S-a născut în anul 1929, în comuna Ceahlău (Neamţ), într-o familie de oameni credincioşi, primind o aleasă educaţie creştinească. În anul 1944 a intrat în obştea Mănăstirii Agapia, având ca maică duhovnicească pe monahia Haritina Gavril. În anul 1952 a primit tunderea în cinul monahal, după care a urmat Seminarul Monahal şi Facultatea de Teologie.

În anul 1960, a fost numită stareţă a Mănăstirii Agapia, pe care, împreună cu Agapia Veche le povăţuieşte cu multă înţelepciune timp de 32 de ani, mărind numărul călugăriţelor şi surorilor, de la 300 la peste 500 de suflete.

În toţi aceşti ani, monahia Eustohia a îmbinat cu multă înţelepciune râvna Mariei cu osteneala Martei, adică sfintele slujbe şi viaţa duhovnicească, cu buna chivernisire a celor materiale, căutând să împace pe toţi şi să slăvească neîncetat pe Dumnezeu.

În timpul stăreției sale toate cele trei biserici ale mănăstirii au fost în­noite, pictura lui Grigorescu a fost restaurată, la biserica de la Bogoslov s-a realizat pictură nouă, gos­podăria bine chivernisită, s-a montat în­călzire centrală în toată mă­năstirea și s-a organizat mu­zeul mănăstiresc şi a casei memoriale Vlahuţă. A supravegheat în permanență ate­lierele mănăstireşti. Maica Eustochia era nelip­sită de la biserică. Spu­nea Crezul, Rugăciunea Domnească, în duminici citea Ca­zania şi-n sărbători Sinaxarul. Călugărițele tinere şi su­rorile începătoare îi făceau metanie mare, iar cele mai în vârstă, cuvenita închină­ciune. Din zori şi până noap­tea târziu, stareța Eustochia ostenea prin tot cuprinsul mănăstirii. Iubea şi Agapia-Veche, ridicând acolo o bise­rică nouă, împodobită ulte­rior cu pictură de ucenica sa, stareța de acum a Agapiei, Olimpiada Chiriac.

În vremea stăreţiei maicii Eustochia, Mănăstirea Agapia a fost vizitată de Patri­arhul Ierusalimului Diodor I (1982), Patriarhul Moscovei şi a Întregii Rusii, Pimen (1983), Patriarhul Dimitrios I al Constantinopolului (1987) şi alţi mulţi ierarhi din toate Bisericile Ortodo­xe. Tuturor le-a fost gazdă ospitalieră. Delegaţiile au vizitat nu doar biserica cu picturile lui Grigorescu, ci şi biblioteca cu numeroase cărţi vechi şi rare, precum şi atelierele de broderie şi co­voare, muzeul mănăstirii şi situl mănăstiresc păstrat cu atâta grijă din vremuri de demult până astăzi.

Mai mult decât orice, stareţa Eustochia a iubit mănăstirea şi pe multele ei ostenitoare. În vremurile acelea în care Biserica era umilită şi marginalizată de cei aflaţi vremelnic la con­ducerea ţării, maica Eustochia a avut demnitatea de a-i înfrunta şi de a se lupta pentru drepturile mănăs­tirii şi a călugăriţelor ei. Se vorbeşte încă prin părţile lo­cului despre momentul în care stareţa i-a interzis Ele­nei Ceauşescu să intre în Sfântul Altar. Pentru aceas­ta era cât pe ce să închidă mănăstirea. Dar maica Eustochia a biruit şi în mo­mentele acelea.

Fiind suferindă, i-a rânduit Dumnezeu să se săvârşească din această viaţă tot în ascultare. Căci, fiind chemată la Patriarhie, şi-a dat acolo obştescul sfârşit, la data de 17 februarie 1992, încredinţându-şi sufletul în mâinile Mirelui Hristos, ca o fiică a nemuritoarei ascultări, fiind plânsă de obştea întregii Mănăstiri Agapia. Sluj­ba de înmormântare a fost ofi­ciată de Înaltpreasfinţitul Mi­tropolit Daniel, actualul patriarh, înconjurat de un sobor de preoţi.

Pr. Anisiea Gheorghiță

Articolul MONAHIA EUSTOCHIA CIUCANU, STAREȚA DEMNĂ ȘI ÎNȚELEAPTĂ A MĂNĂSTIRII AGAPIA apare prima dată în Ecoul muntilor.

Într-un aşa loc plin de urme ale trecutului, şi ţesutul covoarelor are la Agapia, o istorie lungă. Meşteşugul s-a împământenit aici prin hrisovul domnitorului Alexandru Moruzzi, de la 1803. În acel an, Mănăstirea Agapia se transforma din mănăstire de călugări în mănăstire de maici. Hrisovul a stabilit ca odată ce maicile s-au instalat aici să se înfiinţeze câteva ateliere cu meserii specific feminine: ţesutul de covoare, tricotajele și broderia artistică. În anul 1804 au fost oficial fondate atelierele de covoare, broderii şi ţesătorie de stofă (stofe din şiac gros, pentru hainele de biserică şi stofe foarte fine, din fir de lână amestecat cu borangic, pentru camilafcele pe care maicile le îmbracă la slujbă.

Din păcate, în anul 1903, mănăstirea a suferit un incendiu foarte puternic, incinta a fost arsă şi devastată, iar atelierele au fost mutate într-o clădire ce exista la poarta aşezământului, pe amplasamentul actualului seminar teologic. Acea clădire fusese construită de prinţesa Raluca Sturza şi a găzduit atelierele până în 1910, an în care mitropolitul Pimen al Moldovei a sprijinit mănăstirea pentru a-şi restaura aripa nordică a incintei, cea în care au fost mutate atelierele, unde se află şi astăzi.

La începutul secolului trecut, ca şi în zilele noastre, covoarele ţesute la Agapia se remarcau prin frumuseţe şi trăinicie. Nu-i de mirare că între anii 1911 şi 1937, măicuţele au prezentat lucrul mâinilor lor în mai multe expoziţii din ţară şi din străinătate, unde au fost apreciate pe măsura măiestriei lor. Între timp, la mănăstire luase fiinţă şi o şcoală de meserii, unde maicile învăţau cum să ţeasă.

În 1950, din ordinul guvernului a fost înfiinţată o secţie pentru export, numită Româno-Export, iar ateliere Mănăstirii Agapia au fost organizate sub forma unei cooperative numite „Arta monahală”, în care 250 de maici lucrau covoare, tricotaje şi broderii.

În 1959, regimul comunist a obligat Mitropolia Moldovei să desfiinţeze toate atelierele din mănăstiri, pentru ca să poată cere apoi plecarea tineretului din mănăstiri, pe motiv că nu are o meserie de întreţinere. Ateliere au fost redeschise abia în 1970, prin grija şi oblăduirea mitropolitului Iustin Moisescu și funcționează până în zilele noastre.

Odinioară, printre materiile prime folosite se numărau atât inul și cânepa, dar mai ales lâna, care, odată tunsă de pe oi era toarsă și apoi colorată, până se ajungea la firul bun pentru lucrul în război. Firele toarse de lână erau folosite fie în coloritul lor natural, fie vopsite..Vopseaua se obținea din diferite plante și deoarece adesea plantele adunate la un cules nu erau întotdeauna suficiente pentru a vopsi toate firele, se aștepta până la un alt cules pentru a continua colorarea lânei. Această vopsire succesivă oferea de fiecare dată alte tonuri firelor, iar obiectele realizate din fire astfel colorate căpătau un farmec aparte. Pentru colorarea țesăturilor se foloseau plante precum menta (verde), urzica (culoarea neagră), coji de zarzăr și nuc (maro), vine de salcie (vișiniu închis), coji de vișin si de dud (vernil), rădăcina de păducel (albastru închis), nalbă (gri deschis), foi de ceapă și ciuboțică (galben și crem), crin (violet), sunătoare (culoarea nisipului), coji de ceapă roșie (roșu).

În afară de chipurile maicilor, în prezent în atelierul de ţesut covoare al Mănăstirii Agapia nimic nu pare să se fi schimbat de două veacuri. Pe băncile mici, în faţa războiului uriaş, mâinile maicilor aleargă aşezând precis ici şi colo fire colorate intens. Mişcările sunt scurte şi peste tot domnește o linişte dulce, doar fâşâitul firelor şi zgomotul bătătoarelor cu care sunt statornicite în covor îţi amintesc, din când în când, că te afli într-un atelier de ţesut. O împărăţie de culori domneşte pretutindeni.

În atelierul harnicelor măicuţe de la Agapia, iarna se lucrează cel mai intens. Atunci se adună toate de pe la celelalte munci, iar până în primăvară, zi de zi, stând pe băncuţele joase, fac artă cu mâinile lor. Se lucrează pentru comenzi din ţară şi, uneori, chiar din străinătate. Covoarele sunt ţesute după câteva modele clasice: modelul moldovenesc, modelul oltenesc şi modele naţionale stilizate. Urzeala este din bumbac, iar firul folosit este din lână naturală, ce provine de la oile mănăstirii. Dar nimic din tehnica sau modelul utilizat n-ar spune mare lucru, dacă în acest frumos meşteşug n-ar interveni imaginaţia, gingăşia şi simţul frumosului ale celor care lucrează aceste splendide covoare.

Armonia culorilor, acurateţea ansamblului, calitatea ţesăturii, dar mai ales franjurii, lucraţi de mână, sunt cele mai de preţ semne că ceea ce le iese măicuţelor din mâini sunt cu adevărat opere de artă, de multe ori ele fiind numite pe bună dreptate „pictorițele în fire de lână de la Agapia”.

Pr. Anisiea Gheorghiță

Articolul MEȘTEȘUGUL TRADIȚIONAL AL ȚESUTULUI ÎN MĂNĂSTIREA AGAPIA apare prima dată în Ecoul muntilor.

Tot aici la Mănăstirea Agapia o valoare inestimabilă o constituie și Muzeul Vivant inaugurat în anul 2013, un muzeu unicat în România, care prezintă viaţa monahală cu toată simplitatea, trăirea credinţei şi ascetismul ei. Muzeul nu este unul viu, cum arată denumirea, ci mai degrabă este un muzeu al vieţii la mănăstire: o gospodărie mănăstirească tipică, formată din casă monahală, anexă funcțională și grădină.

Casa în care este amenajat muzeul datează din secolele XVII-XVIII, are ziduri de piatră, de un metru grosime. Încă de la intrare călătorul poate înţelege în ce constă cotidianul nevoinţelor maicilor în chilii: un pat mare din lemn fără saltea, cu nişe în care ard candele şi stau cărţi de rugăciuni, o bucătărie sărăcăcioasă, prevăzută cu măsuţă şi scaune din lemn, Mobilierul şi ţesăturile au fost create acum sute de ani.

La parter sunt două chilii (chilia maicei bătrâne și chilia ucenicelor), un chilier, o cămară şi o magazie pentru diverse ustensile. Muzeul este împodobit cu covoare autentice din lână. Aşa arăta o gospodărie mănăstirească autentică, ferită de tot ce înseamnă astăzi viaţa de zi cu zi modernă.

Muzeul Vivant cuprinde mai multe ateliere de meşteşuguri tradiţionale: atelierul de ţesut, cu vârtelniţă, fus, suveică şi ramele folosite la realizarea de icoane brodate şi atelierele de olărit, de brutărie şi de patiserie. În zilele lucrătoare turiştii pot asista la demonstraţii practice de ţesut, olărit, broderie, tors şi brutărit. Avem nevoie de astfel de spaţii în care stresul lumii sau duhul ei (cum spun călugării) n-a pătruns încă.

Pr. Gheorghiță ANISIEA

Articolul Un deceniu de la înființarea muzeului vivant – Mănăstirea Agapia apare prima dată în Ecoul muntilor.