Ziua de 20 iulie a anului 2024, zi în care românii ortodocși sărbătoresc pe Sfântul Ilie Tesviteanul, aducător de ploi și făcător de minuni, două familii din comuna Grințieș, satul Bradu și-au propus ca în această zi să sfințească o cruce închinată eroilor care pe aceste culmi și-au pierdut viața, dar și stâna din această culme a Pietrelor Roșii.

            Domnul Costică Ceapă, împreună cu familia sa, și-au dorit să aducă un omagiu celor care și-au pierdut viața în timpul războiului, ridicând în inima munților o cruce metalică în vârful căreia steagul românesc colora văzduhul, unduindu-se pe ritmul vântului.

 Pentru a înțelege mai bine de ce a fost ales acest loc vom face o incursiune în trecut folosind un text scris de Daniel Dieaconu : „Ce s-a întâmplat şi cum fost pe aceste locuri la 1916-1918? Județul Neamț a cunoscut tot ceea ce înseamnã războiul, cu toate ororile sale, cu fronturi, bejenii, rechiziții, gospodării distruse, tați și frați care nu s-au mai întors acasă. La 15 august 1916, clopotele din Vechiul Regat au început să sune: România intra în război. Prin pasul Tulgheș au trecut la 15 august soldații români, cântând un nemuritor „Treceți batalioane române Carpații“ și cu „inima la trecători“ i-au așteptat românii ardeleni cu pâine, sare și… vinars, dar primele succese militare s-au obținut cu mari sacrificii. Armata rusă nu a iniţiat contraofensiva, după cum promisese, în Bucovina. Cum zicea o poezie veche:

„Am trimis să vină rusu’

Şi-a venit numa’ răspunsu’ ”

Românii au dus lupte crunte în zona de „cumpănă a apelor“, pe înălţimi, în condițiile unui frig cumplit și mulţi dintre soldaţi au degerat. La Pietrele Roșii, în comuna Grințieș, într-un batalion din regimentul 56 a fost 80 de morți. După dezastrul de la Turtucaia, Armata de Nord, atacată de trupe austro-ungare şi germane, a fost silită, deşi victorioasă pe front, să se retragă. Coloanele de refugiaţi s-au îndreptat în căruţe spre șes, găzduiţi în condiţii grele. Preotul Romanescu din Grinţieș nota pe un Liturghier: „La 31 octombrie, noaptea, spre 1 noiembrie 1916, am părăsit satul şi ne-am dus la Grumăzeşti pentru că satele Grinţieş şi Poiana au fost teatru de război între noi şi nemţi. Pe 30 noiembrie au venit ruşii şi au stat aici până în primăvara lui 1918 când s-a făcut la ei revoluţia“. Frontiera de război se stabilise între comunele de astăzi Grinţieş şi Tulgheş. S-au făcut pichete, cazemate, tranşee şi urmele sunt vizibile şi astăzi.”

            Slujba de sfințire a crucii a fost oficiată de către preotul paroh Celestin Ignat alături de câțiva enoriași aducând un pios omagiu celor care de ani au trecut în neființă, iar atmosfera creată făcea simțită prezența încărcăturii istorice pe care aceste meleaguri o poartă.

La câțiva pași de Crucea Eroilor, pornind pe o potecă străjuită de falnici brazi, ajungem la stâna din munte pe care familia Peter Cristian și Ionela alături de fiii lor o administrează. Cadrul natural în care ne aflăm este unul de poveste, în zare  Ceahlăul ne zâmbește cu piscurile lui argintii scăldate în razele soarelui, Măgura ne încântă cu brazii seculari, iar de jur împrejur culmile munților ne alină sufletul prin armonia cu care aceștia sunt încondeiați de Mama Natură.

Familia se ocupă de ani buni cu creșterea animalelor, este o pasiune mai mult decât o sursă de venit am putea spune. Anul acesta au un efectiv de 200 de oi, 16 vaci și un taur, dar și 10 câini. Viața în munte nu-i așa cum ne imaginăm, este o viață aspră, cu un program strict, unde fiecare știe exact ce are de făcut, iar produsele pe care aceștia le fac trebuie să menționăm că sunt excelente. Să încurajăm și să susținem fermierii locali cumpărându-le produsele, încă naturale!

În cursul anului trecut un eveniment neplăcut a apărut în această gospodărie, stâna din Pietrele Roșii a ars. Destoinici fiind și cu nădejde în Dumnezeu, au reconstruit stâna, iar în această zi au stabilit să o și sfințească. Preotul paroh Celestin Ignat a oficiat slujba, a sființit locul și animalele apoi a urmat un ospăț pe cinste: ca la stână. Bucatele au fost delicioase: miel în jântuit, balmoș, caș dulce, urdă, alivenci, chec, plăcinte, toate stropite cu vin, palincă, afinată și apă rece de izvor.

Păstoritul este o ocupație ancestrală să nu o lăsăm să moară!

Roxana Gabor Tănase

Articolul La Pietrele Roșii de Sfântul Ilie apare prima dată în Ecoul muntilor.

Străbătând șoseaua de la Broșteni spre Piatra, pe cursul Bistriței, intrăm într-un frumos sat, numit Mădei. Legenda întemeierii acestui sat este cât se poate de frumoasă:

„Cândva, pe la 1500, trei călugări flămânzi de dor de mântuire, au pornit în schimnicie și străbătând prin locuri virgine cursul mijlociu al Bistriței, s-au oprit într-o poieniță la mal de apă și margine de codru și au durat o mică sihăstrie. Unul din acești călugări, prenume Matei, era mai răsărit. Aici, în freamătul brazilor și în tovărășia sălbătăciunilor, trăit-au cei trei schimnici în post și rugăciune zeci de ani, iar ciobanii ardeleni care veneau vara cu turmele de oi pe plaiurile ierboase ale munților, au dat peste duhovniceasca așezare. Au stat de vorbă întru cele ale sufletului cu prea cuviosul Matei, lecuitor de boale și tălmaci al pravilelor și în verile următoare s-au abătut iarăși pe acolo, aducând cu ei și alți ciobani credincioși. Câțiva din acești ciobani au rămas pe lângă sihăstria lui „Madei” cum pronunțau ei, durându-și câteva așezări primitive pentru vite și gloată. Astfel s-a înfiripat așezarea care s-a chemat Mădei, derivație de la călugărul Matei”.

În 1934, satul număra 165 capi de familie cu 670 de suflete. Împrejurimile satului sunt destul de pitorești, fiind străjuit de Runcul Mădeilor, de Cărpeniș și de Chiriac, poalele cărora șerpuiește Bistrița. Satul este ca o grămadă de pomi, cultura merelor, în special, fiind în floare.

Locuitorii sunt de origine ardeleană, ocupația de bază fiind, la început, păstoritul. Aveau turme mari de oi și herghelii de cai sălbatici. Ei erau clăcași pe moșia Mădei care era proprietatea mănăstirii (Baia) până în 1864, când au devenit stăpâni pe bucățica lor de pământ. Neavând terenuri de cultură, oamenii au îmbrățișat ocupația plutăritului și exploatarea lemnului. Au aceeași înfățișare ca tuturor de la munte. Fiind muncitori și mai puțini vicioși, și-au întocmit gospodării frumușele.

Starea culturală este mulțumitoare, puțini din ei fiind analfabeți (10-12%) și aceștia numai dintre bătrâni și anormali.

Portul, limba, credința și obiceiurile sunt neștirbit păstrate. Aproape toată îmbrăcămintea și-o fac în casă și costumele lor rivalizează cu cei din Broșteni.

Biserica satului a fost construită în timpul domnitorului Al. I. Cuza în 1864. Sihăstria călugărului Matei, veche de peste 300 ani, a fost dărâmată. Dintre preoții care au slujit aici, mai de seamă au fost Gavril și T. Vicovanu, veniți din Ardeal, Simion Cârjă, care a pus și bazele învățământului în Mădei, apreciat mult pentru darul vorbirii pentru care a primit un ceas de aur de la Mihail Kogălniceanu, apoi preotul P. Roșescu, care a renovat biserica cu concursul enoriașilor, ș.a.

În Mădei au existat înainte de război două cooperative înființate din inițiativa învățătorului P. Toma. După război, din cauza crizei economice și slabei conduceri și-au sistat activitatea.

Școala

Primele începuturi de școală în satul Mădei au fost pe la anul 1870, când preotul Simion Cârjă a strâns 10-12 băieți să-i învețe carte bisericească și puține cunoștințe de istorie, geografie și socoteli. Cursurile se țineau în pridvorul bisericii. Așa a urmat până în 1876, ca apoi să apară școală oficială în 1880, cu primul ei învățător, Ioan Popovici, absolvent al Școlii Normale din Iași, de fel din Liteni. Numărul copiilor care frecventau școala era relativ mic 20-30 de elevi, în care intrau copii din celelalte sate ale comunei, Frasini și Pârâul Cârjii.

După I. Popovici au urmat: C. Lateș, C. Pavelescu, sub care s-a început construirea primului local de școală, apoi Ilie Aramă, C. Catrinici, I. Hurjui, n. Lupan, Iuliu Dimitriu și P. Toma, toți titulari. După război au funcționat câțiva suplinitori, air din 1921 Ion Popescu, învățător titular, un dascăl bine pregătit și harnic, care împreună cu soția sa, Maria I. Popescu, numită în postul II, au ridicat această școală la un nivel corespunzător.

În 1934-1935 se găseau în plină activitate. La câțiva ani vrednicul I. Popescu s-a stins din viață în urma unui act disperat. Numărul copiilor înscriși era de 102, iar frecvenți 91 în clasele I-V. Clasele VI-VII nu frecventau, fiind trimiși acasă.

Vechiul local de școală construit în 1892 prin stăruința învățătorului C. Pavelescu, a fost total distrus de urgia războiului care a trecut pe aici (1916). A fost ridicat un nou local pe ruinele celui distrus, prin contribuția sătenilor îndemnați de energicul director I. Popescu, local terminat în 1927, cu două săli de clasă și locuință pentru director și aflat în bună stare..

Date culese de I. Popescu.

Satul Pârâul Cărjii

Acest sat s-ar fi întemeiat cam pe la 1780. Există la biserica satului un pomelnic scris în slavonă care datează din acea vreme. Satul este înconjurat de dealuri și munți făcând parte din lanțul muntos al Pietrosului, cu gigantice stânci, Lacurile, Nigovanu și Chiriacul. Acești munți, în timpul verii, sunt plini de viață prin stânile locuitorilor din sat și împrejurimi, veniți cu turmele la vărat. Și iarna se organizează târle de oi, mai ales pe munții Lacurile și Gherghea.

Spre nord de sat, la izvoarele pârâului Pietroasa, se află locul numit „Preluca lui Petru Rareș”, unde se spune că a popsit acest domn la niște ciobani, în fuga lui spre Ardeal, fiind travestit în cioban ca să scape de urmărirea vrăjmașilor lui.

Locuitorii sunt veniți de peste munți, din cauza persecuțiilor ce îndurau, întocmai ca cei din satele de mai la nord. Numele de familie ale unor gospodari de azi, dovedesc că au venit din Transilvania sau Bucovina (Dorneanu, corbu, Bilboreanu ș.a.). Au aceeași înfățișare a oamenilor de munte. Se ocupă cu creșterea vitelor, în special oi, iar femeile sunt neîntrecute în arta țesăturilor românești (industrie casnică). Parte din ei sunt și plutași. Fiind harnici au gospodării bine organizate.

Starea culturală lasă de dorit, peste 30% erau analfabeți în 1935. Aceasta și din cauză că multă vreme n-au avut școală și învățător în sat, dar și din îndărătnicia lor față de învățătură și cultură, în general.

Și-au păstrat neștirbit portul și limba. Bărbații mai în vârstă purtau plete ca pe timpul strămoșilor daci, cu trăistuțe la șold, și cu glugi pe spate, în timpuri ploioase, încinși cu curele late bătute cu nasturi strălucitori. Ciobanii purtau comănace pe cap. Ei practică frumoase obiceiuri la Anul Nou. Credința a cam slăbit, mulți crezând în farmece și superstiții.

Biserica satului a fost construită din lemn, prin anul 1780, apoi în 1902 s-a refăcut și s-a mărit. Războiul a distrus-o și a jefuit-o, fiind refăcută din nou de enoriași, în 1931, preot fiind Paul Ungureanu. Înainte de acesta au mai slujit aici preoții: Simion Cârjă, I. Păltineanu, P. Roșescu, ș.a.

Școala

Până în anul 1901, satul n-a avut o școală oficială. Copiii- mai mult băieți- urmau la școlile din Mădei sau Borca. În 1902 se construiește un local de școală cu o sală de clasă și a  fost deschisă cu 26 de elevi. La această școală au funcționat numai suplinitori. Primul titular s fost T. Dimitriu (1912-1916), care a întemeiat o grădină de pomi roditori pe lângă școală. Războiul a distrus orice urmă de școală, așa că în 1918-1919, când s-a redeschis, n-avea local în care să se țină cursuri, dar nici învățători titulari. Abia în 1930 este numit aici D. Mohoreanu, învățător provizor, iar în 1931 urmează I. Olaru, învățător provizor care se găsea și în 1934-1935. Prin stăruința lui se acoperă școala și se construiește locuință pentru director.

Școala avea 109 elevi înscriși din care frecventau 95, funcționa și clasa a V-a cu 19 elevi. Dintre absolvenții acestei școli amintim pe I. Popescu, directorul școlii Mădei și câțiva meșteșugari.

Date culese de I. Olaru.

Satul Frasini

Este așezat pe malul drept al Bistriței (pe luncă), între munții ce-și lasă poalele până în sat. Culmile ce mărginesc satul fac parte din șirul Măguricea și Bâtca, din fața satului, Runc spre sud, despărțind satul Frasini de cătunul Fierul, ce ține tot de acest sat, și dealul Fierului. Bistrița udă satul spre nord. Împrejurimile sunt pitorești, fiind căutate de iubitorii de natură. De altfel și clima este mai dulce aici, chiar în timpul iernii, satul fiind bine adăpostit de vânturi și viscole. Satul și-a luat numele de la pădurile de frasini care se întindeau pe lunca Bistriței. În timpul primului război mondial. Frasinul a fost teatru de operații între armatele austro-ungare și ruse, astfel că a avut mult de suferit.

Locuitorii sunt veniți din Transilvania, mai ales după revoluția lui Horia din 1784 și din Bucovina, emigrând din pricina persecuțiilor austriecilor. Ei erau clăcași, muncind pe moșia mănăstirii Secu care avea proprietăți aici. După secularizare , au fost împroprietăriți (1864). Sunt buni gospodari, muncitori, ocupându-se cu creșterea vitelor și plutăritul. Nu au însă o stare economică prea bună.

Portul strămoșesc se păstrează așa cum l-a apucat din moși strămoși. Bărbații poartă plete și chiar barbă, se îmbracă cu cămăși de cânepă (câlți) încinși cu un chimir lat, bernevici (ițari de lână groși), suman și cojoc, în picioare opinci, iar pe cap căciuli mari, iarna, sau pălării cu borul mic, vara.

Starea culturală este sub mediocră, aproape 50% nu știau carte în 1934-1935. Aceasta și din pricina izolării satului, multă vreme neavând școală în sat, iar circulația până în satele vecine se făcea anevoios din pricina trecerii Bistriței, fără poduri de legătură. Ca urmare a acestei situații, persistă superstițiile din popor, iar credința slăbește.

Au obiceiuri frumoase de Anul Nou și alte manifestări colective (nunți, etc). Satul nu are biserică. Credincioșii, puțini câți erau, mergeau la bisericile din apropiere, mai ales la Mădei.

Școala

Până în toamna anului 1919 n-a existat școală în Frasini. Puținii copii de școală (mai mult băieți) mergeau la școala din Mădei sau chiar la Broșteni. Pe 1 septembrie 1919 s-a înființat un post de învățător, la un număr de 27 de elevi. Prima învățătoare a fost Emilia Mihai, suplinitoare. Au mai funcționat o serie de suplinitori, până în 1930, când s-a detașat un titular, Vasile Tărâță.

Din 1934 funcționa Petre Cimpoeșu, învățător titular, un tânăr dascăl muncitor și conștiincios care s-a stins pe câmpul de luptă în războiul din 1941-1944. Numărul elevilor înscriși era de 36, din care frecventau 35 în clasele I-IV. Cursurile s-au ținut de la început pe la diferite case închiriate. Până în 1935 nu se clădise local propriu.

Date culese de P. Cimpoeșu.

A consemnat Roxana Gabor Tănase

Articolul COMUNA MĂDEI ÎNTR-O SCRIERE INTERBELICĂ apare prima dată în Ecoul muntilor.

Aflăm că anticii greci urau celui care strănuta: „Să trăiești!”, socotind strănutul de bun augur.

Romanii ziceau: „Să te păzească Jupiter” și priveau strănutul tot ca o prevestire bună dacă era între prânz și miezul nopții, dar dacă era între miezul nopții și amiază era semn rău.

Francezii spun: „Dumnezeu să te binecuvânteze!”.

Italienii spun: „Felicitări!” sau „Sănătate!”.

Germanii spun: „Sănătate”, strănutul fiind considerat ca un prevestitor al gripei.

Se spune că perșii au idei și mai înaintate spunând: „Domnului să-I mulțumim!”, crezând că strănutul a alungat un spirit malefic care ar fi vrut să între în corpul omului.

În India, celui care strănută I se spune „Să trăiești!” la care răspunde și el: „Viață lungă și ție!”, iar dacă se întâmplă să strănute în timp ce face baia ritualică în râul Gange, acesta este nevoit să se oprească să facă un anumit semn după care să reînceapă ritualul.

În Anglia se strănută o dată pentru o dorință, de două ori pentru o sărutare, de trei ori pentru o scrisoare și de patru ori pentru o neplăcere.

În Africa orientală, când regele strănută, toți cei care se găsesc în capitală se anunță între ei prin diferite semne strigând la unison: „Trăiască regele!”.

În Egiptul antic se întâmplă lucruri interesante. Îndată ce un faraonul strănuta toți cei de față îi întorceau spatele, învârtindu-se într-un călcâi și se băteau cu palma peste șoldul stâng. Ei credeau că mântuirea țării stă în această mișcare pe care dacă n-o faci lucruri grave se vor abate asupra țării.

Roxana Gabor-Tănase

Articolul URARE LA UN… STRĂNUT! HAP-CIU! apare prima dată în Ecoul muntilor.

Denumire științifică: Hirundo rustica.

Este considerată a fi una dintre speciile cu o distribuție largă în emisfera nordică, cunoscându-se șase subspecii. Iernează în Africa la sud de deșertul Sahara, America de Sud sau Centrală, sudul Asiei, nordul Australiei.

Pentru a-și face cuib preferă orice loc excepție făcând arborii, materialele de construcție sunt: noroi amestecat cu salivă, fire de paie, pene sau păr de animale, iar ambele sexe lucrează neîntrerupt. An de an se reîntorc la casele lor sperând că acestea nu au fost distruse.

Curiozități:

Ø  Se spală în zbor, la nivelul apei, dar mai mult preferă să se îngrijească seara, la aceeași oră;

Ø  Ea vine de Buna Vestire sau Blagoveștenie (25 martie); de aici supranumele de „vestitoarea primăverii”;

Ø  Se spune că la casele unde acestea își construiesc cuib este un semn că familia va avea un an îmbelșugat și ferit de calamități;

Ø  Aduce ghinion celui care îi va strica cuibul;

Ø  În Estonia din 1960 rândunica este considerată pasărea națională;

Ø  95% din timp și-l petrece în aer;

Ø   Poate atinge o viteză de zbor de 120 km/ h;

Ø  Au o vedere foarte bună;

Ø  Rândunica era considerată pasăre sacră în Egiptul Antic;

Ø  Coada sa bifurcată reprezintă un semn distinctiv al speciei;

Ø  Poate fi și un totem: fie aducătoare de bunăstare, de iubire, mereu în căutarea primăverii și a păcii;

Ø  Este recunoscută pentru zborul său neîntrerupt și agil;

Legenda:

În timpuri de mult apuse, se spune că rândunica ar fi fost o fată-păstor, deghizată în haine de bărbat. Dar într-o bună zi pe lângă turmă trecu un tânăr care de cum o zări se îndrăgosti pe dată. Ochii acestei frumoase păstorițe l-ar fi făcut să creadă că e femeie, dar deghizarea arăta a bărbat… dilema era pe măsură.

Acesta nu-și putea găsi pacea! Într-o bună zi se gândi că ar fi mai ușor să-și afle liniștea în frământarea sa, dacă ar supune-o la niște probe. Fata trecu cu bine peste toate acele născociri inventate de acest tânăr până la proba finală când cei doi trebuiau să se scalde în apa care brăzda munții.

Fata sări îmbrăcată în râu și-l trecu înot, numai că pe malul celălalt își scoase pălăria, iar tânărul îi văzu frumoasele cosițe.

Bucuria care-l cuprinsese era fără margini și se gândi să se deghizeze și el astfel apăru cu un car în care avea o furcă de tors din aur și o ceru în căsătorie. Când fata se urcă în car acesta porni în goană spre casa lui. Trecând peste un pod fata aruncă inelul spunându-i că va vorbi cu el dacă acesta îl va găsi. Tânărul îl află numaidecât; rostindu-i următoarele cuvinte:

„Draga mea rândunică, de acum vei vorbi cu mine?”

Dar ea se prefăcu în rândunică și zbură în înaltul cerului!

Și-am încălecat pe-o șa, de v-am scris legenda cam așa!

Rândunica reprezintă libertatea, curajul, speranța, adaptabilitatea și statornicia în lume.

Roxana GABOR-TĂNASE

Articolul Rândunica. Curiozități și legende apare prima dată în Ecoul muntilor.

-Aruncă-te în foc! Cărbunele se aruncă. Pe dată deveni o creatură luminoasă, strălucitoare, caldă, iradiantă, magnifică!

-Te mistui, îi spuse.

– Dar dau lumină și căldură, răspunse cărbunele, în sfârșit fericit. Lasă-te cuprins de soarele și de focul spiritului și vei străluci ca o stea pe cer pe drumurile infinitului!” (Mitologie populară).

Deși este o meserie foarte veche pare a fi pe cale de dispariție, ca multe altele. „Moartea” acesteia nu este din cauza dezinteresului față de acest produs, ci din lipsa forței de muncă.

Dacă facem o incursiune în trecut aflăm că aceasta era o îndeletnicire cu origini arhaice; mangalul fiind folosit atât în atelierele de fierărie, cât și-n gospodărie, dar mai era utilizat și ca explozibil aflându-se în componența prafului de pușcă. Dacă este să ne raportăm la calitatea lor putem afirma că este în simbioză cu materia primă folosită. Acest procedeu de carbonizare a lemnelor are o tehnică nemodificată de zeci de ani. Pentru a afla mai multe detalii mergem la familia Crudu Toader din satul Hangu.

Sfârșitul lunii ianuarie a anului 2024 ne duce într-o măngălărie a comunei Hangu, singura din zona noastră. Povestea acestei afaceri își are debutul în urmă cu 8 ani, când proprietarul aflat în pragul pensionării este sfătuit de către fii lui să se ocupe de această activitate. Situată la capătul satului la liziera pădurii, unde materia primă, fagul, este ușor de accesat, nu au mai stat pe gânduri și s-au pus pe treabă. La început afacerea a mers foarte bine, făceau distribuție în toată zona Moldovei, dar cu trecerea timpului, lipsa personalului „de bază” a început să reducă producția, iar acum este gata în a rămâne numai o amintire.

După spusele proprietarei, cerință de mangan ar fi, dar puterile celor doi pensionari scad exponențial cu înaintarea în vârstă, copii au serviciile lor și totul se desfășoară mai lent.

Tehnica producerii acestei materii prime este una destul de complexă. Se pornește de la achiziționarea lemnului, a esențelor tari, fagul în special, care este adus în poiana măngălăriei pentru a fi tăiat, lăsat la uscat, apoi așezat în rânduri în interiorul unor cilindri metalici. La baza acestor cilindri (bocșe), care au un diametru de circa 3 metri în jurul cărora se va săpa un șanț în care se vor introduce niște tuburi metalice de mărimi diferite pentru a ajuta arderea lemnului. Capacele acestor cilindri vor fi închise pentru favoriza o ardere lentă și mocnită, iar acele șanțuri de la bază vor fi acoperite cu pământ din momentul în care lemnele au fost cuprinse de flăcări. Pentru ca produsul finit să fie de calitate este necesară o atenție deosebită în a urma toți acești pași, de aceea este necesar ca personalul să fie atent și responsabil. Uneori neglijența a dus afacerea în scrum. Timpii de producție variază între 16-48 ore.

Dacă în trecut utilizarea cărbunilor era mult mai extinsă, în zilele noastre se folosesc în puținele ateliere metalurgice și în pregătirea savuroaselor grătare. Putem afirma că această meserie tradiție se află aproape de epilogul ei, datorită unei serii de factori cunoscuți și-n alte domenii. Dar poate va veni o zi când simplitatea lucrurilor își va găsi locul printre noi cei „moderni”. Spre exemplu: un grătar pe cărbuni este incomparabil cu un grătar pe piatră lavică, de departe spunem că preferăm gustul tradițional românesc!

Întrebuințarea cărbunilor în gospodării:

–          Îndepărtează mucegaiul: după curățarea zonelor afectate se va pune un vas cu cărbuni lângă perete, iar mucegaiul va rămâne doar o amintire neplăcută.

–          Folosirea lor în grădina cu legume ajută la îmbunătățirea recoltei toamna, plantele vor fi sănătoase, iar buruienile vor scădea exponențial;

–          Ajută la purificarea apei;

–          Ține rugina la distanță, în cutia cu scule se așază câțiva cărbuni, iar rugina nu se apropie de ele;

–          Elimină mirosurile neplăcute din: frigider, coș de gunoi, coșul de rufe etc. Este necesară depozitarea a 2-3 bucăți de cărbune în spațiile problemă, iar aceasta se rezolvă de îndată.

–          Albirea dinților: se macină apoi se aplică cu ajutorul periuței pe suprafața dinților, efectul este unul imediat, eficient, natural și economic;

Aceste întrebuințări și multe altele poate că ne vor da de gândit și nu vor duce la dispariția acestei meserii vechi, ci tradiția va fi dusă mai departe!

Roxana GABOR-TĂNASE

Articolul Cărbunăritul la Hangu apare prima dată în Ecoul muntilor.

Acest obicei nu este o numai o formalitate ci un mijloc de a ne arăta considerația față de cei cu care ne întâlnim.

Privind retrospectiv, în antichitate, formele de salut erau foarte multe fiind exprimate prin gesturi primitive. Inferiorii se aplecau până la pământ înaintea mai-marilor lor, dar cu trecerea timpului aceste gesturi au fost înlocuite.

Saluturi curioase se întâlneau la Abisinieni, ei cădeau în genunchi și sărutau pământul în fața stăpânilor, Cafarii (popor din sud-estul Africii) își turnau un pumn de nisip în cap, în alte zone își strângeau mâinile și apoi pocneau degetele, dar un salut nostim îl aveau Kalmucii, care își frecau nasurile, scoteau limba, clănțăneau dinții și apoi se trăgeau de urechi!

În Europa găsim alte tipuri gesturi; prin secolul al XVI-lea, când un cavaler întâlnea o doamnă, printr-un gest maiestos își scotea pălăria, iar doamna făcea o reverență plină de grație, după care îi întindea mâna spre a-i fi dezmierdată prin atingerea ușoară a buzelor.

Se pare că acești cavaleri și domnițe au luat cu ei și formele de politețe, nu numai salutul, iar acum avem niște gesturi mecanice și rapide aproape imperceptibile.

Unii nici nu mai salută!

Poate că nu e prea târziu să alocăm câteva clipe în plus salutului și să acordăm mai multă greutate acestor momente.

Roxana GABOR-TĂNASE

Articolul Ne mai salutăm azi? apare prima dată în Ecoul muntilor.

Făcând un salt în trecut până în perioada dacilor aflăm că acesta era considerat ca fiind zeul primăverii și oficia nunta tuturor păsărelelor, iar în mitologia românească este protectorul iubirii. Dacă grecii îl au pe Eros, romanii pe Cupidon, noi îl avem pe Dragobete.

Credem că străbunii noștri au ales acest simbol al iubirii nu întâmplător la începutul primăverii, ci din dragoste pentru viață, considerat an de an o reînnoire a legământului dintre om și natură omniprezent în tot bagajul folcloric autohton.

Legendele ne aduc la cunoștință frumusețea acestui tânăr chipeș care ar fi fost fiu al Babei Dochia, cea nu nouă cojoace, purtând numele de Dragomir, desigur acesta deținea puteri supranaturale fiind jumătate om, jumătate înger, pe care oamenii nu-l pot vedea „din cauză că lumea s-a spurcat cu sudalme și fărădelegi”(spunea Simeon Florea Marian).

Dragobetele este întâmpinat cu flori, iar tradiția ne învață că în această zi fetele și femeile care nu au fost sărutate vor fi singure tot anul! Dragobetele nu pierde timpul și se ocupă el de acele fete singure, iar anul le va fi încununat cu iubire și bunăstare.

Prin satele românești de altădată existau și o serie de ritualuri pe care o să le amintim: se spune că în ajunul acestei sărbători fetele trebuiau să strângă zăpadă pentru a se spăla în decursul anului ca să fie mai frumoase sau să o folosească la descântece.

Tot în această zi erau și lucruri care nu trebuiau făcute, nu se cumpărau și nu se sacrificau animale, nu se lucrau ogoarele sau câmpurile, nu se cosea, nu se cârpea, nu se spăla și nu se călca. În schimb curățenia în casă se putea face simbolizând belșugul anului în curs. În dimineața de 24 februarie fetele îmbrăcate frumos în straie tradiționale de sărbătoare trebuiau să meargă pe câmpuri și să culeagă primele flori ale primăverii pe care le agățau la icoane. Făcând acest ritual era considerat ca un talisman ce îndepărta invidia și gândurile rele în cazul în care erau îndreptate asupra lor. În ziua de Sânzâiene acele flori așezate pe la icoane în ziua Dragobetelui, uscate fiind, trebuiau aruncate într-o apă curgătoare, rostind următoarele cuvinte: „așa cum florile pleacă la vale toate relele din gospodărie să plece odată cu ele”.

Se mai spune că cine va vedea pupăza în această zi va avea noroc tot anul, sau dacă vezi o pereche de păsări vei fi iubit mereu!

Funcționau sau nu aceste credințe, nu avem de unde ști, cert este că în realitatea satului românesc ele erau respectate cu strășnicie drept dovadă fiind lăsate testament din generație în generație îmbogățind folclorul nostru popular și speranța în mai bine!

În minte îmi vine o constatare a marelui poet Lucian Blaga, „veșnicia s-a născut la sat”!

Roxana Gabor Tănase

Articolul 24 februarie (făurar) „iubește românește”-Dragobetele apare prima dată în Ecoul muntilor.