Goethe

Lumea se află într-o continuă schimbare şi transformările, ce au loc, le percepem în mod diferit: unii cu neîncredere şi alţii cu nerăbdare şi speranţă. Trăim într-o societate dură, dominată de puterea banului şi condusă de oameni atât de diferiţi. Oare progresul a adus întotdeauna binele? Sarcina conducătorilor este să mediteze la trecerea inexorabilă  a timpului, să scruteze viitorul, să înţeleagă ciclul istoriei, care uneori care uneori se repetă şi ignorându-l, s-ar putea să fie în detrimentul omenirii.

Familia, şcoala, biserica şi satul au datoria să lucreze în favoarea binelui. Orice schimbare lasă în suflet tristeţe şi nelinişte. O astfel de emoţie au simţit-o enoriaşii de la parohia „Naşterea Maicii Domnului” din comuna Ceahlău, când s-a pensionat părintele Mihai Damian. Ne-am despărţit cu regret de cel ce a păstorit aici peste 40 de ani, timp în care şi-a dedicat întreaga viaţă înfrumuseţând lăcaşul de cult şi propovăduind credinţa creştină.

L-am primit cu respect pe noul preot Gheorghe Avârvarei, în anul 2017, dorindu-i să continue munca predecesorului său şi să se bucure de aceeaşă stimă şi preţuire din partea enoriaşilor.

Părintele Avârvarei s-a născut pe data de 03. 08. 1982 în oraşul Tîrgu Neamţ, fiind al patrule copil din familia credincioşilor ortodocşi Gheorghe şi Ana din Pipirig. A făcut şcoala generală din localitate, Seminarul Teologic „Veniamin Costachi” de la Mănăstirea Neamţ apoi între 2002 – 2007, Facultatea de teologie din Iaşi, urmată de cursuri de masterat între 2007 – 2009 la aceeaşi instituţie, secţia Istorică – practică, susţinând examenul de disertaţie în sesiunea februarie 2015, cu lucrarea „Sfânta Taină a Botezului – aspecte pastorale”.

S-a căsătorit în anul 2002 cu tânăra Violeta Vrânceanu şi are doi copii, George Mihail (20 ani) şi Maria Violeta (12 ani).  La data de 18.02.2003 a fost hirotonit diacon pe 19.02.2003, hirotonit preot de I.P.S. Daniel.

Între anii 2000 şi 2017 a devenit preot paroh la Parohia „Înălţarea Domnului” din Chiriţeni, comuna Hangu.

Deşi foarte tânăr, părintele a desfăşurat o muncă încununată de succes acolo: a renovat biserica, clopotniţa şi casa parohială, sa ridicat biserică nouă, sfinţită de I.P.S. Teofan în 2015, ocazie în care a primit rangul de  Iconom  stavrofor. A ridicat o nouă casă parohială şi a început construirea unei noi case sociale pentru nevoile parohiei.

Sosit în parohia de la Ceahlău în 2017, părintele Gheoghiţă a continuat munca fostului preot. A amenajat, dotat şi desăvârşit, în cursul anului 2018, casa parohială ridicată la roşu.

A ridicat în incinta ansamblului parohial un lumânărar nou, o nouă masă de procesiune, de piatră  şi un monument elegant închinat eroilor.

În anul 2023, casa veche de prăznuire a fost transformatî în capelă mortuară iar în 2024 a fost restaurată partea superioară a bisericii prin restaurarea şi revopsirea turlelor de lemn, în 2025 a fost placată cu pavele curtea bisericii şi a fost construită o magazie de lemne. Părintele a colaborat permanent cu domnul primar Dumitru Coroamă şi cu toţi enoriaşii, care i-au preţuit modestia firească  a acestei profesii.

Preotului nostru îi plac lucrurile frumoase. Biserica, ce seamănă cu o catedrală este ca o grădină plină de flori, curtea curată iar cimitirul este îngrijit în orice anotimp.

A cultivat terenul agricol în folosul parohie, dar i-a dat şi un aspect atrăgător fiind flancat de cele mai frumoase flori., de care se ocupă permanent doamna preoteasă. Enoriaşii sunt foarte mulţumiţi că părintele l-a păstrat pe dascălul său de la Chiriţeni, Dumitru Amariei, care ne bucură cu vocea şi modestia sa.  Părintele Gheorghiţă a predat disciplina religie la şcolile din Chiriţeni şi din Hangu, iar la Ceahlău a înfiinţat cercul de pictură al parohiei „Credinţă şi talent la poalele Ceahlăului”.

Profesia de preot este grea, deoarece urmăreşte să propovăduiască permanent credinţa creştină în aceste vremuri tulburi s-o menţină trează în sufletele enoriaşilor, unii fiind mai receptivi, iar alţii mai greu de descifrat, şi să-i determine  să urmeze învăţăturile Domnului. Oamenii au fost făcuţi după chipul şi asemănarea Domnului dar se deosebesc prin fapte.

E grea şi profesia de părinte, pentru că de educaţia din familie depinde caracterul unui copil. Preotul are doi copii deosebiţi frumoşi şi respectuoşi, de soarta cărora se interesează permanent. Nu-i este indiferent nici destinul copiilor din sat, pe care încearcă să-i atragă la credinţa ortodoxă. Mereu le vorbeşte părinţilor de lumea dură din zilele noastre, de capcanele vârstelor, de sarcina familiei şi a şcolii în pregătirea tineretului pentru o viaţă cinstită şi demnă, susţinând că nimic nu se poate realiza fără Dumnezeu. Ajunge să ne întrebăm ce realizează astăzi şcoala şi ce folos poate să aducă atunci  când e pusă acolo unde nu trebuie. E ca o lampă aşezată într-o oală acoperită de întuneric. Merită să amintim că,  din predicile şi pildele sale înţelegem că ceea ce nu se realizează prin bunătate, nu se poate obţine prin asprime.

Îndeamnă pe toţi să nu fie prea aspri, dar să fie exigenţi, să ştie să ierte, dar şi să pedepsească pentru a curma orice rău, să aprecieze şi să judece după fapte. A fi indiferent faţă de răutate şi nedreptate este un mare păcat.

Sfântul Ioan Gură de aur spunea: „Hristos vindecă mai întâi sufletul, căci dacă rădăcina este sănătoasă şi ramurile vor înflori. Nimic nu este mai cumplit decât păcatul şi nimic mai fericit decât iertarea”.

De-a lungul acestor ani am descoperit multe merite ale preotului: este un om de omenie, ceea ce înseamnă că are acele calităţi prin care obişnuim să caracterizăm pe cei aleşi, agreabili, capabili să acorde un ajutor din inimă, dispuşi să promoveze binele, care vădesc bunăvoinţă, sinceritate, cinste şi omenie.

Manifestă empatie faţă de cei aflaţi în suferinţă sau în nevoi. E mare mângâiere, la vreme de restrişte, să se afle cineva aproape, pe care să-l doară inima pentru tine. Insistă pe ajutorul dat aproapelui, arătând că nu trebuie să ne amintim de cei  necăjiţi numai în zilele de sărbătoare, ci să fim permanent animaţi de gândul binelui şi să-l realizăm mereu cu bunătate şi modestie.

De ce oare nu ne mai impresionează astăzi o privire înlăcrimată, o poveste tristă de viaţă, o mână întinsă? Multe s-au schimbat în viaţa noastră, dar să nu ne lăudăm cu cele bune, ci să le ţinem pentru suflet, să ne înnobileze, să ne dea puterea de a face mai departe binele. Lumea a devenit mai dură şi nedreaptă. Omul trebuie să aibă alături pe cineva pe care să-l respecte, a cărui autoritate să-i sfiinţească până şi adâncul tainic al sufletului.

Părintele simte nevoia de a cunoaşte oamenii în profunzime, să le perceapă mecanismele lor psihologice, pentru a se apropia de ei, fără să le lezeze cele mai intime trăiri. Preotul pare dur, dar reuşeşte să-şi domine sentimentele şi doar la pierderea cuiva din familie sau a unui prieten drag îşi stăpâneşte cu greu lacrimile şi durerea.

Din cuvântările sale deducem că e bine să ne cunoaştem fiecare caracterul, sufletul, bucuriile şi tristeţile şi să-i poată urmări pe cei aleşi de Dumnezeu, să poarte vie flacăra credinţei.  Ne îndeamnă la modestie şi cumpătare, arătând că rădăcina tuturor răutăţilor este lăcomia şi îngâmfarea. Invidia nu se poate ascunde, ea acuză şi judecă fără dovezi. Suntem atât de înfumuraţi, încât credem că putem despărţi interesul nostru personal de interesul omenirii şi să ponegrim seminţia omenească fără să ne compromitem. Nu poţi fi fericit câtă vreme milioane de oameni suferă de mizerie, şi ignoranţă şi de silnicie. Poporul nostru a dorit întotdeauna să trăim ca fraţii. Astăzi oamenii s-au mutat pe internet, ca să nu audă sarcasmul rostit printre dinţi, să nu vadă ura din ochii aceluia, cu care vorbesc nici nu riscă să observe pe cei care trec fără să salute, deşi se cunosc.

Satul este în declin, e un amestec de lume rurală şi citadină, de simplitate şi rafinament dar cu mai puţină credinţă. Părintele ne îndeamnă să păstrăm tradiţiile şi obiceiurile străbune, pentru a nu ne pierde rădăcinile şi pentru a rămâne uniţi în mica noastră comunitate, încurajând aceasta prin diferite activităţi pe care le iniţiază. Oricât ar fi de vitrege vremea şi vremurile totdeauna mai există o speranţă de viaţă, o cale de a ieşi la liman din necaz, dacă urmăm învăţăturile Domnului.

Când eşti alături de cel ce suferă, îl vezi pe Dumnezeu şi poate reuşeşti şi-l vezi şi în mâna întinsă apare ajutor şi atunci preoţia nu mai este o profesie, ci un mod de a dărui. Părintele Gheorghiţă a adunat colete pentru sinistraţii de pe valea Bistriţei şi din locaţităţi cu probleme, ajutoare pentru Mănăstirea de pe Ceahlău şi ori de câte ori a fost solicitat pentru susţinerea unor astfel de acţiune, pentru familii defavorizate şi care au suferit de pe urma incendiilor, pentru familiile cu mulţi copii şi pentru bătrâni. Îi vizitează pe cei bolnavi, pe cei aflaţi pe patul de suferinţă, acasă sau la azil, pe cei ce au nevoie de o vorbă bună, de o rugăciune, de un sfat, dar mai ales de Hristos şi de Sfânta Împărtăşanie.

Trebuie  să-i urmăm exemplu, că numai aşa vom ajunge la adevărata înviere lăuntrică.

E riguros din punct de vedere intelectual dar e şi jovial şi uman. E un om de caracter, e cineva care a suferit şi s-a călit  în încercări, un om pe a cărui tărie te poţi bizui. Aceasta explică faptul că foştii enoriaşi îl vizitează mereu. Îl preţuim fiindcă a rămas la noi, să ardă ca o flacără vie pentru slujirea credinţei ortodoxe şi ştim că orice jertfă îşi are răsplata.

Ce frumoasă va fi ziua în care cuvântul omenesc, cuvântul de dreptate, de blândeţe, de speranţă, va putea linişti, mângâia şi bucura pe toţii oamenii.

          „Salvarea binelui obştesc trebuie să fie cea mai de seamă lege” (Cicero).

Prof. Elena Aflorei

Articolul Preotul Gheorghe Avârvarei – continuitate şi credinţă apare prima dată în Ecoul muntilor.

S-au dus zilele Babei și nopțile vegherii.

Câmpia scoate aburi; pe umedul pământ

Se-ntind cărări uscate de-al primăverii vânt.” V. Alecsandri

Natura este una și aceeași pretutindeni și de-a pururi cu toate frumusețile ei atât de deosebite. Lumina blândă a primăverii ne inundă sufletul și totul miroase a proaspăt. Dintr-o rădăcină sau dintr-un ram uscat apar muguri de un verde crud, semn al renașterii. Plantele își scot degetele firave afară din pământ ca într-o rugă mută și solemnă către soarele dătător de viață. E un adevărat miracol. Copacii își tremură frunzele în aer, norii se mișcă încet ca niște corăbii, pe marea albastră a cerului; iarba încropită de soare aburește, parcă te cheamă la odihnă în pacea creatoare a naturii.

Ca o catedrală vie e natura. Are păduri ce par vitralii, iar șoaptele vântului trec printre frunzele copacilor ca o muzică solemnă. Totul are un sens al eternității. Ea ne amintește că există un ritm universal, o ordine tainică venită din neant. Schimbările ne dau sentimentul că participăm la un miracol ce se repetă. Simțim în adâncul sufletului că fiecare dintre noi are o scânteie divină, o chemare spre mai bine, spre o lume mai frumoasă, mai armonioasă.

Toată frumusețea e la îndemâna noastră: cerul, albinele, plantele, roua, lumina blândă și cântecul păsărilor. Totul e un rai pe pământ, încât acceptăm binecuvântarea Domnului „precum în cer, așa și pe pământ”.

Legile naturii sunt puse tot de Dumnezeu și sunt o minune în sine. Ele guvernează tot universul și nu pot fi schimbate, fără ca totul să nu se năruie. Viziunea omenească e mărginită, dar dorințele noastre sunt nemărginite, iar conflictul dintre cele două macină pe orice muritor.

Frumusețea e pentru suflet. E atâta agresivitate în jur, dar trebuie să facem și lucruri pentru inimă, nu numai pentru supraviețuire. Datoria noastră creștină și umană e să găsim pacea în liniștea lăuntrică. Cu cât devenim mai conștienți de lumea din interiorul și din exteriorul nostru, cu atât mai mult înțelegem că existența e un act de curaj. Speranța ne permite să vedem dincolo de întuneric și să pășim cu încredere spre lumină.

Aflată la granița dintre iarnă și primăvară, luna februarie, „făurar”, deși capricioasă, alternând zile friguroase cu zile mai blânde, este un simbol al speranței, al nerăbdării. Soarele va triumfa, natura se va trezi la viață, iar un  nou ciclu al existenței va începe în forță și bucurie.

Primulele, unele dintre primele flori care apar la sfârșitul iernii, anunțând venirea primăverii, sunt sensul tinereții, speranței, al renașterii. În tradițiile populare europene, primula era considerată o floare aducătoare de noroc și de protecție împotriva spiritelor rele.

În satul arhaic românesc exista obiceiul ca, în prima zi de Făurar, livezile să fie stropite cu aghiazmă pentru a le feri de dăunători. La data de 2 februarie, creștinismul marchează sărbătoarea „Întâmpinarea Domnului”. Această zi este închinată sfințirii apei ce devine aghiazmă pentru recolte. În tradiția populară ea e socotită ziua ursului, bazată pe credința că, dacă ursul iese din bârlog și își vede umbra, se va speria, va reveni la hibernare, iar iarna va continua. Dacă nu își vede umbra, primăvara este aproape.

Pe 24 februarie este ziua unei sărbători precreștine „Dragobetele” sau „ Cap de primăvară”, care anunță primele semne ale renașterii naturii. Sosirea lunii martie, cu gingașii ghiocei și cu micile mărțișoare întăresc această speranță în triumful vieții.

În acest anotimp, mult așteptat, sosește Paștele, amintind de Învierea lui Hristos, după suferințele și după moartea cumplită dictată de necredincioși. Pentru această mare sărbătoare, oamenii postesc, se leapădă de păcate și se cuminecă cu trupul și cu sângele Domnului. Tot satul merge la biserică, după ce și-a curățat casele și a pregătit cozonacii și ouăle roșii. E o sărbătoare solemnă în toată omenirea creștină. Credința populară consideră „Noaptea de Paște” ca fiind cea mai importantă noapte dintr-un an, când cerurile se deschid și energiile dumnezeiești se manifestă înfăptuind lucruri minunate. E o datorie sfântă să ne amintim de cei dragi plecați pentru totdeauna dintre noi. Mormintele dorm sub veghea lumânărilor și stelelor.

Granița ce desparte lumea noastră de cea divină fiind ștearsă, după unii, preț de câteva minute, iar după alții, timp de o oră, de la douăsprezece la unu, comunicarea dintre slăbiciune și putere, dintre finit și infinit, între cer și pământ, se întâmplă într-un mod miraculos, omul căpătând un drum de sfințenie, prin puterea celui Preaînalt. Doar o viață trăită frumos și închinată celor din jur, merită să fie trăită. „Dragostea față de oameni constituie aripile cu ajutorul cărora omul se înalță.” (A.M. Gorki)

Omul nu învață niciodată din succese, ci din eșecuri. Succesul e o bucurie de scurtă durată și e greu să înveți din el. Însă dintr-un eșec purtat în genunchi câștigi una din cele mai importante virtuți: răbdarea.

„Dacă omul ar acorda morții măcar un minut pe zi de meditație, conflictele în care ar fi implicat și-ar micșora importanța și soluțiile cele mai rele l-ar speria mai puțin, ar fi oricum mai îndrăzneț și s-ar bucura mai mult că există.” (Marin Preda)

Pentru cei cu suflet nobil, pământul întreg e familia lor. Datorăm respect celui ce stăpânește peste spirite prin puterea adevărului, iar nu celor care fac sclavi prin violență. Suntem păpădii luate de vânt la un moment dat, dar purtătoare de semințe, ce duc mai departe civilizația umană.

Ce subtilă similitudine găsește marele Eminescu între oameni și natură:

„Multe flori sunt, dar puține

Rod în lume o să poarte,

Toate bat la porțile vieții

Dar se scutur multe moarte.”

Viața-i cuibul morții, iar moartea e sămânța vieții noi!

Prof. Elena Aflorei

*Desen Ştefania Bulache

Articolul Eseurile revistei: Renaștere apare prima dată în Ecoul muntilor.