Valeriu a fost un tânăr empatic cu toată lumea, respectuos, harnic, un coleg desăvârșit, avea o atenție deosebită pentru cei suferinzi, bolnavi și cu probleme sociale. Îi păsa de ce se întâmplă în jurul lui și avea un spirit civic mobilizator, pentru care era iubit și admirat de toți.

A făcut studiile primare și gimnaziale la Grințieș între anii 2001-2009, pe durata întregului parcurs școlar a fost distins cu premiul I, apoi a absolvit Liceul Tehnologic Corbu (Harghita) în 2013. A avut o mare pasiune pentru geografie și în liceu a participat sub îndrumarea doamnei profesor Gabriela Kovacs la olimpiadele județene,  câştigând în fiecare an, apoi a concurat și la olimpiadele naţionale, unde a fost răsplătit cu premii speciale şi menţiuni. Media finală a anilor de liceu a fost 9,86 și media examenului de bacalureat 9,96 (10 la geografie, 10 la matematică, şi 9,90 la română). Între 2013-2016 a urmat cursurile  Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași – Facultatea de Geografie și Geologie, obținând nota 10 la lucrarea de licență, apoi a urmat  și cursurile de Master în Geomatică între 2016-2018 din cadrul aceleași facultăți. A terminat masterul cu 10 pe linie și desigur și disertația a luat-o tot cu 10. În 2018 s-a înscris la studiile doctorale și a devenit asistent asociat în cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza”, urmând să susțină lucrarea în vara anului 2023. Din 2021 s-a angajat ca asistent de cercetare în Geografie la Centrul de Economie Montană „CE-MONT” al Institutului Național de Cercetări Economice ”Costin C. Kirițescu” – INCE, Academia Română din Vatra Dornei.

Valeriu se anunța un cercetător profesionist cu o direcție rodnică de cercetare, cu o dezvoltare echilibrată care împletea studiul cu sportul, cu entuziasm pentru mașini, dar mai ales pentru munte. Se îngrijea de bunăstarea sa fizică și aproape în fiecare zi, după încheierea programului de lucru obișnuia să facă sport pentru completarea personalității și pentru eliminarea sedentarismului la care era expus.  Era un  jucător pasionat de fotbal, tenis și biliard. Petrecea mult timp în laborator pentru elaborarea tezei de doctorat pe care urma să o finalizeze în primăvara anului 2023 și pentru a pregăti alte lucrări de cercetare (articole, teme proprii, inițiative). Și-a ales o temă de aprofundare a studiilor legată de plaiurile natale: studii hidrologice cu referire la râul Bistricioara care trecea prin vecinătatea casei. A aflat multe lucruri despre aceste locuri pe care le-a sistematizat în teza de doctorat. A fost o oportunitate atât pentru el, din punct de vedere profesional, cât și pentru bazinul Bistricioarei care s-a îmbogățit în cunoștințe spre folosul științei și tehnicii.

Ne vom aduce mereu aminte de spiritul său blajin și cuminte, de bunătatea sa, de sufletul lui mărinimos și iertător, de interesul său deosebit pentru cercetare și de dedicarea sa pentru a transmite mai departe cunoștințele sale! Să-i fie memoria binecuvântată!

Pr. Gheorghiță Anisiea

Articolul IN MEMORIAM: VALERIU STOILOV-LINU apare prima dată în Ecoul muntilor.

Sfinții Trei Ierarhi au fost luminători ai creștinătății, mari dascăli ai lumii, care au lăsat importante scrieri și au îmbogățit sfintele slujbe. Sfântul Vasile cel Mare și Sfântul Ioan Gură de Aur au alcătuit Liturghiile ritului bizantin (acestora alăturându-se Liturghia Darurilor mai înainte sfințite, atribuită Sfântul Grigore), dar și alte importante cuvinte de învățătură, iar Sfântul Grigorie Teologul este autorul mai multor lucrări însemnate, printre care „Cele cinci cuvântări teologice”, în care lămurește taina adâncă a Sfintei Treimi.

Fiecare dintre Sfinții Ierarhi prăznuiți la 30 ianuarie a avut merite deosebite, dar multe din ostenelile lor sunt aproape aceleași la toți, așa încât cu greu am putea spune că vreunul dintre ei s-ar ridica deasupra celorlalți.

În ceea ce privește asemănările dintre ei, menționăm următoarele:

-toți trei au trăit în secolul al IV-lea, numit „veacul de aur” al creștinătății;

-toți trei s-au născut în familii evlavioase creștine și au avut parte de o educație aleasă, datorită mai cu seamă mamelor lor;

-toți trei și-au agonisit știință înaltă la cele mai vestite școli ale vremii, fiind pilde vrednice de urmat pentru ceilalți colegi ai lor, prin sârguința la învățătură și prin purtarea lor;

-toți trei, după isprăvirea învățăturii, au trăit o viață retrasă, în rugăciune stăruitoare și muncă;

-toți trei s-au împotrivit la început să primească Taina preoției, socotind că nu sunt îndeajuns de vrednici pentru o asemenea slujire în fața lui Dumnezeu și a oamenilor;

-toți trei au fost mari sprijinitori ai săracilor, orfanilor, bolnavilor și ai tuturor celor aflați în suferință, ridicându-se însă și împotriva bogaților și asupritorilor;

-toți trei au luptat, prin cuvânt și prin scrisul lor, pentru lămurirea adevărurilor de credință ortodoxă, împotriva rătăcirilor și credințelor deșarte;

-toți trei au fost mari predicatori și scriitori bisericești, lăsând posterității un număr mare de cărți de învățătură, alcătuind felurite cântări și rugăciuni; Sfinții Vasile și Ioan ne-au lăsat și Liturghiile care le poartă numele, mult asemănătoare între ele;

-toți trei au scris lucruri frumoase despre prietenie, iar chipul prieteniei dintre Sfinții Vasile și Grigorie rămâne o pildă mereu vie pentru creștini până astăzi.

Pentru meritele lor deosebite, Dumnezeu i-a ridicat pe cele mai de seamă scaune ierarhice ale vremii, pentru a răspândi de acolo cu și mai multă putere lumina adevărului dumnezeiesc, dovedindu-se a fi vrednici păstori ai credincioșilor lor.

Iar dacă ne întrebăm prin ce fapte s-a ridicat fiecare mai mult deasupra celorlalți, atunci se poate afirma că Sfântul Vasile  s-a distins prin organizarea așezămintelor de binefacere, Sfântul Grigorie, prin știința și înțelepciunea cu care și-a scris lucrările teologice, iar Sfântul Ioan, prin bogata sa lucrare de predicator și de tâlcuitor al Sfintei Scripturi.

Din aceste motive, cei trei Sfinți „mari dascăli ai lumii și ierarhi” sunt socotiți drept cele mai strălucite modele de păstori ai turmei lui Hristos și de propovăduitori ai cuvântului dumnezeiesc, adevărați „ctitori” ai Ortodoxiei.

În România, în anul 1949, patriarhul Iustinian Marina a hotărât ca toate școlile de învățământ teologic să fie ocrotite de către Sfinții Trei Ierarhi, deoarece aceștia au asociat mereu, în viața lor, cele două dimensiuni: Școala și Biserica. Ei au cunoscut doar aceste două drumuri. Este foarte ilustrativă prăznuirea lor ca patroni ai școlilor de teologie în sensul în care acesta este și scopul educației teologice pe care o dobândesc cei ce se pregătesc a fi slujitori ai Bisericii. Atunci ca și astăzi, Școala și Biserica reprezentau notele dominante pentru cei trei ierarhi. Acestea două, Școala și Biserica, trebuie să devină și nota călăuzitoare pentru orice viitor slujitor al Bisericii.

Se cuvine deci ca și noi pururea să-i cinstim cu cântări de laude și să ne rugăm lor în toate zilele vieții pentru mântuirea sufletelor noastre și pentru ca pe pământ să fie pace și între oameni bunăvoire.

Preot Gheorghiță Anisiea

Articolul SFINȚII TREI IERARHI: VASILE CEL MARE, GRIGORIE TEOLOGUL ȘI IOAN GURĂ DE AUR apare prima dată în Ecoul muntilor.

Educația religioasă a copilului pornește de la glasul iubitor al mamei, de la îndemnul întăritor al tatălui și de la povața bunicilor. Cuvintele inspirate din familie vor răsuna pentru totdeauna, învățăturile înțelepte și iubitoare, primite cu toată încrederea în prima copilărie, vor fi acele pietre scumpe din cutia cu bijuterii a celor mai dragi amintiri, alături de chipurile familiare. Și aceia dintre copii care beneficiază de ele, într-un neam care a păstrat firul tradiției creștine, le rememorează nu doar ca simple învățături, ci ca izvoare permanente de har, venit din rădăcina strămoșilor.

În concepția Sfinților Părinți ai Bisericii, educația religioasă constituie temelia şi premisa oricărei alte educaţii. „Vrei copil ascultător?”, întreabă Sfântul Ioan Gură de Aur şi ne răspunde: „creşte copilul de la primii lui paşi în educaţia şi povaţa Domnului” .

Educaţia religioasă cuprinde deprinderea rugăciunii, cântări de psalmi, frecventarea sfintelor slujbe, studiul Sfintei Scripturi. Evlavia şi întoarcerea spre valorile spirituale superioare constituie scopul final şi cel mai înalt al idealului pedagogic. Acest ideal se va realiza, potrivit Sfântului Ioan Gură de Aur, dacă educaţia copiilor începe cu purificarea morală a părinţilor şi mai ales a mamei. El scrie foarte sugestiv: „Ana, mama lui Samuel, l-a adus pe fiul ei în naos, aşa şi tu să te faci pe tine însuţi biserică”. Şi Sfântul Grigorie Teologul observă despre această temă următoarele: „Acesta (adică pedagogul, preotul, dascălul) trebuie să devină mai întâi curat, ca să-i facă curaţi pe alţii; trebuie să devină el mai întâi înţelept în Dumnezeu, ca să-i înveţe pe alţii, trebuie mai întâi el să devină lumină, ca să-i lumineze pe alţii; trebuie mai întâi el însuşi să atingă pe Dumnezeu, ca să-i aducă pe alţii la El; trebuie să fie el însuşi sfânt, ca să sfinţească şi pe alţii” .

Părinţii, după Sfântul Ioan Gură de Aur, trebuie să-i obişnuiască pe copiii lor mici „să fie cumpătaţi, să fie întotdeauna atenţi, să privegheze în rugăciuni şi în orice spun sau fac să se însemneze cu semnul crucii”.

În legătură cu elementele pedagogiei religioase, Părinţii Bisericii propun următoarele: obişnuinţa la rugăciune, care trebuie să se facă în comun cu părinţii şi cu cei mari, pentru că: „copiii se deprind în cunoaşterea trăirii duhovniceşti din iubirea ce o arată cei mari pentru ea, de aceea trebuie ei să fie îndrumaţi la rugăciune de la vârsta preşcolară”, spune Sfântul Vasile cel Mare; participarea la slujbele Bisericii. Acolo, potrivit Sfântului Ioan Gură de Aur, copilul va fi încântat şi va gusta bucuria duhovnicească auzind diferitele istorisiri care-i vor fi cunoscute, fiindcă le-a auzit şi acasă; diferite sfinte istorii pentru copiii mici şi studiul Sfintei Scripturi pentru copiii cei mai mari. „Să nu crezi că este de prisos să audă des Sfânta Scriptură… Să le fim exemplu şi să-i obişnuim să consacre timp citirii Sfintei Scripturi”, subliniază Sfântul Ioan Gură de Aur; discuţii între părinţi şi copii despre temele religioase; învăţarea şi memorarea unor psalmi, rugăciuni, tropare şi cântări, colinde ale Bisericii.

Scopul educaţiei religioase crearea „bunului creştin” care va avea toate virtuţile, înţelepciune, cumpătare, dreptate, bărbăţie, cuminţenie, care va fi şi tipul bunului cetăţean, dar care „se va distinge prin liniştea şi blândeţea lui, iubire de oameni, sentimente umanitare în general”, sociabilitatea lui. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „nu acela este om care are numai pur şi simplu mâni şi picioare, şi nici nu este raţional pentru aceasta, ci acela care exersează evlavia cu curaj şi virtute”.

În privința pedagogului/profesorului ortodox, Părinţii Bisericii sunt de acord că pedagogul ideal trebuie să aibă anumite calităţi pentru a realiza corect şi cu bun rezultat lucrarea lui şi a reuşi în frumoasa sa misiune. În maximele Părinţilor găsim că „dascălul e dator să fie străin de setea de putere şi străin de slava deşartă, departe de mândrie, nu dedat spre linguşire, nu orbit de daruri, nebiruit de lăcomie, nestăpânit de mânie, ci răbdător, îngăduitor, smerit în toată puterea… părinteşte şi iubitor de suflet”. Sfântul Isidor Pelusiotul accentuează în special necesitatea coexistenţei în personalitatea dascălului a „vieţii curate” şi a „destoiniciei cuvântului”. Sfântul Isidor spune: „Cred cu convingere că pot coexista desăvârşit acestea două la dascăl: curăţenia vieţii şi capacitatea cuvântului, ca să-l ritmeze pe elev, să-l cuminţească într-un fel pe cel neascultător”. Învăţătorul ideal, după Ioan Sinaitul, este plin de luminarea dumnezeiască. După Eustatie al Tesalonicului, pedagogul trebuie să nu aibă invidie, ci să se bucure de progresul elevilor săi. Să fie credincios şi iubitor de Dumnezeu, să fie fără răutate şi netrufaş, să aibă harisma învăţării, să dispună de autoritate şi să fie deschis spre dialog, să fie experimentat şi multilateral educat, să ştie să ierte (Sfântul Grigorie Teologul), să se distingă prin statornicia caracterului moral, să evite jignirile şi linguşirile, „niciodată să nu se depărteze de la limitele bunei-cuviinţe şi ale măsurii”, să asigure liniştea, ordinea şi atenţia elevilor pentru că, aşa cum accentuează Sfântul Vasile cel Mare, „dacă cuvântul găseşte linişte adâncă şi liniştea se întipăreşte în urechile elevilor, întocmai cum corabia ancorează în porturile liniştite şi calme… Să faceţi, deci, linişte la predare prin tăcere”, să aibă „vârstă potrivită”, fără ca aceasta să fie o regulă fără de excepţie, după Sfântul Vasile Mare, care observă că „este posibil ca cineva care are părul alb şi riduri să se comporte ca un imatur şi de aceea trebuie să prefere un bătrân ca maturitate şi nu un bătrân ce se mişcă în uşurătate”, să asimileze şi să stăpânească multe şi diferite cunoştinţe. „Faptul de a se apuca cineva să instruiască pe alţii, înainte ca aceasta să fie instruit suficient e îndrăzneţ şi nătâng”, scrie Grigorie Teologul; să fie întâi de toate „dascălul lui însuşi”, după Ioan Hrisostom, „să nu aibă nimic nepotrivit şi defecte”. Sfântul Isidor Pelusiotul este de părere că „dascălul are datoria să fie format mai mult prin faptele sale, decât cu cuvintele, oferind viaţa sa ca exemplu; întrucât nu atât cuvântul, pe cât viaţa conduce la virtute”. Sfântul Vasile cel Mare accentuează că „dascălul trebuie să fie arhetipul vieţii, lege însufleţită şi canon al virtuţii”.

Pentru elevi, dascălul trebuie să arate iubire şi bunăvoinţă „şi la delicateţe să depăşească uneori pe părinţii trupeşti” , să facă totul pentru elevii săi, să arate iubire. Eustatie al Tesalonicului accentuează că prin iubire „dascălii devin acceptaţi de aceia ce vor să înveţe”, pe când fără iubire dascălul „este vrednic de dispreț”. Mitropolitul Tesalonicului scrie: „dacă omul nu are iubirea cea dulce el se manifestă ca o fiară; dacă dascălul nu oferă iubire, e vrednic de ură”. Sfântul Ioan Gură de Aur face următoarea observaţie referitoare la iubirea dascălului: „Nimic nu este folositor pentru învăţătură, decât faptul de a iubi şi de a fi iubit”. Şi Sfântul Ioan continuă: „nimic nu atrage mai mult pe elev decât faptul de a înţelege că dascălul său îl iubeşte şi se îngrijorează şi se preocupă de el”. Pentru el, cine iubeşte nu vrea să poruncească, nici să stăpânească 46. Şi-n alt loc el observă: „chiar dacă este cineva mai sălbatic decât fiara, prin iubire devine mai blând decât mielul”.

„Elevul se entuziasmează când vede că se apropie de el dascălul şi nu-l pierde din vedere”, spune Sfântul Grigorie Teologul. Dascălul, după Sfântul Vasile, trebuie să urmărească creşterea şi promovarea elevilor săi. Elevii la rândul lor produc mulţumire, bucurie şi satisfacţie pentru dascăli prin creşterea performanţelor la învăţătură. În acest sens Sfântul Ioan Gură de Aur completează: „care este răsplata dascălului dacă nu are de arătat elevii buni?”. De asemenea Grigorie Teologul remarcă: „de la dascălii buni ies elevii buni; însă este împotriva naturii ca de la dascălii răi să iasă elevii buni”. Dascălul nu este dator să fie numai indulgent, dar şi sever. „Faptul ca dascălul să vorbească întotdeauna cu indulgenţă elevilor săi chiar dacă şi ei au nevoie de severitate, nu este caracteristic dascălului, ci stricătorului şi duşmanului… Dascălul nu trebuie să instruiască şi să îmbunătăţească sufletele elevilor sfătuind şi învăţând, ci şi ameninţând”. Potrivit Sfântului Vasile cel Mare, elevul bun trebuie „să-l cinstească şi să-l iubească pe dascăl ca pe un tată şi să încerce să-l imite” pentru că „fericiţi sunt elevii ce au o amintire bună despre învăţător”, după Sfântul Ioan Hrisostom.

Sfântul Ioan Gură de Aur, în legătură cu starea şi atitudinea elevilor, susţine că „lucrarea dascălului nu este totul; dacă nu chiar mai mult, cel puţin jumătate este lucrarea elevilor”. Elevul trebuie să fie atent la predare-învăţare, să fie cuminte şi să vorbească atunci când este întrebat, să asculte şi să fie disciplinat la câte spune dascălul, să nu judece viaţa personală a dascălului, chiar dacă este vicioasă, să aibă un caracter moral blând (Sfântul Vasile cel Mare), să fie atras de „lecţiile foarte bune şi nu de cele mulţumitoare”, după Sfântul Grigorie Teologul, să studieze continuu (Sfântul Vasile cel Mare), să iubească învăţătura, să se distingă prin bună-cuviinţă, să iubească şcoala, care trebuie să-i fie „o şedere  plăcută”, să vină la sala de curs „cu un oarecare interes pentru examinarea problemelor şi să participe la discuţii”, spune Sfântul Vasile cel Mare ascultătorilor săi, să fie cointeresat, pentru că „orice dobândeşte cineva cu efort acesta îl acceptă cu bucurie şi-l păzeşte cu sârguinţă; pe când pe cele câte poate cineva să le reuşească cu uşurinţă, pe acestea le consideră vrednice de dispreţ”.

Părinţii Bisericii au dat o mare atenţie şi comportamentului individual. Sunt aici foarte caracteristice cuvintele lui Grigorie Teologul, ce justifică tratamentul individual. El scrie: „Pe unii îi îndrumă cuvântul, alţii se corectează prin exemple. Alţii au nevoie de stimulare, alţii de frâu… altora le este de folos lauda, altora blamarea şi amândouă cu măsură şi cuvânt” . Şi Sfântul Ioan Gură de Aur observă: „Ascultătorul se întăreşte foarte mult la bine, când nu-i poruncim, când nu-i punem legi, ci discutăm cu el sfătuind ca şi cum ar fi vorba să fim judecaţi de el însuşi” . Şi în altă parte el remarcă: „cuvântul tău trebuie să fie cuvântul omului ce învaţă, nu unul ce controlează; ce instruieşte, nu unul ce pedepseşte; ce pune ordine, nu unul ce ponegreşte; ce corectează, nu unul ce intervine în viaţa altuia” .

În concluzie, prin educația religioasă, se urmărește cultivarea virtuților creștine-teologice și morale în caracterul elevilor: credința, cumpătarea, dreptatea, înțelepciunea. De aceea, educația religioasă trebuie împărtășită copiilor de la o vârstă fragedă, căci „dacă vei întipări în sufletul lui încă fraged învățăturile cele bune, nimeni nu va putea să i le desprindă; ele se întipăresc ca și sigiliul aplicat pe ceară”.

Pr. Gheorghiță Anisiea

Articolul EDUCAȚIA RELIGIOASĂ A COPIILOR DUPĂ ÎNVĂȚĂTURILE SFINȚILOR PĂRINȚI apare prima dată în Ecoul muntilor.

Melodiile au fost alese cu grijă, efortul şi entuziasmul s-au împletit într-un mod fericit şi credincioşii au fost martorii unui act artistic deosebit, de slavă a lui Iisus Hristos. Se creează o adevărată tradiţie ca la sărbătorile creştine micii chitarişti să fie oaspeţii bisericilor Grinţieşului.

A filmat pentru noi Anastasia Cotârgăşanu, elevă de „Hogaş”, care a venit să-şi încurajeze fratele mai mic, de clasa a II-a, iar fotografii a făcut Mădălina Busuioc, studentă la jurnalism, care a fost aproape surorii sale, tot de clasa a II-a.

Articolul „Ecoul munţilor” a răsunat la Biserica „Adormirea Maicii Domnului” din Poiana Grinţieşului apare prima dată în Ecoul muntilor.

Viaţa mănăstirii, proprie şi echilibratǎ între rugăciune şi numǎrul mare de turişti, între profunzimea nopţilor în care numai dangǎtul clopotului ce cheamǎ la utrenie se rǎsfrânge în ziduri şi luna plinǎ, te apleacǎ spre pietate. Acest locaș de rugăciune reprezintă punctul de început al vestitului așezământ monastic cunoscut astăzi drept Mănăstirea Agapia.

De Agapia Veche a fost legat şi domnitorul Aron Vodǎ Tiranul (fiul lui Alexandru Lǎpuşneanu, a fost domn al Moldovei din septembrie 1591 până în iunie 1592 şi din 18 septembrie 1592 până la 24 aprilie 1595).

În tinereţea sa, a fost trimis sǎ înveţe carte aici sub aspra supraveghere a stareţului Siluam.. Istoria acestor amintiri, precum şi motivul plecǎrii sale din Agapia, când a fost nevoit sǎ ia drumul pribegiei spre Poarta Otomanǎ, de unde revine apoi ca domnitor al Moldovei, stǎ încrustatǎ cu litere vechi, ce se cunosc foarte puţin, pe o stâncǎ din apropierea Agapiei Vechi, stâncǎ cunoscutǎ şi astǎzi de locuitorii din prejma Agapiei sub numele de Piatra lui Aron, în vârful căreia se află un aghiazmatar, care a fost întrebuințat odinioară de călugări.

Legenda Pietrei lui Aron, consemnatǎ de preotul Nicolae Dǎrângǎ‚ în lucrarea sa „Istoria Sfintei Monastiri Agapia din judeţul Neamţ” şi preluatǎ de acesta din „Marele Dicţionar Geografic al României”, ne relateazǎ următoarele: „Aron Vodǎ – aşa vorbesc oamenii bǎtrâni şi cǎlugǎrii de la Mǎnǎstirea Agapia – a fost slujind la un mitropolit, anume Nicanor, fiindu-i nepot mitropolitului şi acel mitropolit fiind ctitor la Mǎnǎstirea Agapia cea vechie din deal fiind mânǎstirea ziditǎ cu cheltuiala şi ajutorul Doamnei Elena a lui Petru Rareş Vodǎ, care doamnǎ a fost fiica lui Despot Craiul Sârbesc, de aceea cu cheltuiala Doamnei Elena şi prin osteneala acelui Mitropolit, s-a zidit Mǎnǎstirea Agapia din deal precum s-a zis; şi fiind şi Mitropolitul Nicanor ctitor, mergea de multe ori la mǎnǎstire de şedea şi mergea şi nepotul sǎu Aron Vodǎ. De aceea Aron Vodǎ, demulte ori eşea afarǎ de la mǎnǎstire la plimbare la o mǎnǎstioarǎ de cǎlugǎriţe (Văratec) ce era pe moşia mǎnǎstirei ce se chema Hilioara, având dragoste cu o cǎlugǎriţǎ tânǎrǎ. Şi aşa eşind Aron Vodǎ într-un rând la plimbare la Hilioara şi întorcându-se la Mǎnǎstirea Agapia din deal, numai ce s-a întâlnit cu unchiul sǎu cu mitropolitul

Nicanor (frate cu Siloam), mergând şi Mitropolitul afarǎ la moşiile mǎnǎstirei şi s-au întâlnit la un loc unde este drumul tǎiat în piatrǎ cu ciocanul, de aceea Mitropolitul sǎ fi bǎtut pe nepotul sǎu Aron Vodǎ, iar dupǎ aceea Aron Vodǎ s-a dus în ţara ungureascǎ fugind de la unchiul sǎu şi din ţara ungureascǎ s-a dus Aron Vodǎ la Ţarigrad şi s-a apucat la oameni mari de slujit şi cu vremea a ieşit domn în Moldova şi sǎ fi prins de unchiul sǎu pe Mitropolitul Nicanor şi sǎ-l fi fǎcut hadâmb, sǎ-l fi scopit, cǎruia mitropolit îi este mormântul la mǎnǎstirea din deal şi s-a fost sihǎstrit luând schima şi zicându-i din schimnicie Nil, care aşa scrie pe piatra de pe mormânt: „Schimnoje Nil’’, iar acolo unde s-a întâlnit Aron Vodǎ cu unchiul sǎu, au pus de- au sǎpat o stâncǎ de piatrǎ, scriind şi istorioara pe piatrǎ şi deasupra încǎ au sǎpat ca sǎ se cunoascǎ pe unde au fugit, care aceste semne sînt de se vǎd şi pânǎ astǎzi şi se cheamǎ acea stâncǎ de piatrǎ – Piatra lui Aron Vodǎ. Deci cine va crede aceste cuvinte bine va fi, cine nu le va crede, iarǎşi va fi bine, cine precum îi va fi voia aşa va face”.

Aron Vodǎ nu uitǎ mǎnǎstirea unde a copilǎrit şi dǎruieşte Agapiei la 21 decembrie 1593, Satul Cehlǎieşti care a fost sat drept domnesc şi sub ascultarea Ocolului Tîrgu-Neamţ’’. Tot Aron Vodǎ, în data de 30 mai 1593, la cererea Mitropolitului Nicanor al Sucevei, unchiul sǎu, confirma dania negustorului „Necula Zaraful care lǎsase cu limbǎ de moarte Mânǎstirii Agapia, nişte case în Iaşi”.

Pr. Gheorghiță ANISIEA

Articolul PIATRA LUI ARON DE LA AGAPIA VECHE apare prima dată în Ecoul muntilor.

După Legea lui Moise (Levitic XII, 2-8), femeia care năștea un prunc de parte bărbătească nu avea voie să intre în Templul Domnului timp de patruzeci de zile. La împlinirea acestora, mama venea cu fiul la Templu și aducea jertfă Domnului un miel sau doi porumbei pentru sacrificiul purificării. Preasfânta Fecioară, Maica Domnului, nu avea nevoie de purificare, deoarece ea a născut fără stricăciune pe Izvorul Curăției și Sfințeniei. Cu toate acestea, ea s-a supus cu smerenie Legii timpului.

În acea vreme trăia în Ierusalim Dreptul Simeon (prăznuit pe 3 februarie). Lui i s-a proorocit că nu va muri până nu va vedea pe Mesia cel promis. Printr-o deosebită intuiție, Simeon a mers la Templu chiar când Sfânta Fecioară Maria și Dreptul Iosif veneau cu Pruncul Iisus să împlinească Legea.

Dreptul Simeon, iubitorul de Dumnezeu a luat Pruncul în brațe și mulțumind Domnului, a rostit cuvintele pe care le auzim repetate la fiecare slujbă a vecerniei: „Acum slobozește pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace, că văzură ochii mei mântuirea Ta, pe care ai gătit-o înaintea feței tuturor popoarelor, lumină spre descoperirea neamurilor și slavă poporului Tău Israel”. (Luca II, 29-32). Sfântul Simeon i-a spus Sfintei Fecioare: „Iată, Acesta este pus spre căderea și spre ridicarea multora din Israel și ca un semn care va stârni împotriviri. Şi prin sufletul tău va trece sabie, ca să se descopere gândurile din multe inimi.” (Luca II, 34-35).

La Templu se afla și proorocița Ana, o văduvă de 84 de ani, fiica lui Fanuel (3 februarie) „și nu se depărta de templu, slujind noaptea și ziua în post și în rugăciuni. Şi venind ea în acel ceas, lăuda pe Dumnezeu și vorbea despre Prunc tuturor celor ce așteptau mântuire în Ierusalim”. (Luca II, 37-38). În icoana care reprezintă această sărbătoare proorocița Ana ține un pergament în mână pe care scrie: „Acest prunc a adus cerul și pământul”.

Praznicul Întâmpinării Domnului reprezintă nu numai un act de adâncă smerenie din partea Fiului ce se lasă purtat în brațe, ci este o sărbătoare a omului care se pregătește pentru nașterea din nou. Astfel, noi am păstrat în rânduiala Bisericii slujba închinării pruncilor la 40 de zile de la naștere. Cel de parte bărbătească este închinat și purtat în brațe de către preot prin Altar (ca un posibil viitor slujitor al Altarului) și la icoanele de la catapeteasmă, iar fetițele numai la icoane, fiind apoi așezați pe solee, ca semn al oferirii lui Dumnezeu. Dumnezeu ni-i dă să-i creștem, ei sunt însă ai lui Dumnezeu, „Fiii sunt moștenirea lui Dumnezeu” (Psalmul 127).

La această sărbătoare închinată Mântuitorului Hristos ne atrage atenția și frumoasa cântare „Nu pricep Curată”, așezată la Utrenie în cadrul cântării a IX-a (în locul imnului „Ceea ce ești mai cinstită…”). La noi, imnul Întâmpinării a fost așezat pe note de Dimitrie Suceveanu, în 1848, și de Nectarie, Protopsaltul Sfântului Munte, în 1889, fiecare în parte încercând să se apropie cât mai mult de originalul bizantin, de unde a fost preluat. Această cântare prezintă momentul întâlnirii dintre Hristos Domnul și Dreptul Simeon, întâlnirea Pruncului cu bătrânul, întâlnirea Legii Vechi cu Legea Harului, întâlnirea dintre om și Dumnezeu. Cântarea aceasta, îndrăgită și de psalți, și de credincioșii care o ascultă, se mai numește „Legănușul”, pentru că în vechime, dar şi acum la unele mănăstiri se leagănă policandrele din biserică. Acest legănat tainic este arătat de dinamicitatea îmbrăţişării Domnului atât de către Fecioara Maria, cât şi de Bătrânul Simeon. Din brațele Maicii Domnului în brațele Dreptului Simeon – legănat ca un dans este drumul care merge de la feciorie la bătrâneţe.

Mesajul duhovnicesc al sărbătorii este acela că așa cum Sfântul și Dreptul Simeon L-a primit în brațe pe Dumnezeu și noi trebuie să ne străduim să-L primim pe Dumnezeu în inimile noastre, să-L facem Stăpânul inimilor noastre. Întâmpinarea Domnului este starea sufletului doritor de Dumnezeu. Să ni-L dorim pe Dumnezeu înlăuntrul nostru, să-L primim și să-L păstrăm ca Stăpân și Împărat al inimii, al voinței și cugetului nostru și să-I cerem Lui “Doamne, primește-mă întru odihna Ta!”.

Pr. Gheorghiță ANISIEA

Articolul SĂRBĂTOAREA ÎNTÂMPINĂRII DOMNULUI apare prima dată în Ecoul muntilor.

Sfântul Ioan Botezătorul a murit de moarte mucenicească, deoarece mustra fărădelegile lui Irod Antipa (mort în anul 39), fiul lui Irod cel Mare, cel care i-a ucis pe pruncii din Betleem. Regele Irod Antipa, aprins fiind de patima desfrânării, a luat de nevastă pe soţia fratelui său, Filip, făcându-se astfel răpitor, desfrânat şi amestecător de sânge. Pentru aceasta, Sfântul Ioan Botezătorul, care era păzitor al Legii lui Dumnezeu şi propovăduitor al pocăinţei, îl mustra pe rege înaintea tuturor. Irod a poruncit ca prorocul să fie întemniţat, dar nu l-a ucis, pentru că se temea de popor şi chiar îl asculta uneori, luând aminte la cuvintele lui.

Sfântul Ioan Botezătorul a stat mai multe luni în temniţă, în cetatea Maherus de lângă Marea Moartă. Şi, fiind cercetat de ucenicii săi, sfântul îi întărea în vestirea lui Mesia, Care venise în lume, trimiţându-i să-L vadă şi să-L asculte, după cum se arată în Sfintele Evanghelii. Fiind ziua de naştere a lui Irod, regele s-a îmbătat şi după dansul fiicei Irodiadei, Salomeea, i-a promis acesteia că-i va îndeplini orice dorinţă. Sfătuindu-se Salomeea cu mama ei, a cerut de la Irod să-i taie capul Sfântului Ioan. Şi astfel, Sfântul Proroc Ioan Botezătorul a trecut la cele veşnice, la porunca unui rege împătimit şi a unei femei nelegiuite. El a apărat întreaga sa viaţă Legea lui Dumnezeu şi s-a învrednicit de cununi în cereasca Împărăţie a lui Hristos.

Cinstitul său cap a ajuns pe tipsie, în mâinile Irodiadei. Multă vreme cinstitul cap al Sfântului Ioan a stat îngropat într-un loc ascuns, la castelul din Maherus, unde se săvârşise uciderea. Despre acest loc ştia însă Sfânta Mironosiţă Ioana, soţia lui Huza, dregătorul lui Irod, iar aceasta, luându-l de acolo în taină, l-a îngropat la Ierusalim, pe Muntele Măslinilor, într-un vas de lut. A stat acolo până pe vremea Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, când, prin doi monahi, cinstitul cap a ajuns la un olar din Emesa, în Siria. În 453, Episcopul Uranie al Emesei l-a aşezat în biserica din această cetate. După mulţi ani, cinstitul cap a fost dus în Constantinopol, iar pe vremea iconoclasmului a fost ascuns la Comane. De aici a fost adus din nou la Constantinopol de către Sfântul Ignatie. În timpul cruciadelor, în anul 1204, latinii, intrând în Constantinopol, au luat o parte din capul Sfântului Ioan, pe care au dus-o în Franţa, într-o biserică din Amiens, unde se află şi astăzi.

Întru pomenirea acestor fapte din tradiţie, Sfânta Biserică a rânduit sărbătoarea de pe 24 februarie şi cea de la 25 mai, întru cinstirea aflării capului Sfântului Proroc Ioan Botezătorul şi Înaintemergătorul Domnului.

Pr. Gheorghiță ANISIEA

Articolul 24 FEBRUARIE – ÎNTÂIA ŞI A DOUA AFLARE A CAPULUI SFÂNTULUI PROOROC IOAN BOTEZĂTORUL apare prima dată în Ecoul muntilor.

Acest neobosit duhovnic s-a îngrijit cu mare grijă de mântuirea tuturor: pe monahi i-a sfătuit să facă ascultare şi să se roage neîncetat; pe mireni i-a îndemnat să muncească cu demnitate pentru a se întreține şi să meargă frecvent la biserică. Pe cei căsătoriți i-a povățuit să-şi crească fiii cu frică de Dumnezeu, combătând cu multă putere divorțul şi avortul; tinerilor le spunea să asculte de părinți, să se ferească de patimi, să fie silitori la învățătură şi folositori societății în care trăiesc. El era cumpătat nu numai în mâncare şi în băutură, dar chiar şi în vorbire. Dacă cineva îl întreba ceva el nu răspundea imediat, ci făcea o pauză. Fie că în acel moment se ruga lui Dumnezeu să-i dea cuvânt de folos, fie că se gândea la ceea ce s-ar potrivi să răspundă. Deşi era cu fața mereu veselă şi zâmbitoare, nimeni nu l-a auzit zicând vreo glumă sau vreun cuvânt smintitor sau să râdă cu glas tare.

S-a remarcat în mod deosebit prin activitatea de duhovnic şi cea de scriitor. Cu toate că nu era un om lipsit de precauție şi străin de realitatea timpurilor pe care le trăia, totuşi niciodată nu s-a sfiit şi nu a încetat să lucreze de frica autorităților comuniste, care erau împotrivă pe toată linia la tot ceea ce făcea dânsul.

Referindu-se la personalitatea Părintelui Nicodim Măndiță, scriitorul Mihai Rădulescu afirma: „Când spunem Nicodim Măndiță, numim unul dintre cele mai obsedante cazuri de autoformare, autoeducare, autoinsruire din istoria noastră culturală ca neam, cazul unui autodidact desăvârşit. Şi nu este numai un autodidact al ştiinței, ci este şi un trăitor total al doctrinei ortodoxe şi un pedagog genial”.

De asemenea Gheorghe Ionescu îl descria astfel: „…noi, de când l-am cunoscut şi până la bătrânețe, l-am văzut culcându-se târziu şi sculându-se dis-de-dimineață, odată cu cântecul păsărelelor. Cum se trezea din somn nu mai stătea o clipă în pat, şi sculându-se dădea slavă lui Dumnezeu, făcând trei închinăciuni la sfintele icoane. Apoi se îmbrăca cu reverenda, deschidea toate geamurile de la cameră, oricât ar fi fost de rece, mergea desculț prin roua sau bruma de pe iarba din livadă. După ce făcea mai multe ture, se întorcea în cameră, punea apă într-un lighean mare şi dezbrăcându-se până la mijloc, se spăla, dând cu un prosop de cânepă şi pe spate. Se spăla în fiecare dimineață pe dantură, cu periuță şi cu pastă, după care se îmbrăca şi timp de o oră şi jumătate sau două, îşi făcea în livadă pravila şi numărul de ațe de închinăciuni. După ce termina, închidea geamurile şi se apuca de lucru timp de câteva ore, adeseori uitând de ora mesei, aducându-i aminte, fie sunetul clopotului, fie sosirea unor credincioşi, ce doreau să se spovedească”.

De multe ori însuși părintele afirma: „oare ce-am mai putea face noi ca să putem salva sufletele ce se pierd în întunericul necunoştinței de Dumnezeu? Mulți sunt care ar vrea să facă ceva pentru sufletul lor, dar nu știu. Mulți sunt care le fac pe cele rele ca pe cele bune. Mulți sunt care doresc să afle cum să-şi mântuiască sufletul, dar nu au de la cine primi o învățătură cu adevărat bună. N-are cine să-i îndrume, să le pună în mână cartea sfântă. Poporul nostru creştin e foarte iubitor de adevăr, de dreptate, însă fiecare i-a urmărit numai buzunarul. Dar s-a găsit câte unul, ici-colo, care să-l ajute, să-l sprijine, să-l îndrume spre cele bune cu adevărat. Mă doare inima că nu pot face mai mult pentru acest popor, căci şi eu sunt os din oasele lui şi carne din carnea lui. Aceasta a fost pricina, acesta a fost motivul care a făcut să mă hotărăsc să lupt până la sacrificiu, de a pune în mâna celor dornici cartea sfântă”.

El era cumpătat nu numai în mâncare şi în băutură, dar chiar şi în vorbire. Dacă cineva îl întreba ceva el nu răspundea imediat, ci făcea o pauză. Fie că în acel moment se ruga lui Dumnezeu să-i dea cuvânt de folos, fie că se gândea la ceea ce s-ar potrivi să răspundă. Deşi era cu fața mereu veselă şi zâmbitoare, nimeni nu l-a auzit zicând vreo glumă sau vreun cuvânt smintitor sau să râdă cu glas tare.

Părintele a fost duhovnicul tenace şi modest care, atunci când se apuca de o treabă, nu se uita niciodată la ceas, având timpul şi ora lui, calendarul, graba şi măsura personală a zilei. Fala şi renumele nu l-au interesat niciodată și nici spectacolul adulaţiei, de care se temea cel mai mult.

După 55 de ani de aleasă slujire, cunoscându-și dinainte sfârșitul, părintele Nicodim Măndiță,și-a dat obștescul sfârșit duminică 6 iulie, în anul mântuirii 1975. Obștea maicilor din Agapia si Văratec i-au așezat trupul, până la a doua venire, lângă altarul bisericii pe care cu demnitate a slujit-o peste o jumătate de secol.

A cerut să fie înmormântat ,,simplu şi fără aglomeraţie”, într-un cimitir mai dosnic al Agapiei, lăsând în urma lui doar câteva bunuri fără valoare: un ceainic, o lingură de lemn şi o cruce mare.

Ucenicilor, dincolo de sfaturi şi mari mângâieri sufleteşti, părintele le-a mai lăsat ceva la fel de important: o imensă bibliotecă de cărţi sfinte, mii de pagini manuscris şi un minunat crez la care, astăzi mai mult ca oricând, ar trebui să ne gândim cu toţii. Crezul neclintit al părintelui că ,,fără cultură nu există mântuire”. De fapt, fără cultură nu există nimic. Dincolo de ea se află doar necredinţa şi adâncul de necuprins al întunericului.

Părintele Nicodim Măndiţă rămâne în memoria tuturor celor care l-au cunoscut personal dar şi prin intermediul scrierilor, un Mare Duhovnic al cărui rol este acela al magnetului ca şi al liantului tuturor sufletelor ce l-au iubit şi îl iubesc, nu prin meritul lor, ci pe de-a-ntregul, datorită chemări lui şi a personalităţii sale fără pereche.

Cele ce a izbutit personalitatea Părintelui Nicodim în materie de pedagogie rurală şi creştină este unic.

Pr. Gheorghiță ANISIEA

Articolul Părintele Nicodim Măndiță de la Agapia, preot misionar și iscusit apărător al ortodoxiei apare prima dată în Ecoul muntilor.

Tot aici la Mănăstirea Agapia o valoare inestimabilă o constituie și Muzeul Vivant inaugurat în anul 2013, un muzeu unicat în România, care prezintă viaţa monahală cu toată simplitatea, trăirea credinţei şi ascetismul ei. Muzeul nu este unul viu, cum arată denumirea, ci mai degrabă este un muzeu al vieţii la mănăstire: o gospodărie mănăstirească tipică, formată din casă monahală, anexă funcțională și grădină.

Casa în care este amenajat muzeul datează din secolele XVII-XVIII, are ziduri de piatră, de un metru grosime. Încă de la intrare călătorul poate înţelege în ce constă cotidianul nevoinţelor maicilor în chilii: un pat mare din lemn fără saltea, cu nişe în care ard candele şi stau cărţi de rugăciuni, o bucătărie sărăcăcioasă, prevăzută cu măsuţă şi scaune din lemn, Mobilierul şi ţesăturile au fost create acum sute de ani.

La parter sunt două chilii (chilia maicei bătrâne și chilia ucenicelor), un chilier, o cămară şi o magazie pentru diverse ustensile. Muzeul este împodobit cu covoare autentice din lână. Aşa arăta o gospodărie mănăstirească autentică, ferită de tot ce înseamnă astăzi viaţa de zi cu zi modernă.

Muzeul Vivant cuprinde mai multe ateliere de meşteşuguri tradiţionale: atelierul de ţesut, cu vârtelniţă, fus, suveică şi ramele folosite la realizarea de icoane brodate şi atelierele de olărit, de brutărie şi de patiserie. În zilele lucrătoare turiştii pot asista la demonstraţii practice de ţesut, olărit, broderie, tors şi brutărit. Avem nevoie de astfel de spaţii în care stresul lumii sau duhul ei (cum spun călugării) n-a pătruns încă.

Pr. Gheorghiță ANISIEA

Articolul Un deceniu de la înființarea muzeului vivant – Mănăstirea Agapia apare prima dată în Ecoul muntilor.

Simeon a făcut parte, conform Tradiției, dintre traducătorii Pentateuhului din limba ebraică în greacă. În momentul în care a ajuns la textul „Iată Fecioara va lua în pântece și va naște fiu”, a înlocuit termenul „fecioară” cu „femeie”. Pentru necredința sa, Dumnezeui-a făgăduitcă nu o să moară înainte de a-L fi văzut pe Mesia născut din Fecioară. Ana, femeie rămasă văduvă de foarte tânără, și-a dedicat întreaga viață slujirii la templu, după moartea soțului ei.

Legănatul policandrelor. „Legănuşul” reprezintă o suită de tropare care fac parte din cântarea a noua, care se încheie cu catavasia a IX-a: „În Lege şi în Scriptură…” Aceasta reprezintă şi textul Axionului Întâmpinării. Această cântare mai poartă numele de „Legănuşul”, pentru că, în vechime, dar şi acum la unele mănăstiri se leagănă policandrele din biserică. Acest legănat tainic este arătat de dinamicitatea îmbrăţişării Domnului atât de către Fecioara Maria, cât şi de Bătrânul Simeon. Din brațele Maicii Domnului în brațele Dreptului Simeon – legănat ca un dans este drumul care merge de la feciorie la bătrâneţe. Când a fost întâmpinat în Biserică, El a fost purtat din braţe în braţe. Textul „Legănuşului”, pe scurt este acesta: „Nu pricep, Curată, nici îngerii, nici oamenii, Maică şi Fecioară, ce în tine s-a săvârşit. În mâini ţine Simeon bătrânul, îmbrăţişat, pe al legii Făcător şi Stăpânul tuturor. Veniţi, pre Hristos vedeţi, pe al tuturor Stăpân, pe Care astăzi Simeon îl şi poartă în locaş. Trăind încă Simeon până pre Hristos văzu, către Dânsul a strigat: slobozeşte-mă acum. Luminează-mi sufletul şi lumina de simţit, căci curat pre Dumnezeu văzând, să-L vestesc la toţi. Pre Acel de slugi de Sus, cu cutremur ascultat, astăzi însă Simeon în mâini L-a îmbrăţişat. Sărbătoarea Întâmpinării Domnului ne introduce într-un climat al lepădării şi dăruirii de sine, în mod necondiţionat, pentru a-L urma pe Hristos. Dar ne introduce, de asemenea, şi într-un climat de mare bucurie. Înţelegem astfel că Întâmpinarea Domnului înseamnă întâlnirea cu El, recunoaşterea Lui prin Duhul Sfânt şi mărturisirea că Acesta este Fiului Dumnezeu Întrupat, Mântuitorul lumii.

Pr. Gheorghiță ANISIEA

Articolul Stretenia – Sărbătoarea Întâmpinării Domnului apare prima dată în Ecoul muntilor.