Există oameni care prin capacităţile lor creatoare şi munca pasionată, pătrunsă de un cald patriotism, se înscriu în rândul personalităţilor remarcabile ale neamului romanesc. A reliefa marile lor virtuţi este o datorie, un mod de a ne manifesta recunoştinţa.

Unul dintre aceşti fii de seamă ai meleagurilor noastre este şi inginerul Vasile D. Matasă, care punându-şi talentul şi inteligenţa lui creatoare în slujba ţării, – realizează în domeniul siderurgiei – perfecţionări tehnologice şi invenţii de înalt randament, unicat pe plan mondial, contribuind la promovarea progresului tehnico-industrial şi afirmarea peste hotare a capacităţilor creatoare ale poporului român. Originalul creator s-a născut la 1 iulie 1929 în comuna Ceahlău, satul Răpciune, fiind unul dintrei cei 4 copii ai familiei lui Dumitru şi Mariei Matasă. Tatăl său, participant la ambele războaie mondiale, decorat cu medalia “BĂRBĂŢIE ŞI CREDINŢĂ” pentru fapte de arme pe câmpurile de luptă ale Mărăşeştilor, a fost antreprenor de drumuri şi poduri şi primar al comunei Hangu şi Ceahlau (după anul 1926, când s-a constituit comuna Ceahlău), în mai multe legislaturi

Mama sa, fire sensibilă, cunoscătoare de limbi străine, a fost 8 ani directoarea Dispensarului de copii din comuna Hangu. Ambii părinţi erau oameni deosebiţi, cu vederi progresiste, care îmbrăţişau cu căldura cauzele drepte. Copilăria şi-a petrecut-o pe meleagurile natale. Aici termină şi cursul primar (1940). A fost un elev silitor şi talentat la învaţatură.

In anii grei ai războiului, se înscrie, la vârsta de numai 14 ani, voluntar în Armata Română. A fost repartizat la spitalul militar de zonă interioară nr. 400, secretar la serviciul aprovizionarii. Activ şi comopetent, primeste la sfârşitul războiului, după aproape 2 ani, o caracterizare dintre cele mai elogioase. Simţindu-se atras de ştiinţele exacte, a absolvit cursurile Liceului industrial Roman (1950), după care intră în serviciu la Institutul de Proiectare Tehnologică pentru laminoare, Bucuresti, funcţionând neîntrerupt 44 de ani cu rezultate excelente.

Muncind fără preget, face la seral în Bucureşti Facultatea de matematică, apoi Facultatea de mecanică, luând licenţele în 1954, respectiv în 1960. A fost nevoit să facă studiile superioare la seral datorită discriminării la care erau supuşi fiii de aşa-zişi chiaburi, părinţii săi fiind persecutaţi politic şi împovăraţi cu mari cote, deşi nu erau producători agricoli. In fond, erau forme diabolice de exterminare a exponenţilor fostelor partide. In acest context, din motive lesne de înţeles, elevul Matasă Vasile, lucrează efectiv în toate vacanţele ca zilier pe şantiere. În serviciu, mobilizându-se exemplar, face dovada unor mari şi înalte calităţi: harnicie, corectitudine, cinste şi spirit de solicitudine, -atribute care l-au făcut repede remarcat în sânul colectivului de muncă. Dar ceea ce îl individualizează erau disonibilităţile pentru creaţie şi dorinţa acerbă (ardentă) de a găsi noi soluţii tehnologice, în care scop se orientează spre instalaţiile de ridicat, care i se păreau prea masive şi cu randamente scăzute. După ani de căutări şi experimentări, imaginează şi realizează tipuri de poduri rulante pentru laminoare la parametri superiori sistemelor de uz pe plan mondial, caracterizate prin supleţe, mobilitate şi eficienţă.

Seria marilor realizări începe în 1963 „când anunţă noutatea tehnică denumită “pod rulant cu magneţi ridicători” brevetată în ţară cu (brevet nr. 55868) şi peste hotare. Macheta expusă la expoziţiile internaţionale de la Koln şi Viena, fiind medaliată cu bronz şi respectiv argint de către jurii. Invenţia a fost aplicată la Combinatul Siderurgic Galaţi, apoi generalizată, cuamtumul economiilor realizate fiind foarte ridicat.

In anul 1966 a prezentat o nouă invenţie intitulată “Cabina pentru pod rulant”, brevet nr. 554075, brevet nou, modelul fiind cu 60% mai uşor decât sistemul clasic, fiind aplicabilă în toate ramurile economiei naţionale, unde sunt utilizate instalaţii de ridicat. Generalizarea ei a condus la importante economii de fonduri.

In anul 1973 a realizat o invenţie de mare rezonanţă în ţară şi peste hotare numita ”POD RULANT CU BRAŢE” obţinând certificatul de inventator cu nr. 91048/1973. Noua soluţie era aşa de neaşteptată ”de revoluţionară” încât până la proba de foc a verificărilor, a fost privită cu sceptimism de către unii specialişti, vădind încă o dată ca ideile ştiinţifice noi îşi croiesc drum mai anevoie datorită dogmatismului şi a gândirii tributare experienţei şi a  salturilor calitative. Nouatea a fost aplicată cu succes la Combinatul SIDERURGIC TÂRGOVIŞTE, apoi la toate laminoarele din ţară cu un cuantum ridicat în economiile realizate. Invenţia a fost brevetată în ţări industrializate ca Anglia (brevet nr. 1470229), Japonia (brevet nr. 1042500), America (brevet nr. 3971478) şi de subliniat ca brevetul SUA a fost medaliat cu AUR – distincţie foarte rară. Autorul a trebuit să doneze statului invenţiile sale, fără niciun fel de pretenţii. In urma acestor realizări de răsunet i se confera Ordinul Muncii clasa I şi devine o autoritate absolută în domeniul INSTALAŢIILOR DE RIDICAT, fiind prin decizie singura persoană autorizată a adopta tehnologiile în acest domeniu. Inginerul proiectant principal, inventatorul de marcă şi omul care a făcut mult pentru ţara noastră, este la pensie din 1992 şi locuieşte în Bucureşti.

Este bucuros că cei doi copii ai săi, un băiat şi o fată, i-au călcat pe urme, făcându-se ingineri mecanici. Vine adesea în Ceahlău la casa moştenită de la părinţi. A rămas acelaşi dintotdeauna – modest, politicos, îndatoritor.

Mihai Bulai

Articolul Fii de seamă ai locurilor: inginerul Vasile D. Matasă apare prima dată în Ecoul muntilor.

Începuturile acestui locaş nu se cunosc cu certitudine. Conform tradiţiei orale, biserica a fost construită între anii 1700-1720, prin efortul obştei satului Schit (acum Ceahlău), formată în bună parte din ardeleni, care au trecut munţii pentru a scăpa de regimul opresiv austriac, care urmărea trecerea forţată la catolicism a românilor. Aici, pe terasa înaltă din dreapta pârâul Schit, s-a înălţat acest edificiu, purtând amprenta stilului ardelenesc, care a servit nevoilor spirituale şi de cult ale unei obşti săteşti – nu prea numeroasă la acel timp – vreme de aproape 250 de ani. Tot aici s-a amplasat şi cimitirul, rămas în funcţie până astăzi.

Biserica este în plan treflat (formă de cruce), realizat prin proiectarea spaţiului stranelor lateral pereţilor naosului, de dimensiuni relativ modeste – 18 m lungime şi lăţimi variind între 4 şi 8 m. Este în întregime din lemn, aşezată pe o temelie din zidărie de piatră.

Absida altarului, tălpile şi tocurile uşilor şi ferestrelor sunt din stejar, iar celelalte părţi componente sunt din răşinoase. Pereţii sunt din bârne cioplite în secţiune dreptunghiulară îngrijit fasonate şi măiestrit încheiate (în „coadă de rândunică”), iar la absida altarului s-a realizat forma rotundă prin folosirea unor piese scurte, ingenios îmbinate.

Acoperişul din siţă profilată este distinct etajat şi uşor evazat, urmărind conturul variat al pereţior. Streaşina înfundată este din scândură profilată şi grinzişoare aparente. Intrarea în biserică se face pe latura nordică a pridvorului printr-o uşă masivă de stejar. Interiorul este luminat de 5 ferestre în secţiune dreptunghiulară. Uşa şi ferestrele sunt prevăzute cu gratii de metal. Altarul este prevăzut cu o uşă de stejar, foarte îngustă. Pridvorul face parte din construcţie. Compartimentarea este cea clasică: pronaos, naos, altar, dimensiunile adecvate ale acestora asigurând forma de cruce a edificiului. Doi pereţi interiori, încastraţi în pereţii laterali, prevăzuţi cu largi deschideri despart pronaosul de naos. Bolţile sunt din scândură.

Pereţii nu sunt tencuiţi – conservarea căldurii realizându-se prin chituirea rosturilor şi acoperirea lor cu fâşii de pânză cerată. Interiorul nu este pictat, în schimb pereţii sunt bogat decoraţi cu icoane, unele de mărimi apreciabile, pictate pe lemn, dar se găsesc şi două lucrări pe pânză reprezentând  scenele biblice „Punerea Maicii Domnului în mormânt” şi „Adormirea Maicii Domnului”. Iconostasul şi iconiţele acestuia sunt mult afumate, ca de altfel întreg interiorul, precum şi icoanele cele mai vechi. De remarcat că toate icoanele, îndeosebi cele reprezentând pe Mântuitorul şi Maica Domnului, deşi relativ afumate, sunt de certă valoare artistică. Biserica are şi o clopotniţă, în plan pătrat masivă, din zidărie de piatră, tencuită, cu un acoperiş înalt, artistic profilat de maeştri, locali – intrarea în curtea bisericii făcându-se prin spaţiul boltit al acesteia. Reţin atenţia frumuseţea sobră a construcţiei acestui locaş şi măiestria execuţiei – semn al vocaţiei de constructori în lemn a poporului.

Aici, în imediata vecinătate a bisericii vechi, credincioşii au ridicat, între anii 1929 şi 1961, o biserică din piatră corespunzătoare cerinţelor vremii. Vechiul edificiu, aflat în mijlocul ţintirimului, va fi declarat ulterior de către organele abilitate monument de artă religioasă. Prin grija deosebită a pr. protopop Mihai Damian, titularul Parohiei Ceahlău, acesta a fost supus, între anii 1986 şi 1989, unor ample lucrări şi reparaţii, constând în înlocuirea învelitorii din draniţă şi a streşinei, înlocuirea tălpilor la pridvor şi tratarea chimică a draniţei pentru durabilitate, cu păstrarea strictă a formei şi caracteristicilor arhitecturale originale. Secularul edificiu de cultură al schitenilor este lesne de vizitat, aflându-se în vecinătatea drumultui judeţean 155 F Bistricioara-Durău.

Mihai BULAI, Daniel DIEACONU

Articolul Din Meteora Ceahlăului: Biserica „Sfânta Ana” din Ceahlău apare prima dată în Ecoul muntilor.

Astfel de menţiuni se întălnesc în „Monografia Şcolii din Ceahlău” din care cităm:„În satul Răpciune din comuna Hangu exista schitul de maice Poiana de sub Ponoare sau Răpciuniţa. Şi aici învăţau fii de gospodari din sat şi din alte comune de pe valea Bistriţei. La această şcoală a învăţat Ana V. Vlad şi Maria M. Galinescu mama profesorului Gavriil Galinescu, fost director al Gimnazului Hangu.” Despre existenţa acestei şcoli ne vorbeşte şi Gheorghe Gh. Ungureanu în monografia sa „Mănastirea Hangului- Buhalniţa.” De asemenea, în cartea profesorului Gheorghe Drugă „Istoria Hangului”, găsim însemnat: „dintre călugării de la Mănăstirea Buhalniţa, era socotit bun cărturar şi caligraf, Serafim Ionescu.

După ce a plecat la Schiul Durău, copiii de la Buhalniţa se deplasau la Schitul Maicilor pe pârâul Răpciuniţa, unde maica Elisaveta Ion se îndeletnicea cu mesteşugul învăţăturii”. Şi, în fine, dr. Gh. Iacomi în cartea sa „Din trecutul vieţii monahale în zona Ceahlău”, referindu-se la aşezământul monahal Schitişor, consemnează: „La începuturile ei, această aşezare -Schitişorul- înlesnea tineretului practicarea cititului, aşa că erau mulţi cititori şi puţini scriitori.”

În Schitul Hangului şi Răpciunea Hangului (până în 1926, acestea aparţinând comunei Hangu) situaţia învăţământului s-a schimbat radical după venirea în satul Schit a refugiatului ardelean Petru Sălăgeanu, fugit de persecuţiile declanşate de autorităţile maghiare împotriva românilor, care au participat la revoluţia din 1848, printre aceştea numărându-se şi el.

Pregătirea lui cărturărească – licenţiat în teologie la Blaj, cunoscător de limbi străine (latină, franceză, germana şi maghiară) – nu a scăpat atenţiei sătenilor. Cum se aflau în căutarea unui învăţător pentru copiii lor, au obţinut acordul său, convenind cu plata în natură, dar şi cu bani, după posibilităţi. Astfel, Petru Sălăgeanu, fondează şcoala primară particulară (autorizată de autorităţi) în Schitul Hangului, care îşi va deschide porţile în octombrie 1852. La început au fost 14 copii, dar numărul lor a crescut continuu, mai ales prin venirea lor din localităţile învecinate. O dotare minimă a fost asigurată de părinţii copiilor, spaţiul era în continuă schimbare: în pridvorul bisericii de la Palat, în casele sătenilor, într-o chilie de la Schitişor (după plecarea maicilor) şi, în sfârşit, într-o căsuţă obţinută gratuit de la arendaşii moşiei Sturdza, situată la Gura Schitului, care va funcţiona cu destinaţie de şcoală până la demolarea construcţiilor din chiuveta lacului (1958).

Greutăţi au fost mari şi destule. În anul 1864, în vremea domniei lui Alexandru I. Cuza s-a adoptat „Legea Instrucţiunii publice”, prin care se reforma învăţământul, potrivit căreia în comune se înfiinţau şcoli întreţinute de stat. Şcoala din Gura Schitului Hangu a luat fiinţă ca şcoală de stat la 1 ianuarie 1865, cu un singur post în care a fost numit învăţător Petru Salăgeanu. Dar greutăţile nu au întârziat a se ivi: căsuţa obţinută de la fraţii Ciontu devenea neîncăpătoare, iar condiţiile au devenit, cu timpul, deplorabile: pereţii cu tencuiala căzută, acoperişul şi tavanul sparte, sobe inutilizabile, fără utilizare minimă (bănci, scaune, tablă), fără fonduri necesare procurării de materiale didactice de strictă necesitate, neplata la timp a odăieşului şi a învăţătorului etc.

Acest şirag al necazurilor a fost semnalat de învăţător în zeci şi zeci de rapoarte înaintate forurilor superioare, dar rămase, în marea lor majoritate, fără răspuns. Din aceste motive frecvenţa era slabă, iar fetele nu prea erau date la şcoală. Autorităţile locale nu luau măsuri în acest sens.

După o evidenţă din anul 1900, la şcoala din Răpciune erau 254 copii de vârstă şcolară, din care înscrişi 78, doar 70 urmau regulat. Din aceştia 76 au fost prezenţi la examen şi au promovat 75. Aceste neajunsuri erau consemnate adesea şi de revizorii şcolari. În condiţiile unei săli de clase, a unui singur post la mai multe clase şi a activităţii pe toată ziua, munca devenea istovitoare, descurajantă. De aceste condiţii a avut parte Petru Sălăgeanu, pe tot parcursul carierei sale didactice (40 de ani).

În pofida acestor greutăţi, munca eroică a învăţătorului a menţinut faima şcolii la cote ridicate, graţie competenţei şi capacitaţii sale de muncă. Petru Sălăgeanu, acest original personaj – înalt, voinic cu plete şi barbă şi în nelipsitul său costum ardelenesc, a avut parte de o viaţă grea, zbuciumată (a se vedea biografia sa de la capitolul „Personalităţi”). Tatăl său, preot Teodor Sălăgeanu, şi-a pierdut viaţa în sângeroasele evenimente ale revoluţiei de la 1848. El, Petru, a trecut, în aprilie 1852, Ceahlău prin pasul „Scaune” cu numeroasa sa familie – mama, soţia şi 8 surori mai mici – cărora a trebuit să le asigure existenţa şi rostul fiecăreia în viaţă, muncind din greu. A fost împroprietărit în 1864 şi reuşeşte să-şi înjghebeze propria locuinţă. După unele informaţii, ar fi avut mulţi copii (4 băieţi şi 4 fete). Faima lui de cărturar şi reputat cadru didactic a atras atenţia unor oameni de ştiinţă şi litere, care în trecerea lor prin Ceahlău nu omiteau a-l vizita. Calistrat Hogaş, în cartea sa , „În munţii Neamţului” îl numeşte „vestitul învăţător al muntelui”. Era iubit de elevi şi de săteni, pentru care avea un cuvânt bun, un sfat.

După 40 de ani presăraţi cu greutăţi (12 ani de învăţământ particular şi 28 de ani în învăţământul de stat), iese la pensie, în 1895. Eforturile şi roadele muncii lui n-au trecut neobservate de forurile superioare, decernându-i-se medalia „Serviciu credincios cl. I-a”.

Eminentul învăţător Petru Sălăgeanu, a încetat din viaţă în anul 1911, la vârsta de 79 de ani. Alături de arhaica şcoală s-a ridicat, din cărămidă, un nou local de şcoală, cu două săli de clasă, un antreu la mijloc şi cancelarie şi alături o locuinţă pentru directori – construcţie spaţioasă şi elevată, unde copii veneau mai cu drag, mai cu încredere.

Inaugurarea a avut loc la 29 august 1904, sub direcţia vrednicului învăţător Dumitru Diaconiţa, succesorul lui Petru Sălăgeanu. În aceste două localuri (vechi şi nou) au învăţat copii din Gura Schitului, Răpciune, Reteş şi Leteşti până în 1959, când au fost demolate, fiind sub nivelul maxim al viitorului lac (cota 520).

În locul acestora, în anii 1959-1960, sub direcţiunea învăţătorului Grigore Ungureanu, s-a construit, la circa 1 km pe valea Schitului un local nou, spaţios şi luminat cu 6 săli de clasă, cu internat şi cantină pentru copiii din satele mai indepărtate, două laboratoare, sală de sport, ateliere şi alte dependinţe.

Dumitru Diaconiţa, succesorul lui Petru Sălăgeanu, născut la 10 ianuarie 1869, absolvent a patru clase liceale, a funcţionat ca director şi învăţător în perioada 1895-1914, dovedindu-se energic şi bun pedagog. Prin stăruinţa sa s-a construit şcoala de cărămidă din Gura Schitului.

(Va urma)

Mihai BULAI

Articolul Învăţământul primar de stat de stat în Ceahlău în perioada 1865-1965 (I) apare prima dată în Ecoul muntilor.

Proporţiile construcţiei au necesitat mobilizarea întregii obşti săteşti, piatra fiind adusă cu mari eforturi, cu căruţele, din carierele de la Leteşti şi Bistricioara. Constructorul – antreprenorul Carol Zanea din Piatra Neamţ – avea echipe de muncitori italieni, specializaţi în construcţii în piatră, care au fasonat şi cioplit piatra direct în cariere. Biserica era în formă de cruce. Ornamentaţia pereţilor exteriori era diversă, cu un sistem de brâie, care împărţeau faţadele în mai multe registre, cu ferestre bine proporţionate, cu ocniţe în registrul superior, efectul fiind mult sporit prin ordonarea şi îmbinarea zidăriei pe criterii estetice. Acoperişul, din tablă zincată, era străpuns de trei turle, din care turla-clopotniţă, înaltă, în secţiune pătrată era placată cu eternit, iar celelalte două erau în plan octogonal sprijinite pe socluri largi în secţiune pătrată. Edificiul se remarcă prin dimensiuni, fineţea execuţiei şi monumentalitate. Efortul financiar suportat de enoriaşi şi ctitori de-a lungul deceniilor a fost deosebit de mare, iar rezultatele pe măsură.

Interiorul a fost pictat, integral, între anii 1936 şi 1938, de către vestiţii pictori ieşeni Hudici, Popa, Vasiliu, Teodorovici şi Roman Hotnog (originar din Ceahlău), la care participa periodic şi Corneliu Baba, care venea de la Durău, unde picta N. Tonitza şi ucenicii săi. Pictura realizată de ieşeni la Răpciuni a fost de-o rară frumuseţe. Catapeteasma, suflată cu aur, şi strănile au fost executate artistic în atelierele de arte frumoase din Iaşi – acestea, împreună cu icoanele de-o factură artistică deosebită, întregeau decorul divers şi impresionant al interiorului.

Cheltuielile legate de decorarea interiorului (pictura, catapeteasma şi strănile) au fost suportate de prinţul Dimitrie Sturdza. Un eveniment nefericit, care a şocat şi îndurerat nu numai colectivul de pictori de la Răpciune şi Durău, a avut loc în 13 august 1938, când tânărul şi talentatul pictor Grigore Vasiliu (28 de ani) a fost lovit de trăsnet lângă Cabana Fântânele – Ceahlău. Din colectivul care-l însoţea făceau parte Roman Hotnog, Lulu Coroamă şi Costică Pintilie.

Vestea morţii tragice a fostului său student l-a afectat profund pe N. Tonitza, aflat atunci la Durău. A fost înhumat în locul său natal, comuna Flămânzi.

După terminarea tuturor lucrărilor a avut loc sfinţirea (1940), preot paroh fiind Pantelimon Grigoriu. Înainte de venirea apelor lacului (1960), biserica a fost demolată. Clopotele au fost duse la Schitişor, catapeteasma şi strănile au fost donate Catedralei din Rădăuţi, iar pietrei i s-a găsit diverse întrebuinţări pe plan local.

Osemintele cimitirelor au fost şi ele strămutate, fiecare cu morţii lui, într-un gest de pietate şi eternă aducere aminte. Din ce a fost n-au rămas decât amintiri nostalgice şi sentimentul vremelniciei lucrurilor.

Mihai BULAI, Daniel DIEACONU

Articolul Biserica „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril” din satul Răpciuni apare prima dată în Ecoul muntilor.

Era o mare bucurie pe care o aveam în timpul vacanţelor. Pe timpul vacanţei de iarnă era mai uşor pentru mine că mă duceam cu calul cu sanciul la transport de butuci din pădure la râul Bistriţa. Luam în buzunar câte unul sau câte două pachete de ţigări şi le dădeam muncitorilor, care-mi încărcau sanciul şi eu eram numai birjar. Transportam aceşti butuci la Bistriţa, unde le cuba şi le prelua un evreu pe nume Vuc Soicher. Când nu aveam de cărat butuci, mă dădeam cu sania sau cu schiurile cu prietenii.

Pe timpul vacanţelor de vară era mai greu pentru mine că mă lua tata la coasă până la ora 8, când pleca la serviciu. Apoi mă duceam să împrăştii brazdele cosite ca să se usuce şi apoi mergeam cu tata la strâns în căpiţe.

În vacanţa de vară din anul 1944 am lucrat pe Ceahlău la defrişări de jnepeni cu Mihai Bulai, viitorul şef de ocol, şi cu Gică Ungureanu, fiul preotului Ungureanu, sub supravegherea brigadierului Gheorghe Coroamă. În vara lui 1946 lucrat pe muntele Ceahlău, cu aceiaşi oameni la executarea noii fundaţii a cabanei Măcărescu. Era 23 august şi l-am întrebat pe Mihai Bulai: „Tu ştii ce zi e astăzi? E ziua naţională!”. Atunci Mihai a pus mâinile la gură pâlnie şi a strigat: „Trăiască 23 august!”. Ne-a auzit brigadierul, care a zis că ne dă el comunism, că nu va trece mult timp şi de fiecare cracă va fi spânzurat câte un comunist. Am aflat apoi că era un mare opozant al comunismului şi că la scurt timp a şi fost arestat.

***

În timpul cât am lucrat la cabană, dormeam la Durău, la mănăstire. Într-o seară, când stăteam pe balcon, am văzut un călugăr răcnind şi fugind prin curtea mănăstirii… Un alt călugăr se spânzurase lângă uşa care era încuiată şi când călugărul, care era voinic, s-a izbit în uşă, a dat-o peste cel spânzurat, s-a speriat şi fugea răcnind…

Camera în care dormeam la Durău fusese a unui pictor-călugăr, Varahil Moraru, şi alături, într-o altă cameră, erau picturi ale sale, printre care şi un nud al unei femei din Ceahlău. Gică Ungureanu, fiu de preot, atunci când tuna şi fulgera, se ruga la o icoană a unui sfânt şi o săruta cu pioşenie. Mihai Bulai a schimbat icoana cu tabloul nud în timp ce noi am fost la toaletă. Vremea fiind cumplită, Gică se ruga şi săruta tabloul, până când la un fulger mai puternic şi-a dat seama că pupa în fund pe Nuţa. Ne-a ameninţat că ne spune părintelui, dar s-a liniştit apoi, râzând şi el de năstruşnicie…

***

În cel de-al doilea război mondial aveam doar 13 ani şi eram la seminar la Roman, dar datorită războiului am fost trimişi acasă. Acasă când am ajuns, tata săpa un adăpost şi a îngropat mai multe lucruri într-o magazie de lemne. Păsările au rămas închise într-o curte şi purcelul sub cerdac cu multă mâncare. Am plecat în Fundoaie, unde erau mai multe familii, printre care şi cea a dascălului Vasiliu, care nu avea o mână.

Când au venit ruşii, ne-au prins şi ne-au buzunărit, şi pe mine şi pe Mihai Bulai ne-au luat să-i ducem până la Coacăz, unde erau nemţi şi unguri. Pe drum, nemţii au deschis focul şi noi am scăpat fugind prin pădure. Când am ajuns acasă n-am mai găsit nici un animal, nici porc, nici găini şi mama a începu a plânge. Dar tata a zis că nu-i nimic, important e că am scăpat noi, om creşte alte găini şi alţi porci…”

Articolul Poveşti şi amintiri apare prima dată în Ecoul muntilor.