Zona în care se află clădirea este încadrată de munți acoperiți de păduri de conifere, cu pante line ce coboară spre apele Bistriței. În acea vreme, accesul era mai dificil decât astăzi, iar o călătorie până la Bicaz era o adevărată aventură. Tocmai această izolare parțială îi conferea farmecul de refugiu ideal pentru familia regală. Construcția casei a fost gândită cu un plan simetric, cu o arhitectură sobră, dar elegantă, potrivită atât pentru confortul unei reședințe, cât și pentru întâlniri oficiale. Materialele folosite au fost de cea mai bună calitate a timpului, iar finisajele interioare reflectau bunul gust și atenția la detalii specifică epocii.

Un episod deosebit din istoria clădirii s-a petrecut la 6 iulie 1918, când regele Ferdinand și regina Maria au sosit la Bicaz împreună cu principesele Mărioara, Ileana, Elisabeta și principele Nicolae. Era o perioadă grea pentru România, aflată încă sub umbra Primului Război Mondial, iar familia regală căuta locuri unde să se odihnească și să se reculeagă. Vizita a fost un prilej de mare bucurie pentru localnici, care au avut ocazia să-i întâlnească personal pe suveranii țării. Regina Maria, cunoscută pentru sensibilitatea și spiritul său artistic, a notat în jurnal impresiile despre loc: munți liniștiți, ape limpezi și oameni simpli, dar primitori, într-un colț de țară pe care îl descria:

„Era un loc de o frumuseţe idilică. Deşi casa nu era destul de încăpătoare, puteam, înghesu­in­du-ne puţin, să ne luăm acolo reşedinţa cu toţii la un loc. Vieaţa în oraş ajunsese de nesuferit şi simţeam nevoia unei odihne mai lungi în aerul curat de la ţară…”

„Schimbarea oraşului cu aerul de munte a fost o mare uşurare şi ne dădurăm seama îndată cât de mult bine ne făcea. Senina vieaţă de la ţară ne potoli nervii încordaţi, ne bucurarăm de priveliştea frumoasei văi, de satele mici şi drăgălaşe, de vechile biserici şi mănăstiri şi în curând ajunserăm foarte buni prieteni cu ţăranii al căror port, aici, e foarte pitoresc. Din valea cea mare se deschid o mulţime de vâlcele; în fiecare zi descopeream câte un peisaj nou, iar florile de câmp constituiau un neîncetat prilej de încântare…”

„Toamna era una din acele minunate toamne româneşti atât de însorite şi de pline de culoare. Şederea noastră la Bicaz ne prinsese minunat de bine. Mă simţeam întărită, trupul îmi era de oţel, sângele părea că îmi svâcneşte în vine cu o vieaţă îndoită; mintea îmi era ageră şi plină de aşteptare. Părea că sub fiecare faptă exterioară din liniştita noastră vieaţă de toate zilele, curgea ca un pârău ascuns, o simţire plină de înfrigurare. Eu îmi urmam colindările printre ţărani, care peste tot mă primeau cu o încredere înduioşătoare. Făceam lungi plimbări pe jos, cu maşina, călare, căutam flori de câmp şi cercetam cu nesaţ toate frumuseţile munţilor împrejmuitori. Ballif ne făcuse rost de nişte căluţi de munte şi în costum ţărănesc, însoţită de vreunul din copiii mei, sau de Lili Catargi. Descopeream colţuri minunate unde nu se putea ajunge decât cu multă greutate.”

(Maria, Regina României – „Povestea vieții mele”)

Anii au trecut, iar clădirea avea să fie martora unui alt moment istoric major. În toamna anului 1939, în plin context al izbucnirii celui de-Al Doilea Război Mondial, președintele Poloniei, Ignacy Mościcki, a găsit adăpost aici. Fugise din țară după invazia simultană a Germaniei naziste și a Uniunii Sovietice, iar România i-a oferit refugiu temporar. Între 19 septembrie și 4 noiembrie 1939, Reședința Regală din Bicaz a devenit, pentru câteva săptămâni, un loc al deciziilor importante și al negocierilor discrete. Evenimentul este marcat astăzi de o placă memorială pe fațadă, care amintește trecătorilor că, pentru scurt timp, acest colț liniștit al Neamțului a fost implicat în istoria Europei.

După 1947, odată cu abdicarea regelui Mihai și instaurarea regimului comunist, soarta domeniilor Coroanei s-a schimbat radical. Toate au fost naționalizate și trecute în proprietatea statului. Reședința Regală din Bicaz a fost preluată de administrația locală și, în 1960, odată cu declararea Bicazului ca oraș, a devenit sediul Primăriei. Funcția sa administrativă a dominat următoarele decenii, însă valoarea istorică a clădirii a continuat să fie recunoscută de localnici.

În ultimele decenii, au existat discuții și planuri de restaurare. Un proiect ambițios, realizat în colaborare cu Muzeul Național de Istorie și Complexul Muzeal Județean Neamț, propunea reabilitarea completă a imobilului și transformarea unei părți într-un muzeu local dedicat istoriei Bicazului și legăturilor sale cu familia regală. Între timp, clădirea a început să sufere: infiltrațiile de apă au afectat fundația și pereții, treptele s-au deteriorat, iar fisurile din ziduri pun în pericol siguranța spațiilor.

Cu toate acestea, locul continuă să fie un punct de atracție. În ultimii ani, evenimente precum „Caravana Centenarul Încoronării” au readus aici vizitatori din întreaga regiune, dornici să afle poveștile din spatele zidurilor. Cei care vin rămân impresionați nu doar de arhitectura casei, ci și de sentimentul că pășesc pe urmele unor figuri importante din istorie: regi, regine, diplomați și chiar șefi de stat străini.

Astăzi, Reședința Regală din Bicaz reprezintă mai mult decât un sediu de primărie. Este o punte între trecut și prezent, între memoria colectivă și viața de zi cu zi a orașului. Restaurarea ei ar putea transforma acest loc într-un centru cultural și turistic de prim rang, unde vizitatorii să descopere nu doar istoria locală, ci și povești despre regalitate, război, exil și renaștere. Păstrarea clădirii nu ar fi doar o datorie morală față de generațiile trecute, ci și o investiție în viitorul comunității.

Dacă zidurile ar putea vorbi, ar spune povestea unui loc unde liniștea munților a fost martoră la întâlniri regale și refugii diplomatice, unde oamenii simpli au privit cu emoție defilarea unei familii regale și unde, în ciuda trecerii timpului, spiritul istoriei încă plutește în aer. Salvarea acestui monument ar însemna nu doar reparații și renovări, ci readucerea la viață a unui simbol al Bicazului, capabil să inspire mândrie și să atragă vizitatori, așa cum a făcut-o și în urmă de mai bine de un secol.

Maya-Mihaela BICĂJANU

Articolul Reședința Regală din Bicaz – între glorie și uitare apare prima dată în Ecoul muntilor.

După Primul Război Mondial, mai exact în 1920, primul-ministru Alexandru Averescu, regele Ferdinand și regina Maria au avut inițiativa ca eroii neamului să fie cinstiți într-o zi cu mare încărcătură spirituală. Era perioada în care România făurea visul unei generații și consemna, totodată, o uriașă pierdere de vieți omenești, un milion de oameni, cum nu se mai întâmplase până atunci în istoria țării. La 17 mai 1920, regele promulga decretul-lege prin care instituia „Ziua Eroilor”, o sărbătoare națională ce venea cu o nouă însemnătate la importanța sărbătoare creștină a Învierii Domnului.

Sărbătorirea în cadrul societății românești a eroilor căzuți pe fronturile Marelui Război începuse însă la scurt timp după încheierea conflictului. În anul 1919, în zilele de 5 și 6 iunie s-au desfășurat o serie de ceremonii în țară pentru a marca, în special, luptele din vara anului 1917 și pe cei care își dăduseră atunci viața pentru țară. După cum remarca ziarul „Adevărul”, la Mărășești, ca urmare a inițiativei cercului studențesc din județul Putna (Vrancea de astăzi), au venit o mulțime de studenți din toate colțurile României Mari, dar și oameni care pierduseră persoane dragi în luptele duse aici de armata română. Așa se face că a fost organizată o procesiune solemnă la mormintele eroilor căzuți de la Mărășești, care s-a desfășurat, după cum ne relata ziarul amintit mai sus, astfel: „Având în frunte autoritățile locale, elevii școalelor cu drapele și o companie din regimentul 50 infanterie, cu muzica și drapele, cortegiul compus din mii de oameni s-a îndreptat către mormintele unde la umbra unor cruci modeste dorm o parte din eroii noștri”. A doua zi, ne relatează aceeași sursă, s-a mers în satul Doaga, unde, între 6 și 20 august 1917, se purtaseră lupte crâncene cu germanii: „Drumul e abia astupat; se cunoaște încă locul gropilor de obuze. Biserica cimitirului, care a primit 174 de obuze, e complect ruinată. Astăzi, locuitorii au improvizat o biserică în aer liber pentru slujba morților. Copacul din dreapta fostei biserici, străbătut de gloanțe, servește de clopotniță. În mijloc o cruce mare din două ramuri groase de copac poartă inscripția în nemțește: „Aci odihnesc 710 soldați români necunoscuți”. O altă istorisire simplă, dar relevantă este și aceea publicată tot în ziarul „Adevărul”, sub semnătura lui Constantin Mille. Acesta povestea cum într-o călătorie spre moșia sa a ajuns într-un mic sat de lângă Tecuci și a observat cum într-o margine de drum era un cimitir recent în care, pe modestele cruci de lemn, numele celor care se odihneau erau scrise cu creion roșu. Într-un moment de emoție, marele ziarist a simțit nevoia să transcrie numele eroilor, gândindu-se că vântul și ploile le vor șterge și, peste ani, nimeni nu va mai cunoaște identitatea celor căzuți pentru țară. Editorialul său se încheia cu publicarea câtorva nume ale eroilor care se odihneau acolo.

Condițiile precare ale războiului, vitregiile primilor ani de la terminarea operațiunilor militare i-au determinat pe contemporani să realizeze că România Mare se ridicase pe jertfa acelor oameni, ale căror nume și urme începeau să fie șterse de timp. Cu toate acestea, eroii nu aveau cum să piară din amintirea și din sufletele celor dragi rămași acasă. De aceea, în iunie 1919, la Congresul Societății Naționale a Femeilor Ortodoxe din România s-a propus construirea unui „Mausoleu-biserică a neamului la Mărășești” în memoria celor care căzuseră pe fronturile Primului Război Mondial. Inițiativa aceasta avea să se materializeze în ceea ce astăzi este Mausoleul Eroilor Neamului de la Mărășești. Din păcate, greutățile refacerii post­belice au întârziat nepermis de mult finalizarea acestui proiect. Abia în 1938, în prezența regelui Carol al II-lea, căci suveranii Ferdinand și Maria nu mai erau în viață, Mausoleul de la Mărășești a fost inaugurat, onorând jertfa eroilor neamului din anii 1916-1919.

Regina Maria, sprijinită de elita țării răspândită în numeroase asociații, precum „Cultul Eroilor”, „Societatea Națională a Femeilor Ortodoxe” și cărora li s-au alăturat înalții ierarhi ai Bisericii Ortodoxe prin exemple personale, a început să încurajeze dezvoltarea acestui veritabil cult al memoriei pentru cei căzuți pe front în anii 1916-1919.

La sate, intelectualitatea, formată din preoți, învățători, notari, s-a raliat acestui veritabil proiect al memoriei și s-a pus în fruntea inițiativelor de ridicare a unor monumente, care să cinstească eroii țării din Marele Război. Ilustrativ în acest sens este exemplul preotului Petru Provian, păstor al comunității din satul Bucov, județul Prahova. Acesta a adunat în jurul său întreaga comunitate și a ridicat un monument, după cum arată mărturiile păstrate în sat și documentele aflate în arhive, care și astăzi este loc de ceremonii și reculegere. În Ziua Eroilor, Ziua Națională și alte zile de sărbătoare, la acest monument se adună toată comunitatea pentru a celebra evenimentul respectiv și a onora jertfa înaintașilor. Urmare a acestor inițiative, în doar trei decenii, în toată România Mare au apărut 3.000 de opere comemorative de război, 13 mausolee, 500 troițe. S-a ajuns chiar la o standardizare a monumentelor, care au împânzit satele românești: acestea erau în majoritate obeliscuri, pe care erau sculptate plăci cu numele eroilor, în vârful acestora se află un vultur. Un alt tip de monument este acela al unei statui înfățișând un soldat cu un steag sau o pușcă în mână.

Construirea treptată a acestor monumente ale eroilor a avut o dublă valență pentru satul românesc: pe de o parte a permanentizat memoria înaintașilor și cultul eroilor, pe de altă parte, a fost un liant comunitar pentru săteni. Din mai toate monografiile sătești consultate de-a lungul timpului a reieșit faptul că, după 1927, an în care au fost ridicate mare parte din aceste monumente în mediul rural, Ziua Eroilor a devenit o însemnată sărbătoare a așezărilor. Peste tot s-a creat un veritabil tipar al ceremonialelor: dimineața, întreg satul participa la slujba ținută la biserică, iar familiile celor căzuți în Marele Război ofereau ouă roșii, covrigi, colivă și vin pentru a cinsti amintirea celor căzuți pe front. Apoi, sătenii în frunte cu preotul, primarul și învățătorul, dar și veteranii de război merg la monumentul local al eroilor, unde se derulează un nou ceremonial religios. Este urmat de discursurile preotului și învățătorului, ambele adevărate lecții de educație patriotică pentru întreaga asistență. În cuvinte simple, dar alese cu grijă, preotul și învățătorul evocă amintirea celor căzuți, însemnătatea jertfei lor și consecința acesteia – progresul țării ca urmare a făuririi Marii Uniri din 1918. Pentru elevii școlilor urmează un veritabil examen în fața întregului sat, căci ei sunt cei care recită poezii, iar corul școlii ori al bisericii intonează cântece patriotice.

În anii ’30, când în sate au apărut și căminele culturale, Ziua Eroilor a devenit și mai importantă, cu atât mai mult cu cât gene­rația care asistase la nașterea acestei sărbători, acum ajunsă la maturitate, a început să-și educe copiii să păstreze această frumoasă tradiție. Din acest motiv, Ziua Eroilor, cu toată încercarea regimului ateu comunist de o a goli de sub­stanța religioasă, s-a menținut și astăzi este o tradiție dusă mai departe atât la sate, cât și la orașe.

Preot Anisiea Gheorghiță

Articolul ÎNĂLŢAREA DOMNULUI – ZIUA EROILOR apare prima dată în Ecoul muntilor.

          După declanşarea Primului Război Mondial şi desfăşurarea Consiliului de Coroană din 21 iulie/3 august 1914 principesa Maria s-a situat în tabăra pro-Antanta. În perioada de neutralitate, septembrie 1914-august 1916, marile personalităţi politice ale vremii au avut păreri diferite în ceea ce privea poziţia României. Regina Maria a avut un rol incontestabil pe care documentele de arhivă şi memorialistica vremii le reflectă cu prisosinţă.

          Moartea regelui Carol I „a consternat pe germanofili, dar a ridicat o piatră de pe pieptul antantofililor, care ştiau ce adversar ireductibil aveau în defunctul suveran”. Principesa Maria a primit cu bucurie hotărârea de la Sinaia pentru că, aşa cum  a scris în „Povestea Vieţii mele”, „… unchiul meu şi cu mine, după ce ne trebuiseră atâţia ani ca să devenim prieteni, ne găsirăm chiar de le început din instinct şi în chip de neînlăturat în tabere opuse”. Peste ani, regina consemna „sentimentul de naţionalitate se deşteaptă neînfrânt în orice bărbat şi în orice femeie; e absolut cu neputinţă să rămână cineva măcar pe jumătate neutru”, sau „chiar sângele ce-mi curgea în vine era o garanţie că inima îmi bătea împreună cu a României”.

          Principele Ferdinand era „cel mai credincios urmaş al unchiului său, cel mai răbdător şi cel mai ascultător moştenitor al lui”, dar nu şi-a exprimat părerea nici în Consiliul de Coroană, nici în relaţiile cu oamenii politici. Din momentul încoronării, pentru tânăra familie regală „se deschidea o pagină nouă, plină de temeri, solemnă, bogată în neştiute desfăşurări, grea de îngrijorări neghicite”, situaţie pe care regina Maria a ştiut să o gestioneze, în interesul său, al ţării şi, indirect, al Angliei şi Rusiei.

          Regina Maria s-a împlicat activ în politica ţării, colaborând cu Ernest Ballif, aghiotantul său, cu Barbu Ştirbei şi Ion I. C. Brătianu, având întâlniri cu misiuni diplomatice la Bucureşti, pregătind evenimentele ce vor urma. La sfatul acestora, nu a ezitat să scrie ţarului Nicolae al II-lea al Rusiei şi regelui George al V-lea al Angliei, exprimând dorinţele teritoriale ale României, justificându-le pe temeiuri istorice, juridice, etnice şi religioase.

         Negocierile au fost lungi, deoarece Rusia nu era de acord cu toate cerinţele exprimate de România, dar poziţia noastră a fost fermă. Toate acestea au făcut ca la întâlnirile pe care primul ministru Ion I. C. Brătianu le-a avut cu Camile Jean Blondel la 5/18 mai 1915, la 23 iunie/6 iulie, la Calais, unde a avut loc o întrevedere cu ministrul de externe francez Theophile Delcasse şi premierul britanic Henry H. Aquith, să se ajungă la „un acord privind satisfacerea cererilor guvernului de la Bucureşti în vederea intrării României în război de partea Antantei.”

          În timpul neutralităţii, Regina Maria a fost „asediată” şi de reprezentanţii Puterilor Centrale, care ştiau ce influenţă are aceasta şi au încercat să o determine să acţioneze în direcţiile dorite de ei. Însă regina a dat dovadă de tact şi diplomaţie, evitând răspunsuri directe, rămânând fidelă crezului ei.

          Era la curent cu toate negocierile, chiar şi cu înţelegerile secrete dintre Rusia şi Franţa, având grijă să vegheze şi asupra regelui în inima căruia se dădea o luptă grea. „În ceasul de cumpănă el va face jertfa, dar că nu voia s-o facă prea devreme ci numai în ultimul moment, ca să înlăture grozăviile războiului cât se putea mai mult.” Tot în memoriile sale, regina motivează implicarea ei în evenimente astfel: „Împrejurările mă făcură să fiu amestecată în toate, mai aproape decât sunt de obicei reginele. Se socotise că umerii mei nu sunt destul de puternici pentru a purta unele greutăţi, şi inima mea fusese socotită destul de largă pentru a cuprinde vitejia de care era nevoie; aşa încât nu eram ţinută de miezul lucrurilor; de câte ori se simţea nevoia se cerea sprijinul, sau ajutorul meu.”

          Nu e de mirare că Regina a fost printre puţinele persoane care au ştiut despre semnarea convenţiilor cu reprezentanţii Antantei din 4/17 august 1916 şi faptul că la 14/27 august urma ca România să declare război Austro-Ungariei.

          Războiul de Întregire a fost perioada de efervescentă activitate a reginei Maria, care s-a implicat în majoritatea problemelor de ordin politic şi militar, asigurarea resurselor şi condiţiilor pentru îngrijirea răniţilor şi bolnavilor. La Bucureşti, până la evacuarea Casei Regale la Iaşi, s-a implicat în activitatea legată de activitatea „spitalului meu”, dar  şi de Sanatoriul Gerota, spitalele Colţea şi Brâncovenesc, unde erau internaţi răniţii, cărora le ducea flori, bomboane, ţigări şi îi sprijinea moral.

          Cu toată durerea pricinuită de moartea ultimului său fiu, Mircea, la 20 octombrie/2 noiembrie a găsit puterea să viziteze spitalele din Bacău, Roman, Teţcani, Comăneşti, Târgu Ocna şi Adjud, unde „mă bucurai văzând doamnele, doctorii credincioşi la posturile lor.”

          În iarna şi primăvara anului 1917 a străbătut Moldova, vizitând şi inspectând spitalele unde erau internaţi bolnavii şi răniţii, trupele aflate în cantonamente sau pe terenurile de instrucţie, a fost alături de rege sau unii generali ai armatei în momente importante din viaţa ţării, fiind un sfătuitor şi un sprijin moral incontestabil, ceea ce i-a adus şi numele de „mama răniţilor”.

         Revenirea reginei la Bucureşti a fost pentru aceasta o bucurie imensă: „Ne-am întors! Cu adevărat ne-am întors acasă după un surghiun de doi ani. Ne-am întors victorioşi.” În lunile care au urmat, împreună cu regele Ferdinand I a vizitat oraşe şi sate din Ardeal, apoi a fost prezentă în mijlocul ostaşilor la trecerea Tisei.

Locul şi rolul reginei Maria în perioada Războiului de Întregire a fost incontestabil. Chiar şi cei mai înfocaţi critici, între care şi Constantin Argentoianu, i-au recunoscut meritele: „Oricâte greşeli ar fi făcut regina Maria, înainte şi după război, războiul rămâne pagina ei, pagină cu care se poate făli, pagină care se va aşeza în istorie la loc de cinste.”

Ilie ALEXANDRU

Articolul Portret subiectiv de asiduu cititor: Regina Maria apare prima dată în Ecoul muntilor.

Începuturile îi sunt învăluite în legendă, dar conform pisaniei ştim că „Biserica Bunei Vestiri a pre Sf. Născătoarii de Dumnezeu zidită în zilele Pre Înălțatului Domnu Mihail Grigoriu Sturdza Voevod, cu blagoslovenia Preasfîntului Mitropolit Veniamin, cu ajutorul acelor ce au năstăvit Duhul Sfânt, prin osârdia cuvioșii sale părintele Ghervasie și a neguțătorilor dumnealor frați Gheorghie și Ioan Prosie, și Vasilie Iliovici. Sihăstria Durăul în Muntile Pionul. 1835”.

George Panu a fost un important sprijinitor al al Durăului puţin ştiut de localnici. O pisanie de pe clopotniţa mănăstirii, din 1931, menţionează: „Frumoasa poziţie a schitului singuratic a atras şi adăpostit în timpul verii pe G. Panu. Acest mare cugetător şi dârz luptător politic, găsise aice, la poalele Ceahlăului, liniştea sufletească pe care o căuta, după multă luptă, uneori dusă prea departe şi încordare şi muncă. El a fost cel mai mare ajutor al Schitului Durău, care până atunci era abia cunoscut şi călugării trăiau din mila poporului. Lui Panu se datoreşte ridicarea schitului la rangul de mănăstire, cu personalul călugăresc întreţinut de stat în vremea miniştrilor Dr. Istrati şi Spiru Haret, cum şi reparaţia bisericei celei mari, zidirea clopotniţei, a bisericuţei de la cimitir şi a caselor de oaspeţi”. Lui i se datorează şi „construirea şoselei – vreo 9 km – care duce de la Capul Dealului din Răpciuni la Durău, făcându-se mai uşor acest drum, pe atunci impracticabil. În urma stăruinţelor sale neîncetate, judeţul şi comuna Hangu au făcut şoseaua, podurile, podeţele şi parapetele de pe pârâul Schitului. A stăruit apoi a se face linia telefonică şi instalarea postului de telefon şi serviciul regulat de poştă la Durău”.

Din aceeaşi pisanie aflăm: „Prin stăruinţa I.P.S. Mitropolit Pimen al Moldovei, în vremea şi cu ajutorul ministrului Al. Constantinescu, mănăstirea a fost înzestrată cu pământ de lucru şi cu clădiri trebuincioase gospodăriei. În timpul marelui război şi mai ales pe vremea armistiţiului, Mănăstirea Durău a fost cercetată, în mai multe rânduri de marele rege Ferdinand I şi de regina Maria, care au găsit aici în acele zile grele, loc de retragere şi reculegere”. Şi familia regală a sprijinit mănăstirea cu bani pentru diverse lucrări şi a acordat pământ de fânaţ din suprafeţe expropriate, făcând în aşa fel încât locuitorii mănăstirii să se poată întreţine şi să desfăşoare activităţile specifice cultului în bune condiţii şi să poată primi pelerini şi turişti.

Daniel DIEACONU

Articolul În sprânceana Ceahlăului: Mănăstirea Durău apare prima dată în Ecoul muntilor.

„Țării mele și Poporului meu,

Când veți ceti aceste slove, Poporul meu, eu voi fi trecut pragul Tăcerii veșnice, care rămâne pentru noi o mare taină. Și totuși, din marea dragoste ce ți-am purtat-o, aș dori ca vocea mea să te mai ajungă încă odată, chiar de dincolo de liniștea mormântului. […] Eu am ajuns la capătul drumului meu. Dar înainte de a tăcea pentru veșnicie vreau să-mi ridic, pentru ultima dată, mâinile pentru o binecuvântare..

Te binecuvântez, iubită Românie, țara bucuriilor și durerilor mele, frumoasă țară, care ai trăit în inima mea și ale cărei cărări le-am cunoscut toate. Frumoasă țară pe care am văzut-o întregită, a cărei soartă mi-a fost îngăduit să o văd împlinită. Fii tu veșnic îmbelșugată, fii tu mare și plină de cinste, să stai veșnic falnică printre națiuni, să fii cinstită, iubită și pricepută.

Am credința ca v-am priceput: n-am judecat, am iubit…”

Articolul Regina Maria către poporul român apare prima dată în Ecoul muntilor.

Ziarele „Adevărul” și „Facla” au dus mai multe campanii antidinastice, unde nu a fost cruțată nici principesa Maria cu aventurile ei, care apărea în publicațiile numite cu numele de „Mița Cotroceanca”. Despre Ferdinand, Alexandru Gârneață a adunat mărturii că a avut amante, iar despre Barbu Știrbey nota că a fost foarte apropiat de regină până la 1938, la moartea ei. I s-a imputat faptul că era ahtiată după „show-off”. Dar apar și articolele elogioase de la „Adevărul”: „Pentru grația și frumusețea sa, prin înclinările sale sportive, care denotau un temperament vioi și pentru opera sa capitală, prințul Carol al II-lea”. Frumos scrie „Adevărul” și despre ceremonia încoronării. „New York Times” îi arată mult respect: „Nicio personalitate publică din România nu a avut un comportament mai patriotic decât această regină de sânge străin. Ca și regele Albert al Belgiei și-a câștigat considerația poporului care a ajuns la idolatrie”.

Aron Cotruș scria poezia „Maria Doamna” în 1938:

„Mihai Viteazul de te-ar fi văzut,

Albă și vie –

Pe unde ar fi trecut,

Țara dintr-o dată ar fi crescut,

Sub pasul lui de fier, – împărăție…”

„S-a așezat ca ctitoriță a României întregite și ca una dintre cele mai mari figuri ale istoriei noastre naționale”, avea să spună Constantin Argetoianu. Iar Alexandru Marghiloman scria: „Singura ființă care a crezut că sfârșitul războiului va fi așa cum a fost. Este adevărat: toată lumea s-a îndoit, dar toți fără excepție”.

I.Gh. Duca, unul dintre marii admiratori ai Reginei Maria, scria: „Orice greșeli ar fi comis înainte și după, în timpul războiului atitudinea ei a fost admirabilă”. Grigore Gafencu scria: „Dar așa cum e, cu păcatele și patimile ei, e mai mare decât toți biruitorii ei la un loc”. Raoul Bossy nota că era nemulțumită de rolul pe care-l avea în 1927, când nu intrase în Regență. Se mira că poporul nu gândește la fel ca ea. Și-a dorit ca și pe timp de pace să aibă un rol pe măsură; nu a reușit să intre în Regență. Carol, fiul ei, preocupat de imaginea sa istorică, a dat-o la o parte. Dinastia străină a căpătat o imagine proastă din cauza lui Carol al II-lea, temerile reginei s-au materializat și au condus spre o abdicare forțată și oprobiul opiniei publice.

Presa vremii este alături de regina care murea după o scurtă suferință: „La căpătâiul Reginei lui, un popor îndurerat, îngenunche azi și se roagă!”.

Daniel DIEACONU

Articolul O regină de sânge străin mai româncă decât mulți români! apare prima dată în Ecoul muntilor.