Toate ale tulgheşanului, ca ale oricărui român de la munte din această parte de lume, sunt întrepătrunse  între ele, viaţa socială şi  anul agricol,  fiind direct legate  de  calendarul creştin. Astfel că anul agricol, începe  la  23 aprilie, de Sf.Gheorghe,  cel care descuie pământul şi se încheie la Sf. Dumitru, cel care încuie pământul, pe 26 Octombrie.

Legat de  aceste date calendaristice, la Tulgheş, avem dintotdeauna  târguri anuale:   la Sf.Gheorghe târgul  de primăvară şi la 26 Octombrie, târgul de Toamnă.

Din moşi-strămoşi, târgurile  ţin  câte trei zile,  în prima  zi fiind târgul de animale.

Se făcea mult negoţ în aceste târguri. Erau meşteri din toate breslele: pielari, cojocari, cizmari, spătari, olari, mătăsari, argintari,  vânzători de mărgele, etc…Meşterii şi negustorii vindeau ce aduceau şi primeau comenzi pentru următorul târg să aducă bonzi simple, cojoace, bonzi de mândrit, şerpare cusute cu mărgele de purtat în sărbători,  care erau împodobite cu nojiţe de piele colorată ori cu mărgele de nisip; (cele de toată ziua erau simple. Din piele neagră ori maro); Dar găseai la aceste târguri de toate: încălţăminte, ţesături, condimente  drobi de sare, cereale, şi câte altele…

Nu lipseau fotografii, muzicanţii;  Veneu unii şi cu ,,linghişpirul”sau ,,iuj” îi mai zice pe la noi;(adică cu roata aia mare la care mai târziu i s-a zis ,,tiribombă”). Nelipsiţi erau  vânzătorii de turtă dulce( în formă de cocoşei şi iepraşi –deliciul pruncilor , dar şi cele în formă de inimioară cu oglindă incorporată. Pe astea, din urmă  şi le dăruiau feciorii şi fetele care se aveau dragi.

Uneori,  mai ales la târgul de toamnă, se vindeau  turme întregi de oi cu banii jos ori  în troc  cu cereale, dar,  dincolo de toate,  se producea o unire la baza societăţii!   Se legau  prietenii pe viaţă! Sfârşitul târgurilor se terminau cu un joc la şură(dacă nu era post- că de regulă Sf.Gheorghe cam prinde postu mare şi atunci nu se făcea joc aşa că rămânea jocul doar pentru târgul din toamnă),  unde toţi crescătorii de animale, mai ales oierii,  participau, iar la aceste petreceri  îşi aduceau cu ei familiile.

Cu acest prilej, tinerii, din mai-tot  Ardealul, cunoşteau, aici la Tulgheş şi,   nu numai tulgheşeni ci şi oameni din Regat. La aceste târguri, urmate de joc,  multe căsătorii se aranjau.   Se cântau şi se jucau cântece din toate zonele de unde era lume venită în târg.

           Mulţi feciori de pe la Gurghiu, de exemplu, veniţi  cu turmele,  şi-au găsit neveste tulgheşence, mai ales, pe valea Sângeroasei, că era pe drumul târgului şi se întâmpla că trebuia găsit loc de ,,mas” câte-o noapte–două,  dacă ajungeau în ajunul târgului; iar fete, se găseau prin toate ogrăzile, tinere, vânjoase şi frumoase.

Anul ăsta, pentru că paştile cad mai devreme, va fi vselie mare la Sfântu Gheorghe că avem mulţi care poartă numele sfântului. Nu se mai face joc la şură dar se organizează mici petreceri particulare.

Parcă şi văd cobârlăii la poartă! Adică nişte brazi înalţi de 5-6 metri curăţaţi de crengi şi de coajă şi lăsat numai vârful cu 2-3 rânduri de raze pe care le impodobesc  cu fundiţe multicolore,iar de vârf eagă plicul cu scrisoarea.

Prietenii tânărului în cauză, care poartă numele sfântului (care-o fi acesta Gheorghe, Ian, Dumitru etc…), trebuie să fie vânjoşi,  că trebuie forţă să ţii bradul în picioare până îl legi bine,ca nu cumva, bătut de vânt, să cadă în capul cuiva. Aceştia leagă noaptea  bradul la şoşul(stlpul) porţii şi fug. Dar şi aici trebuie să fie cu băgare de seamă că nu cumva să fie câinii dezlegaţi şi să-i dea de gol. În scrisoare sunt trecute numele celor vinovaţi şi un blestem, ca să-i zicem aşa; treaba e că dacă nu sunt prinşi, sărbătoritul trebuie să le dea de băut până-i  satură, iar dacă sunt descoperiţi în timp ce ridică bradul, vor fi nevoiţi să dea ei de băut sărbătoritului. De obicei, bradul este tânăr şi prelucrat frumos să poată fi folosit la ceva în gospădărie ulterior, că nu-l taie numai aşa ca să-l strice.

Iată un răvaş dintr-un brad de acesta pus unuia  cu ani în urmă:

,, Foaie verde brad umbros

Să fi Gheorghe , bucuros

Că ţi-am adus brad frumos

Proaspăt, din pădure scos.

Pregătitu-l-am  să-l ai

Când te  duci cu boii-n plai.

Să îl legi peste trăsură

Când ţi-aduci fânul la şură.

Da’  de nu faci chef desară,

Sulu–i juruit să sară

De pe vârfu carului

Când treci dunga dealului.

S-o chinuit, brad,  să-ţi puie:

Ghiţă, Petre şi Ilie.”

Dacă de băut, nu-i da

Ardă-ţi fânu şi şura!

Am zâs!”

În altă ordine de idei, dacă se întâmplă să cadă paştile mai devreme de sf.Gheorghe şi este cald, ca în acest an, la pământ se lucrează doar cele premergătoare aratului( se împrăştie gunoiul pe ogor să fie uniform pe când băgăm plugu-n brazdă, iar dacă Dumnezeu drăguţul mai rânduie şi-o sfântă ploiaie şi mai bine că se duce mustul în pământ. Se greblează toriştea  rămasă de la oiţele care au fost lăsate prin grădini până la sf.Gheorghe. După Sf.Gheorghe gata. Iarba este lăsată să crească pentru a fi cosită pentru nutreţul din iarna ce urmează.

Cu pământul, doar în săptămâna Floriilor este voie să lucrăm cu florile şi,  gospodinele mai seamănă prin stratul cu flori câteva cepe (haragic) şi ridichi, poate şi ceva salata verde,  să aibă trufandale pe când iese prima urdă la stână să poată face „zamă de şalate”. Asta-i o ciorbă delicioasă din salată, care se face cu jântiţă ori cu zăr, multă urdă, ouă jumări şi slănină prăjită tăiată acordeon care pluteşte pe suprafaţa zămii; O minunăţie de  mâncare care este în acelaşi timp şi   bombă de vitamine şi minerale, foarte bine venită  după o iarnă lungă.
În ziua de Florii, se duc ramuri de răchită la biserică să se sfinţească iar după liturghie, fiecare om ia acasă câteva  crenguţe să fie  de  protecţie gospodăriilor.

Se zice că dacă ajunezi, şi iei 3 mâţişori sfinţiţi şi-i înghiţi pe stomacul gol,după liturghie, vei fi sănătos tot restul anului. Eu am încercat şi, drept aşa a fost.

Acuma, na, o fi fost doar coincidenţă? Ce să ştiu să vă zic… Apoi, urmează săptămâna mare şi odată cu ea, cel mai frumos şi mai aşteptat eveniment premergător Învierii. JOIA  MARE !

Obiceiul Păştenilor  care duc darurile, spre sfinţire, la biserică.

Această zi, este  ziua în care tot sufletul îşi scoate din lada de zestre cele mai frumoase straie naţionale  şi le  îmbracă pentru a merge  cu darurile, spre  sfinţire, la biserică.

În dimineaţa de joia mare, gospodarii ies în grădină şi greablă ultimele gunoaie ce se mai găsesc prin ogrăzi şi le ard, astfel se ard ultimele rămăşiţe ale iernii şi se alungă ultimele răutăţi din ogradă.  După ce focurile s-au stins şi răutăţile arse, oamenii se primenesc, se îmbracă în straiele naţionale şi pleacă spre casa gospodarului de unde era hotărât să se adune tot satul care este de rând în acel an să ducă darurile spre sfinţire, pentru că şi aici avem o rânduială; cele cinci sate ale comunei duc prin rotaţie darurile, câte un sat în fiecare an.

Până în Joia Mare, aproape tot creştinul s-a spovedit şi împărtăşit.

În joia mare ies şi ultimele parastase. Astfel că cineva din biserică ţine legătura cu cineva din convoiul care se porneşte şi anunţă cam cât mai este din slujbă pentru ca cei ce suntem pe drum să ştim dacă ne grăbim ori mai incetinim pentru a ajunge in vreme potrivită la biserică ca să nu se facă dizordine în centru din cauza călăreţilor care se întâmplă să mai aibă şi câte un armăsar buiac.

Aşadar lumea se adună la gospodarul care organizează plecarea dar, în prealabil, cu o seară inainte femeile s-au adunat şi au împodobit coşurile cu ştergare şi petele tricolore, urmând ca dimineaţa pe când vin păştenii coşurile să fie deja aranjate pe o masă în curte de unde oamenii le vor lua să le ducă fiecare după puterea lui.

Călăreţii cu caii împodobiţi cu cănaci şi purtând drapele tricolore, vor fi escorta păştenilor pedeştri care se vor încolona de la cei mai mici până la bunici,  doi-câte-doi purtând coşurile frumos împodobite în care sunt  ouăle roşii, pâinea şi vinul, din care, se va face Sfântul Paşti(nafura).

Indiferent dacă plouă ori ninge, păştenii merg pe jos până la biserică (între 3 şi 5 Km- depinde cât de departe este casa de unde se va pleca.).

Ajunşi în jos, călăreţii vor trece de poarta bisericii si se vor posta peste şosea cu faţa la convoiul care va traversa strada  să intre în curtea bisericii.

La poarta bisericii, ne aşteptă Preotul cu tot soborul şi, (de regulă, preoţii din împrejurimi vin să se bucure de această datină, ba chiar Episcopul nostru Andrei, este adeseori prezent).

După cuvântul de bun venit şi binecuvântarea rostită de părintele nostru, intrăm cu toţii în biserică şi aşezăm coşurile în faţa altarului. Se face slujba de sfinţire a darurilor, apoi noi păştenii, cântăm două-trei pricesne. După ce facem în faţa altarului şi apoi în faţa bisericii, câteva poze de grup,  mergem cu toţii,  la casa de prăznuire căci păştenii trebuie puşi la masă iar femeile satului au pregătit bucate bune de post.

După ce luăm parte, împreună, la această agapă creştină, plecăm pe la casele noastre că mai avem multă treabă de făcut. De regulă azi vopsim ouăle fiecare după priceperea şi ştiinţa noastră; tot joia se sacrifică şi mieii şi se pregătesc copturile(pasca, cozonacul); În vinerea mare nu prea se lucrează, mai ales cu mâncarea. Sâmbăta se cam termină toate de făcut iar  nopatea se merge la slujba  Inviere care, se termină spre dimineaţă.

În dimineaţa de Înviere, tot creştinul primeşte, în dar, recipientul cu Sfântul Paşti(adică puse la un loc pâinea şi vinul, cum doar în Ardeal se face), să-l ducă acasă alături de sfânta lumină şi un ou roşu acasă. Oul,  îl vor pune într-un pahar cu apă neîncepută unde se pune şi un bănuţ. Din apa aceea se vor spăla,(pe faţă), în cele trei zile de paşti, înainte de a lua anafura,  să le fie feţele fine şi roşii precum coaja oului şi să aibă belşug.

Ne aşezăm la masă dar, numai după ce am luat sfântul Paşti, mărturisind ,,Hristos a înviat” iar ceilalţi prezenţi răspunzând: ,,Adevărat a înviat!”  Ciocnim câte un ou, făcând aceeaşi mărturisire şi abia după aceea ne înfruptăm din bunătăţile pregătite de gospodina casei. De pe masă nu lipsesc: pasca, friptura de miel, cozonacul cu mac, drobul de miel, supa de pasăre cu ,,găluşcuţe”, ori ciorbă de perişoare, sarmalele, şi câte alte bunătăţi…!…

În cea de-a  doua zi de Paşti mergem la cimitir să-i comemorăm pe cei plecaţi în cealaltă lume, să zicem o rugăciune pentru ei, să împărţim din bucatele pascale, de sufletul răposaţilor, prilej să mărturisim din nou că ,,Hristos a înviat!”, preotul venind la fiecare mormânt să citească dezlegarea cuvenită.

   În dimineaţa celei de a treia zile de Paşti, cojile ouălor  roşii adunate încă din prima zi de Paşti, le dăm pe apă,  pentru ca duse de valuri să dea de veste  ,,blajinilor” că au trecut paştile în lume.

În viziunea noastră, blajinii, sunt acei pustnici care s-au refugiat din lume pentru  a fii ,,nebuni pentru Cristos” şi care, acolo in pustie,  se roagă neîncetat pentru sufletele noastre ale tuturor.

După aceea urmează, sărbătoarea Izvorul tămăduirii când, cei care pot, urcă pe munte să găsească şi să amenajeze izvoarele, să facă troci ori fântâniţe.

Se spune că mare bine îi faci sufletului dacă primeneşti izvoare pentru oamenii insetaţi.
Noi, tulgheşenii încă păstrăm obiceiul de a ne saluta, de la paşti  până la Înălţare cu ,,Hristos a înviat” şi Adevărat a înviat. Apoi, de la Înălţare  până la Rusalii vom mărturisi Hristos s-a înălţat,  după care vom reveni la Doamne-ajută!

Eu, în copilăria mea,  aşa ziceam când porneam spre şcoală Doamne-ajută! Iar mama îmi zicea Dumnezeu să-ţi ajute! Doar lumea de pe stradă, pe care nu o cunoşteam,  o salutam cu bună ziua, bună seara, sau bună dimineaţa. Că da, salutam orice om, mai în vârstă,  întâlnit pe cale. Aşa eram educaţi.

Iacă-tă aşa am prins  noi din bătrâni.

Tuturor vă doresc sărbători pascale binecuvântate!

Hristos a înviat!

Lăcrămioara Pop

Articolul Obiceiuri pascale şi nu numai, la Tulgheş apare prima dată în Ecoul muntilor.

Aşadar, iată:  sâmbătă 21 Septembrie în zori-de-zi(ora 6.30) o parte dintre membrii Ansamblului Artistic de Amatori ,,Plaiuri Tulgheşene”  luam drumul spre Sf. Gheorghe.

Uni mai obosiţi şi somnoroşi, alţii energici şi voioşi, dar toţi,  foarte nerăbdători  să ne întâlnim cu ai noştri din inima ţării cât mai curând că din luna  Mai tot aşteptam Corala!

Ce-i drept, chiar am ajuns mai repede ca altă-dată!

Acum vă dau o ştire bună; cred că voi trăi să-mi mai văd un vis împlinit.

Se toarnă asfalt pe bucata aceea de drum ce rămăsese neasfaltată de ani şi ani…!

Aşa că, lume dragă, am luat-o peste Ţângăler, scurtând, cu aprox. 40 km şi cu, aproape o oră, drumul spre  fraţii noştri.

Am ajuns la Centrul de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan”  având  timp să ne echipăm în straiul naţional, la vreme, spre a nu pierde nimic din  ceea ce se povestea despre ,,Muzica corală de ieri şi de azi”, despre dirijorii  deosebiţi care au dirijat coruri celebre de-a lungul vremii şi rolul important pe care l-au avut corurile în viaţa culturală şi civică românească în decursul vremii.
Cei doi moderatori ai simpozionului au fost Dl. Ioan Lăcătuşu despre care este de prisos să vă explic cine este (cine nu a auzit despre dânsul în ţara asta?), împreună cu „sor’mea Mimi”; respectiv   Preşedintele  Fundaţiei Mihai Viteazul, dna Ing. Maria  Peligrad. Aceşti doi oameni-titani, care adună în jurul lor alţi oameni deosebiţi, pentru pruncii din ansamblul ,,Plaiuri Tulgheşene” sunt de acum ca şi nişte înţelepţi din poveşti,  pe care abia aşteaptă să-i întâlnească şi să-i asculte povestind.   Abia aşteaptă să ajungă la aceste simpozioane!

Învaţă o sumedenie de lucruri interesante pe care altfel nu ar avea de unde să le afle.

Mă uitam la ei cum stăteau, ca nişte statui, cu ochii ţintă la fiecare dintre vorbitori, parcă ar fi fost fermecaţi şi, trebuie să vă spun că printre copiii ansamblului erau de la clasa a doua până la clasa a XI-a. Indiferent de vârstă, toţi, ascultau cu luare-aminte şi cu mult respect!

,,Întâlnire cu muzica” a fost titlul punctului de încheiere al simpozionului iar aici am avut şi noi o parte de ,,vină”  răsplătind cu câteva melodii pe cei care, tocmai ne povestiseră, atât de frumos şi pe înţelesul nostru, al tuturor, ce important este să ştim cânta împreună, dar mai ales, ce putere avem cântând împreună despre un ideal!

După ce ne-am bucurat împreună, uni cântând iar ceilalţi ascultând, câteva melodii vesele, dintre care nu a lipsit piesa „Ionel, Ionelule” a lui George Sbârcea, am plecat împreună cu gazdele evenimentului să luăm masa iar apoi, noi tulgheşenii,  ne-am plimbat pe aleile parcului central din localitate, bucurându-ne de ultimii nuferi înfloriţi după care am urcat treptele ce duceau la strada pe care se află biblioteca pentru că se făceau orele 15.00  şi trebuia să ajungem în sala albastră a bibliotecii judeţene „Bod Peter” pentru spectacolul coral.

Între corurile participante amintesc:

1. Ansamblul artistic SPERANŢA – atelier coral  clasa a II-a,  Colegiul Naţional Mihai Viteazul, coord. Roxana Adriana Suciu şi Maria Magdalena Maghiar;
2. Ansamblul artistic SPERANŢA– atelier coral clasa a IV-a Şcoala Gimnazială ,,Nicolae Colan” din Sf. Gheorghe, coord. Rodica Costache şi Gabriela Alexandrescu;
3. Ansamblul artistic SPERANŢA – atelier coral  Şcoala Gimnazială nr. 3  Sita Buzăului, coord. Laura Mitrofan şi Simona-Ghoerghiţa Darie;
4. Grupul vocal al Ansamblului Artistic de Amatori ,,Plaiuri Tulgheşene” Tulgheş Harghita, Coord. Rapsod popular Lăcrămioara Pop.  Instrumentist (fluier) – Ştefan Pop;
5. Corul ECCLESIA- Catedrala Ortodoxă „Sfântu Ierah Nicolae şi Sfântu Mare Mucenic Gheorghe – Paraclis Episcopal- Sfîntu Gheorghe -jud.Covasna, Dirijor: Ana Maria Dobre;
6. Grup vocal PĂDURENII -com-Barcani, jud. Covasna, Coord. Marian Arnăut, Dirijor fiind Cristina Orania Deteşanu; alături de ei au venit „Fetele cu dor” – Căminul Cultural Sita Buzăului, jud. Covasna, Coord. Ovidiu Olteanu; Aceste două grupuri (Pădurenii şi Fetele cu dor), au cântat şi pe rând şi împreună oferindu-ne un spectacol deosebit. Mi-au plăcut maxim!
7. Corul Bărbătesc ARMONIA din Brăila au încheiat spectacolul din sala albastră a bibliotecii ,,Bod Peter” şi prima zi a festivalului.

După o aşa zi plină, am stat, cu toţii,  la masa de cină, apoi ne-am cam dus la odihnă.

Duminică dimineaţă fiecare cor a fost repartizat la câte o biserică din municipiul Sf. Gheorghe să  dăm răspunsuri liturgice iar în încheiere să prezentăm un concert coral.

Noi, cei de la Tulgheş am fost la Biserica ortodoxă ,,Buna vestire”. O biserică nouă, foarte frumoasă, care aşteaptă să fie pictată. Am avut parte de o liturghie foarte frumoasă iar biserica era plină de lume.

Acolo  am avut parte să vedem un lucru nou: Nu ştiu dacă ţin minte exact dar cred că atunci când s-a cântat Heruvicul iar preotul a venit cu cădelniţa, fiecare om din biserică punea câte un bob de tămâie în cădelniţa preotului. Nişte doamne din biserică  ne-au dăruit şi nouă, la fiecare, câte un bob să avem şi noi de pus.

Iată încă un fel de ,,dar din dar”! După ce sfânta slujbă s-a încheiat părintele ne-a dăruit cuvântul de învăţătură, apoi, ne-a invitat să prezentăm pricesnele la care, cu binecuvântarea dumnealui, am adăugat şi două melodii patriotice.

După ce ne-a mulţumit, ne-a miruit, ne-a dăruit câte o metanie pentru încheietura mâinii fiecărui membru din grupul vocal iar pe mine m-a miluit cu o carte de rugăciuni cu scrisul mare.

Bogdaproste părinte!  Mi-e uşor s-o citesc fără ochelari! Ne-au mai dăruit câte un pliculeţ cu Anafură şi ne-au servit cu dulciuri, sucuri sau apă, după preferinţă, spre deliciul copiilor.

…Ce repede trece vremea! Parcă ieri veneam pentru prima dată la corală şi iată, cât am clipit din ochi au şi  trecut zece ani…!… dar să fim recunoscători că mai este timp să ne întâlnim frate cu frate într-o Românie cu valori nepieritoare, în care pruncii încă mai ştiu despre înaintaşii lor şi încă îşi cunosc rădăcinile!
În încheiere zic aşa:

Mulţumim Doamne frumos că-ai păşit cu noi pe cale

Şi ne-ai ajutat să fim, cu fraţii, în ascultare!

Am cântat şi ne-am rugat, într-un gând şi într-un suflet!

Într-o limbă ce o stim încă de la primul scâncet,

Când abia deschideam ochii şi o ascultam pe mama

Cum ne cânta ,,Tatăl nostru” şi plângea făr’ să-şi dea seama.

Iac’-aşa-nvăţarăm graiul, ăsta, doinitor şi sfânt

Când durerile dintâie, ne treceau cu vre-un colind,

Iar de ne năşteam când codrul începea să odrăslească,

Precis, mama,  ne-alina cu vre-o prea-dulce priceasnă!

Şi aşa, din una-ntr-alta trecu timpul, ca-ntr-un vis;

Cât aţi mai clipit odată, eu, am terminat de zis.

Trag nădejde să mai fie şi altii care să scrie mai temeinic decât mine.

Mai cu stiinţă de carte, şi documentaţi mai bine.

Tuturor celor ce au pus umărul la organizarea acestui eveniment – recunoştinţă şi plecăciune!

Celor ce ne-au ajutat să ajungem la eveniment- mulţumiri!

Pruncilor- felicitări! Aţi fost şi de data aceasta nişte urmaşi demni ai bunicilor şi străbunicilor voştri!

Scrisă azi: Marţi, 22 septembrie, orele 02.36;

Tezaur Uman Viu protejat UNESCO,  Lăcrămioara Pop, Tulgheş, Harghita

Articolul Festivalul George Sbârcea la cea de-a X-a ediţie apare prima dată în Ecoul muntilor.

Românul, frate cu natura, fiind înzestrat de Dumnezeu cu darul de a înţege glasul pământului şi al văzduhului, nu i-a trebuit mult până să îşi facă un „fluieraş de soc/ să cânte cu foc/ seara pe colină/ sub streaşini de stână”.

Primul fluier al copilăriei mi-a fost o tulpină de păpădie. Tata cânta în frunză şi în solz de peşte, părţi din natură pe care românul le-a transformat în instrumente muzicale; nu-i oare asta dovada prezenţei darului divin în fiinţa românului?!

Fluierul, doba ţărănească cu strune, cetera, tulnicul, cavalul şi alte multe instrumente ale noastre sunt făcute din lemn, „element viu” pe care ni l-a oferit întotdeauna cu atâta dărnicie natura. Noi, românii, am deschis ochii aici în „Grădina Maicii Domnului”, cum ne place nouă să îi spunem acestui loc numit România, loc pe care, considerăm, că însăşi  Dumnezeu n-i l-a dat, anume, nouă!

Dumnezeu, în dreapta lui socoteală, ştiind că soarta neamul românesc va fi una grea datorită aşezării noastre aici la răspântia popoarelor, ne-a îndulcit vieţuirea, dăruindu-ne harul de a înţelege  glasul  pământului,  priceperea  de-a desluşi  uşor melodicitatea  naturii, iar darul cunoaşterii tuturor meşteşugurilor artistice, „îndelunga  răbdare” (altfel cum am mai fi aici, noi, românii?), vorbitul în dodii; pe deasupra,  ne-a insuflat priceperea de-a ne construi instrumente vii, din darul copacilor. Cu ajutorul lor aveam a ne alina sufletul, a ne trăi bucuria ori  tristeţea, puteam comunica între noi la distanţe mari etc.

Ne-a mai dat Dumnezeu darul izvoditului de viers, vorba cea:   ,,Ştiu, cântând, lucra din greu/ Cu gândul la Dumnezeu. / Că aicea El m-o pus/ Între răsărit şi-Apus./ Nu vreu ce-i al altuia/, Doar păzăsc ograda mea”!…

Acum, doar imaginaţi-vă: Cum să fie ciobănaş fără fluieraş? Cum ai putea să îţi imaginezi o stână fără tulnic ori bucin? Cum ar fi o nuntă  ori un botez fără muzicanţi?! Cum ar fi jocurile fără dobă şi dobaş,  fluieră  şi  fluieraş,  ceteră  şi  ceteraş?!

În Harghita, la Tulgheş, încă mai fac parte din acompaniamentul obişnuit al Ansamblului Artistic de Amatori „Plaiuri tulgheşene” aceste două înstrumente tradiţionale pe cât de vechi, pe atât de vii şi pline de viaţă: „doba ţărănească cu strune”  şi  fluierul.

Se spune că fluierul este un instrument care s-a desprins din ramura copacului sub care, cândva, un cioban îşi plângea oile pierdute.   Fiindu-i milă de el, Dumnezeu a luat o crenguţă din socul sub care plângea ciobănaşul, i-a construit fluierul şi i l-a pus în braţe să-şi  „stâmpere  năcazul” cu el şi ce să vezi?! Oiţele au auzit glasul dulce al fluierului, amestecat cu dorul şi jalea stăpânului şi s-au întors la el. De atunci, fluierul nu a mai tăcut pe meleagurile astea, iar asta se întâmpla de mult, încă din vremea lui „tata Noe” sau mai de mult… Aşa a hărăzit Dumnezeu românului: să îşi facă datoria acolo unde îl duce viaţa şi aşa  mi-o hărăzit  şi mie: să ajung dobăşiţă.

Doba ţărănească cu strune a apărut şi ea tot dintr-o necesitate şi  tot din darul  copacilor; de dragul tinerilor ce se căsătoreau, iar bucuria  lor trebuia să se facă auzită cât mai departe.

Românului, atent la toate sunetele pădurii, i-o fi plăcut cum sună  lemnul „scorburit” sub ciocul ciocănitoarei. Voi aţi auzit-o bătând? Eu da! Este exact ca sunetul dobei cu strune,  doar că se aude  mai blând!

Lemnul rămâne viu; el cântă la fiecare atingere, în diverse game,  după esenţa din care „s-a  născut” instrumentul în combinaţie cu darul şi priceperea celui care îl foloseşte şi îi bate sau îi ciupeşte corzile.

Nu m-am gândit vreodată că voi ajunge instrumentist. De fapt nici nu mă consider aşa ceva. Acolo se cere multă învăţătură!

Eu sunt doar „un dobaş” rudimentar care s-a trezit deodată cu băţul în mână, de nevoie, pentru că nu mai era cine să ţină ritmul, iar acum mă simt de parcă bota aceasta cu care bat în corzile dobei ar fi o prelungire natural a mâinii mele. M-am trezit, pe la 50 de ani, că am de făcut şi această slujbă. Cum a fost? Iată cum: la început, după ce am făcut rost de dobă, prin anul 2009, au mai venit câte unii despre care auzisem că au mai bătut la dobă pe ici pe colo pe la vreun joc la şură cândva, dar nu ţineau ritmul cum trebuie şi nu i-am mai chemat.

Cu timpul au început, ba unul, ba altul din taraf să lipsească şi, neavând încotro, am luat într-o zi doba (singură fiind) şi am început să cânt din gură şi să bat ritmul să văd ce-o fi. A mers ca uns! Parcă aş fi zis la dobă dintotdeauna! Nu îmi venea să cred! Dacă am văzut aşa, la repetiţii l-am lăsat pe Nucu cu clarinetul ori cu fluierul său, mai nou, cu saxofonul, pentru partea muzicală, iar eu băteam doba pentru a ţine ritmul. Ceilalţi nu au mai venit la repetiţii din pricina nevestelor care se supărau că nu-i mai prindeu duminicile pe acasă, astfel chemându-i  doar când aveam „cântare”.

Doba noastră (violoncel bătut – cum ne-a spus profesorul Ovidiu Papana că e cunoscut în mediul academic) este cam de prin anii de de după primul război. Nu-i ştim meşterul făurar, dar ultimul dobaş care a zis la ea a fost unul „Octăvel” despre care am aflat că a decedat prin anul 1960 şi era trecut bine de 80 de ani, după cum zice lumea din zonă, pentru că a avut pe aici tovarăşi de cântare pe la nunţi ori la jocurile la şură din sărbători ce se făceau de la Bicazul Ardelean până-n Topliţa şi, bineînţeles, aici la Tulgheş.

Cu mare greu am reuşit  s-o cumpărăm de la nişte strănepoţi de-ai lui Octăvel, deşi nu mai avea decât cutia de rezonanţă întreagă. Ne-a zis  un lăutar că „lada” (cutia de rezonanţă) e cea mai importantă, în rest, se pot face toate celelalte care sunt lipsă. Am luat-o deci, aşa cum era, am adus-o acasă. Bărbatu-meu i-a făcut cordarul, cheiţele, corzile, am vopsit-o şi iată că în ziua de azi încă  mai are viaţă în ea.

Viaţa ei se răsfrânge asupra mea de parcă ne-am îmbărbăta una  pe alta, iar împreună cu fluierul soţului meu, zicem jocurile în fiecare duminică spre marea bucurie a pruncilor din ansamblul nostru (Ansamblul Artistic de Amatori „Plaiuri Tulgheşene”), cu care umblăm prin ţară, bucurând pe mulţi cu frumuseţea celor paisprezece jocuri româneşti autentice din Tulgheş, adunate sub numele de „Roata Stelelor”.

Lângă acestea, frumuseţea straielor, care sunt cele pe care mai demult le-au purtat bunicii, părinţii, ori unchii şi mătuşile acestor copii, vin să întregească bucuria cu care ne urmăresc cei care ne sunt spectatori.

Rapsod popular Lăcrămioara POP

Articolul De cântec şi joc. Doba ţărănească cu strune şi fluierul din lemn – darurile codrului pentru aleanul românului   apare prima dată în Ecoul muntilor.