Așezarea celor două comemorări în aceeași zi nu este întâmplătoare, ci exprimă o legătură profundă între mucenicia din primele veacuri creștine și mărturisirea credinței în vremurile recente ale prigoanei comuniste.

Cei 40 de Mucenici din Sevastia au ales să rămână statornici în credința lor în Hristos, primind moarte martirică în locul lepădării. Exemplul lor a devenit, peste veacuri, o icoană a curajului și a fidelității față de Dumnezeu. În mod asemănător, în perioada regimului totalitar comunist, mii de români au fost arestați, anchetați, condamnați sau deportați pentru convingerile lor politice, pentru apartenența religioasă ori pentru simpla opoziție față de ideologia ateistă impusă de stat.

Potrivit profesorului universitar Gheorghe Boldur-Lățescu, calitatea de deținut politic nu trebuie atribuită doar celor condamnați prin articole explicite din Codul Penal, ci și celor închiși fără proces, celor deportați în zone speciale din țară sau în fosta URSS, precum și militarilor și civililor români ridicați de trupele sovietice după august 1944. Valorificând cu prudență datele disponibile, acesta estima numărul deținuților politici din perioada 1944–1989 la aproximativ 1.131.000 de persoane.

La rândul său, istoricul Romulus Rusan sublinia dificultatea stabilirii unei cifre exacte, arătând că numeroase familii nu își regăsesc rudele în evidențele existente, ceea ce indică faptul că statisticile cunoscute sunt, cel mai probabil, inferioare realității. În spatele acestor cifre se află însă destine frânte, ani de suferință și vieți marcate de experiența detenției.

În închisori precum Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței, Închisoarea Aiud sau Închisoarea Pitești, deținuții politici au îndurat frigul, foamea, izolarea și umilința. Pentru mulți dintre ei, credința a devenit sprijin și putere. Rugăciunea rostită în șoaptă, psalmii învățați pe de rost și solidaritatea dintre camarazi au transformat celula într-un spațiu al rezistenței morale și spirituale.

În semn de recunoștință și prețuire, în fiecare an, la 9 martie, sunt săvârșite slujbe de pomenire pentru cei care s-au jertfit pentru apărarea credinței și a demnității poporului român. Biserica îi pomenește la Sfânta Liturghie alături de eroii din toate timpurile și din toate locurile, ca pe unii care s-au sacrificat pentru libertate, unitate și adevăr. Amintim că anul trecut, dedicat Centenarului Patriarhiei Române, a fost și momentul istoric al canonizării celor 16 preoți și mărturisitori ortodocși români din secolul al XX-lea – exemple de jertfelnicie și misiune creștină desfășurată în perioada dificilă a regimului totalitar comunist.

Comemorarea acestei zile nu este doar un act de rememorare istorică, ci și un îndemn la responsabilitate. Libertatea de care ne bucurăm astăzi a fost câștigată cu prețul suferinței celor de ieri. Așa cum mucenicii din Sevastia au rămas statornici în fața morții, tot astfel deținuții politici anticomuniști au rămas statornici în fața presiunii de a-și trăda credința și valorile. Memoria lor rămâne o candelă aprinsă în conștiința națională și o chemare la demnitate, credință și adevăr.

Preot Anisiea Gheorghiță

Articolul 9 MARTIE – ÎNTRE MUCENICIE ȘI MEMORIE: ZIUA SFINȚILOR 40 DE MUCENICI ȘI COMEMORAREA DEȚINUȚILOR POLITICI ANTICOMUNIȘTI (1944–1989) apare prima dată în Ecoul muntilor.

În mod deosebit, două sâmbete din cursul anului bisericesc sunt consacrate, în toate Bisericile Ortodoxe, pomenirii generale a celor adormiți, fiind cunoscute drept sâmbete ale morților sau sâmbete de obște și anume: sâmbăta dinaintea Duminicii Lăsatului sec de carne, numită și Sâmbăta Moșilor de iarnă și sâmbăta dinaintea Duminicii Pogorârii Duhului Sfânt, cunoscută ca Sâmbăta Moșilor de vară sau sâmbăta Rusaliilor.

Sâmbăta Moșilor de iarnă se află în strânsă legătură duhovnicească cu Evanghelia Înfricoșătoarei Judecăți, ce se citește în această duminică, chemându-ne la pocăință, iubire și responsabilitate față de aproapele. Fiind o sărbătoare cu dată schimbătoare, sâmbăta Moșilor de iarnă se stabilește în funcție de praznicul Sfintelor Paști. Anul acesta, această sâmbătă de pomenire va fi prăznuită la data de 14 februarie, când în toate bisericile se va săvârși Sfânta Liturghie, urmată de slujba Parastasului, spre odihna sufletelor celor adormiți.

În tradiția ortodoxă, termenul „moși” desemnează întregul neam din care provenim: de la strămoșii îndepărtați până la rudele apropiate, prieteni și toți cei dragi care au trecut în lumea de dincolo. Pentru aceștia se rostesc rugăciuni și se fac pomeniri, ca expresie a continuității legăturii dintre cei vii și cei adormiți. Moșii de iarnă nu sunt o zi a tristeții, ci un prilej de aducere-aminte și de reafirmare a legăturii spirituale cu cei care nu mai sunt printre noi.

Cu prilejul acestei sâmbete deosebite, credincioșii aduc la biserică daruri de jertfă pentru cei adormiți, care sunt sfințite și împărțite ca milostenie, în semn de dragoste, recunoștință și nădejde în mila lui Dumnezeu. În multe zone ale țării,

Între jertfele aduse pentru cei adormiți se află și coliva, făcută din grâu fiert și îndulcit, care simbolizează trupul celui răposat și credința Bisericii în învierea morților. Bobul de grâu, care moare pentru a aduce rod, este imaginea vieții ce renaște, așa cum și trupul omului este chemat, la vremea rânduită, la înviere. Pâinea și vinul, nelipsite de la slujbele de pomenire, ne trimit la Taina Sfintei Împărtășanii și la făgăduința vieții veșnice. Simbolismul pâinii este trupul, căci Pâinea devine Trupul lui Hristos prin Euharistie, aşa că orice pâine are vocaţie de a simboliza trupul. Vinul simbolizează sângele, adică viaţa care curge prin oameni. Vinul devine prin Duhul Sfânt Sângele Domnului la Liturghie. Aşa că orice vin simbolizează sângele. Stropirea mormântului sau a jertfelor de pâine sau colivă cu vin este aşadar un simbol liturgic complex care arată vocaţia celor adormiţi, şi a tuturor oamenilor, de a învia din morţi la sfârşitul lumii. Prin rugăciune şi pomenire, noi proorocim liturgic Învierea universală, adică curgerea sângelul prin trupurile înviate din morţi. La proorocia lui Ieremia se spune: ,,Vino Duhule şi suflă peste oasele aceste şi ele vor învia”.

Lumânările aprinse reprezintă jertfa credinței și rugăciunea înălțată pentru sufletul celui adormit. Deci aprindem și împărțim lumânări pentru că acestea reprezintă întruchiparea fizică a rugăciunii noastre pentru sufletul celui adormit întru viața cea veșnică

Așadar, rugăciunea pentru cei adormiți este un act de iubire și milostenie duhovnicească, prin care cerem lui Dumnezeu iertarea păcatelor, odihna sufletelor și așezarea lor „în loc luminat, în loc cu verdeață, în loc de odihnă”. Ea se întemeiază pe credința în milostivirea lui Dumnezeu și în puterea jertfei mântuitoare a lui Hristos, Care a biruit moartea și a deschis oamenilor calea vieții veșnice. Prin pomenirea celor adormiți la Sfânta Liturghie, mai ales la Proscomidie, Biserica îi încredințează iubirii lui Dumnezeu, arătând că rugăciunea comunității are putere mângâietoare și izbăvitoare. În acest fel, cei vii devin mijlocitori înaintea lui Dumnezeu pentru frații lor adormiți, împlinind porunca iubirii aproapelui. Totodată, rugăciunile pentru cei adormiți au un rol pedagogic pentru cei vii, amintindu-ne de trecerea vremelnică a vieții pământești, de responsabilitatea faptelor noastre și de chemarea la pocăință și pregătire pentru întâlnirea cu Hristos. Ele întăresc nădejdea în învierea morților și în viața veacului ce va să fie, întărind legătura dintre Biserica luptătoare și Biserica triumfătoare.

Preot Anisiea Gheorghiță

Articolul MOȘII DE IARNĂ – COMUNIUNEA IUBIRII DINTRE CEI VII ȘI CEI ADORMIȚI apare prima dată în Ecoul muntilor.

Originară din Epivat, localitate aflată pe țărmul Mării Marmara, în proximitatea fostei capitale bizantine, Constantinopol, Sfânta Parascheva a deprins din copilărie valorile credinței creștine, îmbrățișând viața duhovnicească și înțelegând importanța milosteniei, iubirii față de aproapele și faptei bune.

La doar 10 ani, în timpul unei slujbe, a auzit versetul evanghelic: „Vinde-ți averile și dă-le săracilor, apoi urmează-Mi” (Matei XIX, 21). Aceste cuvinte i-au marcat destinul și au determinat-o să urmeze calea ascezei și a dăruirii de sine. A trăit în sărăcie voluntară, oferind tot ce avea celor nevoiași. După vârsta de 20 de ani, a plecat din casa părintească într-un pelerinaj îndelungat spre Țara Sfântă, trecând prin Constantinopol și închinându-se la moaștele sfinților din cetate. S-a oprit o vreme în Calcedon, apoi la Heracleea Pontului, într-un așezământ monahal dedicat Maicii Domnului. După cinci ani de căutare spirituală, a ajuns la Ierusalim, unde a decis să rămână. A vizitat Locurile Sfinte și s-a retras în pustiul Iordanului, într-o mănăstire de maici, ducând o viață aspră de nevoință, asemenea Sfântului Ioan Botezătorul sau Cuvioasei Maria Egipteanca.

La 25 de ani, în urma unei viziuni divine, a fost îndemnată de un înger de lumină să se întoarcă în locurile natale. S-a reîntors la Constantinopol, s-a rugat în biserica Sfânta Sofia și la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului din Vlaherne, după care, potrivit unor izvoare, s-a întors în Epivat, unde a organizat o comunitate de femei care îngrijeau bolnavii și săracii. Alte surse susțin că s-a stabilit în Kallicrateia, unde a trăit în anonimat până la sfârșitul vieții.

La vârsta de 27 de ani, și-a dat sufletul în mâinile lui Hristos. Trupul ei a fost îngropat aproape de malul mării, însă mai târziu, în urma unor descoperiri miraculoase, moaștele sale au fost aflate neputrezite și răspândind bună mireasmă. În urma unor viziuni avute de oameni evlavioși – un călugăr, un credincios pe nume Gheorghe și o femeie pe nume Eftimia – sfintele moaște au fost mutate în biserica Sfinților Apostoli din Kallicrateia, unde au rămas aproximativ 200 de ani, atrăgând numeroși pelerini, după ce au început să se săvârșească minuni.

Din Kallicrateia, moaştele Sfintei Parascheva au fost mutate în 1235 la Târnovo (Bulgaria de astăzi), unde au stat vreme de 160 de ani. De aici au fost duse la Belgrad, unde au stat până în 1521, de unde s-au întors la Constantinopol pentru alţi 120 de ani. În 1641, Cuvioasa a pornit spre Moldova, într-o lungă călătorie, după ce domnitorul Vasile Lupu a primit sfintele sale moaşte în dar de la Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol. Racla cu moaştele Sfintei a fost adusă cu o corabie pe Marea Neagră până la Galaţi, fiind însoţită, aşa cum consemnează documentele vremii, de trei mitropoliţi greci. De la Galaţi a fost adusă la Iaşi într-un car cu boi, înconjurată de mulţimi de clerici şi credincioşi. În capitala Moldovei Sfânta a fost întâmpinată cu mare cinste de Vasile Lupu, mitropolitul Varlaam şi de episcopii de Roman şi Huşi. Astfel, la 13 iunie 1641 Cuvioasa a fost aşezată în Biserica ,,Sfinţii Trei Ierarhi”, unde moldovenii au cinstit-o până în 1889, când a fost mutată în Catedrala mitropolitană, acolo unde se odihneşte şi astăzi.

Preot Gheorghiţă Anisiea

Articolul SFÂNTA CUVIOASĂ PARASCHEVA – OCROTITOAREA MOLDOVEI, PRĂZNUITĂ ANUAL PE 14 OCTOMBRIE apare prima dată în Ecoul muntilor.

Gospodine ale satului au pregătit o masă bogată într-o ogradă largă la poalele dealului. A devenit tradiţie această urcare şi, la fel ca în satul Poiana Grinţieşului, şi sătenii din Bradu au ridicat o cruce înaltă anul trecut într-o grădină lângă cimitirul din „Podireu”. Sătenii din Parohia „Adormirea Maicii Domnului” încheie astfel într-un mod deosebit o săptămână plină care a culminat cu sfiinţirea casei parohiale şi a capelei Bisericii din Poiana Grinţieşului.

Articolul „Ziua Crucii” în Poiana Grinţieşului apare prima dată în Ecoul muntilor.

S-a sfiinţit Casa parohială şi Capela de la Biserica din centrul comunei Grinţieş.

Au participat înalte feţe bisericeşti în frunte cu Preasfiinţitul Nichifor Botoşăneanul, Episcop Vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor şi preotul protopop de Ceahlău – Ionel Cuţuhan.

În cadrul solemnităţii, înaltul ierarh a hirotesit pe preotul Gheorghiţă Anisiea ca Iconom stavrofor. De asemenea, a acordat „Crucea Moldavă”: domnului Amariei Pavel şi „Distincție de vrednicie” pentru următorii sprijinitori ai sfântului lăcaş:

1. Prințul Gheorghe Sturdza
2. Prezbitera Ionela Anisiea
3. Dna Buștihan Ana – primar comuna Grințieș, jud. Neamț
4. Familiei Amariei Dumitru și Elena
5. Familiei Adumitresei Vasile și Elena
6. Dl Băiceanu Mihai
7. Familiei Bălănescu Mihai și Petronela
8. Familiei Bortă Dumitru Cătălin şi Oana
9. Dl Dorneanu Nicolae
10. Familiei Ichim Grigorie și Elena
11. Familiei dr. Parfenie Gheorghe și Cecilia
12. Familiei Samoilă Cristian și Ana-Maria
13. Dna Sfarghie Florentina
14. Dl Târziu Dumitru
15. Dl Țifui Florin
16. Dl Topoliceanu Dumitru.

A urmat o agapă frăţească binecuvântată de Preasfiinţitul Nichifor Botoşăneanul la care au participat oaspeţii parohiei şi enoriaşi.

Articolul Sfiinţirea Casei Parohiale şi a Capelei din Parohia „Adormirea Maicii Domnului” din Poiana Grinţieşului apare prima dată în Ecoul muntilor.

După Primul Război Mondial, mai exact în 1920, primul-ministru Alexandru Averescu, regele Ferdinand și regina Maria au avut inițiativa ca eroii neamului să fie cinstiți într-o zi cu mare încărcătură spirituală. Era perioada în care România făurea visul unei generații și consemna, totodată, o uriașă pierdere de vieți omenești, un milion de oameni, cum nu se mai întâmplase până atunci în istoria țării. La 17 mai 1920, regele promulga decretul-lege prin care instituia „Ziua Eroilor”, o sărbătoare națională ce venea cu o nouă însemnătate la importanța sărbătoare creștină a Învierii Domnului.

Sărbătorirea în cadrul societății românești a eroilor căzuți pe fronturile Marelui Război începuse însă la scurt timp după încheierea conflictului. În anul 1919, în zilele de 5 și 6 iunie s-au desfășurat o serie de ceremonii în țară pentru a marca, în special, luptele din vara anului 1917 și pe cei care își dăduseră atunci viața pentru țară. După cum remarca ziarul „Adevărul”, la Mărășești, ca urmare a inițiativei cercului studențesc din județul Putna (Vrancea de astăzi), au venit o mulțime de studenți din toate colțurile României Mari, dar și oameni care pierduseră persoane dragi în luptele duse aici de armata română. Așa se face că a fost organizată o procesiune solemnă la mormintele eroilor căzuți de la Mărășești, care s-a desfășurat, după cum ne relata ziarul amintit mai sus, astfel: „Având în frunte autoritățile locale, elevii școalelor cu drapele și o companie din regimentul 50 infanterie, cu muzica și drapele, cortegiul compus din mii de oameni s-a îndreptat către mormintele unde la umbra unor cruci modeste dorm o parte din eroii noștri”. A doua zi, ne relatează aceeași sursă, s-a mers în satul Doaga, unde, între 6 și 20 august 1917, se purtaseră lupte crâncene cu germanii: „Drumul e abia astupat; se cunoaște încă locul gropilor de obuze. Biserica cimitirului, care a primit 174 de obuze, e complect ruinată. Astăzi, locuitorii au improvizat o biserică în aer liber pentru slujba morților. Copacul din dreapta fostei biserici, străbătut de gloanțe, servește de clopotniță. În mijloc o cruce mare din două ramuri groase de copac poartă inscripția în nemțește: „Aci odihnesc 710 soldați români necunoscuți”. O altă istorisire simplă, dar relevantă este și aceea publicată tot în ziarul „Adevărul”, sub semnătura lui Constantin Mille. Acesta povestea cum într-o călătorie spre moșia sa a ajuns într-un mic sat de lângă Tecuci și a observat cum într-o margine de drum era un cimitir recent în care, pe modestele cruci de lemn, numele celor care se odihneau erau scrise cu creion roșu. Într-un moment de emoție, marele ziarist a simțit nevoia să transcrie numele eroilor, gândindu-se că vântul și ploile le vor șterge și, peste ani, nimeni nu va mai cunoaște identitatea celor căzuți pentru țară. Editorialul său se încheia cu publicarea câtorva nume ale eroilor care se odihneau acolo.

Condițiile precare ale războiului, vitregiile primilor ani de la terminarea operațiunilor militare i-au determinat pe contemporani să realizeze că România Mare se ridicase pe jertfa acelor oameni, ale căror nume și urme începeau să fie șterse de timp. Cu toate acestea, eroii nu aveau cum să piară din amintirea și din sufletele celor dragi rămași acasă. De aceea, în iunie 1919, la Congresul Societății Naționale a Femeilor Ortodoxe din România s-a propus construirea unui „Mausoleu-biserică a neamului la Mărășești” în memoria celor care căzuseră pe fronturile Primului Război Mondial. Inițiativa aceasta avea să se materializeze în ceea ce astăzi este Mausoleul Eroilor Neamului de la Mărășești. Din păcate, greutățile refacerii post­belice au întârziat nepermis de mult finalizarea acestui proiect. Abia în 1938, în prezența regelui Carol al II-lea, căci suveranii Ferdinand și Maria nu mai erau în viață, Mausoleul de la Mărășești a fost inaugurat, onorând jertfa eroilor neamului din anii 1916-1919.

Regina Maria, sprijinită de elita țării răspândită în numeroase asociații, precum „Cultul Eroilor”, „Societatea Națională a Femeilor Ortodoxe” și cărora li s-au alăturat înalții ierarhi ai Bisericii Ortodoxe prin exemple personale, a început să încurajeze dezvoltarea acestui veritabil cult al memoriei pentru cei căzuți pe front în anii 1916-1919.

La sate, intelectualitatea, formată din preoți, învățători, notari, s-a raliat acestui veritabil proiect al memoriei și s-a pus în fruntea inițiativelor de ridicare a unor monumente, care să cinstească eroii țării din Marele Război. Ilustrativ în acest sens este exemplul preotului Petru Provian, păstor al comunității din satul Bucov, județul Prahova. Acesta a adunat în jurul său întreaga comunitate și a ridicat un monument, după cum arată mărturiile păstrate în sat și documentele aflate în arhive, care și astăzi este loc de ceremonii și reculegere. În Ziua Eroilor, Ziua Națională și alte zile de sărbătoare, la acest monument se adună toată comunitatea pentru a celebra evenimentul respectiv și a onora jertfa înaintașilor. Urmare a acestor inițiative, în doar trei decenii, în toată România Mare au apărut 3.000 de opere comemorative de război, 13 mausolee, 500 troițe. S-a ajuns chiar la o standardizare a monumentelor, care au împânzit satele românești: acestea erau în majoritate obeliscuri, pe care erau sculptate plăci cu numele eroilor, în vârful acestora se află un vultur. Un alt tip de monument este acela al unei statui înfățișând un soldat cu un steag sau o pușcă în mână.

Construirea treptată a acestor monumente ale eroilor a avut o dublă valență pentru satul românesc: pe de o parte a permanentizat memoria înaintașilor și cultul eroilor, pe de altă parte, a fost un liant comunitar pentru săteni. Din mai toate monografiile sătești consultate de-a lungul timpului a reieșit faptul că, după 1927, an în care au fost ridicate mare parte din aceste monumente în mediul rural, Ziua Eroilor a devenit o însemnată sărbătoare a așezărilor. Peste tot s-a creat un veritabil tipar al ceremonialelor: dimineața, întreg satul participa la slujba ținută la biserică, iar familiile celor căzuți în Marele Război ofereau ouă roșii, covrigi, colivă și vin pentru a cinsti amintirea celor căzuți pe front. Apoi, sătenii în frunte cu preotul, primarul și învățătorul, dar și veteranii de război merg la monumentul local al eroilor, unde se derulează un nou ceremonial religios. Este urmat de discursurile preotului și învățătorului, ambele adevărate lecții de educație patriotică pentru întreaga asistență. În cuvinte simple, dar alese cu grijă, preotul și învățătorul evocă amintirea celor căzuți, însemnătatea jertfei lor și consecința acesteia – progresul țării ca urmare a făuririi Marii Uniri din 1918. Pentru elevii școlilor urmează un veritabil examen în fața întregului sat, căci ei sunt cei care recită poezii, iar corul școlii ori al bisericii intonează cântece patriotice.

În anii ’30, când în sate au apărut și căminele culturale, Ziua Eroilor a devenit și mai importantă, cu atât mai mult cu cât gene­rația care asistase la nașterea acestei sărbători, acum ajunsă la maturitate, a început să-și educe copiii să păstreze această frumoasă tradiție. Din acest motiv, Ziua Eroilor, cu toată încercarea regimului ateu comunist de o a goli de sub­stanța religioasă, s-a menținut și astăzi este o tradiție dusă mai departe atât la sate, cât și la orașe.

Preot Anisiea Gheorghiță

Articolul ÎNĂLŢAREA DOMNULUI – ZIUA EROILOR apare prima dată în Ecoul muntilor.

Prima Denie din această săptămână, Denia Sfintei și Marii Luni, este un moment liturgic în care creștinii ortodocși meditează asupra unor teme esențiale legate de învățăturile și faptele Mântuitorului. Tema zilei de luni este dedicată în mod special fericitului Iosif cel preafrumos și smochinului care s-a uscat prin blestemul Domnului. Luni seara, în Săptămâna Mare, se oficiază Utrenia din Sfânta și Marea Marți și biserica ne pune înainte, ca îndemn la „priveghere necontenită”, pilda celor zece fecioare din Evanghelia după Matei (capitolul 25, versetele 1-13). Semnificația principală a acestei pilde este legată de necesitatea de a trăi în permanență în smerenie, rugăciune și priveghere, fiind pregătiți pentru întâlnirea cu Dumnezeu în orice clipă a vieții noastre. Pilda subliniază importanța pregătirii spirituale personale, pe care fiecare creștin trebuie să o cultive în mod constant, pentru a nu fi prins nepregătit la venirea Domnului. Cele cinci fecioare înțelepte, care au avut ulei în candelelor, reprezintă creștinii care trăiesc în virtute, post și rugăciune, în timp ce fecioarele nebune sunt simbolul celor care neglijează acest aspect fundamental al vieții duhovnicești.

Marți seara, în Săptămâna Mare, se oficiază Utrenia din Sfânta și Marea Miercuri, un moment liturgic semnificativ, dedicat în mod special pomenirii femeii păcătoase care a spălat picioarele Domnului Iisus cu mir și cu lacrimi. Această femeie, deși era cunoscută pentru viața ei păcătoasă, a avut un gest profund de pocăință și iubire față de Iisus. Ea a intrat în casa fariseului Simon, unde Iisus era invitat, și, plângând, a spălat picioarele Lui cu lacrimile ei, le_a șters cu părul capului ei și le-a uns cu mir. Acest act de smerenie și iubire a fost văzut de fariseul Simon cu dispreț, dar Iisus a apreciat profund gestul femeii și l-a folosit ca un exemplu de mângâiere duhovnicească, pocăință și iertare. Miercuri seara, Biserica trăiește plenar evenimentele care au avut loc la Cina cea de Taină, momentul în care Iisus Hristos a instituit Sfânta Euharistie și a spălat picioarele ucenicilor, dar și vânzarea Sa de către Iuda.

Joi seara, în Săptămâna Mare, se săvârșește un moment deosebit de adânc și plin de semnificație: Denia celor 12 Evanghelii. În cadrul acestei slujbe, se citesc 12 pericope evanghelice (fragmente din Evanghelii), fiecare dintre ele descriind un aspect al suferinței, răstignirii și morții lui Iisus, așa cum sunt relatate de Sfinții Evangheliști Matei, Marcu, Luca și Ioan. Fiecare dintre aceste pericope ne pune înainte momente esențiale ale Pătimirilor Domnului, care sunt legate de scuipările, lovirile peste față, insultele, batjocura, dar și de purtarea crucii, răstignirea și moartea pe cruce. Vineri seara în Săptămâna Mare, în cadrul Deniei Prohodului Domnului, Biserica Ortodoxă își îndreaptă întreaga atenție asupra unui moment de profundă tristețe, dar și de mare speranță: îngroparea Domnului nostru Iisus Hristos și pogorârea Sa la iad, evenimente fundamentale pentru mântuirea omenirii. Acesta este un moment de rugăciune și meditație în care întreaga comunitate ortodoxă se adună pentru a cânta Prohodul Domnului. Deniile sunt slujbe pline de profunzime teologică şi duhovnicească pentru întreaga creștinătate şi reprezintă momentele liturgice când creştinii se adună în biserică pentru a cinsti Sfintele şi Mântuitoarele Pătimiri ale Domnului nostru Iisus Hristos.

Preot Anisiea Gheorghiță

Articolul DENIILE – URCUȘ SPRE ÎNVIERE apare prima dată în Ecoul muntilor.