Toate ale tulgheşanului, ca ale oricărui român de la munte din această parte de lume, sunt întrepătrunse  între ele, viaţa socială şi  anul agricol,  fiind direct legate  de  calendarul creştin. Astfel că anul agricol, începe  la  23 aprilie, de Sf.Gheorghe,  cel care descuie pământul şi se încheie la Sf. Dumitru, cel care încuie pământul, pe 26 Octombrie.

Legat de  aceste date calendaristice, la Tulgheş, avem dintotdeauna  târguri anuale:   la Sf.Gheorghe târgul  de primăvară şi la 26 Octombrie, târgul de Toamnă.

Din moşi-strămoşi, târgurile  ţin  câte trei zile,  în prima  zi fiind târgul de animale.

Se făcea mult negoţ în aceste târguri. Erau meşteri din toate breslele: pielari, cojocari, cizmari, spătari, olari, mătăsari, argintari,  vânzători de mărgele, etc…Meşterii şi negustorii vindeau ce aduceau şi primeau comenzi pentru următorul târg să aducă bonzi simple, cojoace, bonzi de mândrit, şerpare cusute cu mărgele de purtat în sărbători,  care erau împodobite cu nojiţe de piele colorată ori cu mărgele de nisip; (cele de toată ziua erau simple. Din piele neagră ori maro); Dar găseai la aceste târguri de toate: încălţăminte, ţesături, condimente  drobi de sare, cereale, şi câte altele…

Nu lipseau fotografii, muzicanţii;  Veneu unii şi cu ,,linghişpirul”sau ,,iuj” îi mai zice pe la noi;(adică cu roata aia mare la care mai târziu i s-a zis ,,tiribombă”). Nelipsiţi erau  vânzătorii de turtă dulce( în formă de cocoşei şi iepraşi –deliciul pruncilor , dar şi cele în formă de inimioară cu oglindă incorporată. Pe astea, din urmă  şi le dăruiau feciorii şi fetele care se aveau dragi.

Uneori,  mai ales la târgul de toamnă, se vindeau  turme întregi de oi cu banii jos ori  în troc  cu cereale, dar,  dincolo de toate,  se producea o unire la baza societăţii!   Se legau  prietenii pe viaţă! Sfârşitul târgurilor se terminau cu un joc la şură(dacă nu era post- că de regulă Sf.Gheorghe cam prinde postu mare şi atunci nu se făcea joc aşa că rămânea jocul doar pentru târgul din toamnă),  unde toţi crescătorii de animale, mai ales oierii,  participau, iar la aceste petreceri  îşi aduceau cu ei familiile.

Cu acest prilej, tinerii, din mai-tot  Ardealul, cunoşteau, aici la Tulgheş şi,   nu numai tulgheşeni ci şi oameni din Regat. La aceste târguri, urmate de joc,  multe căsătorii se aranjau.   Se cântau şi se jucau cântece din toate zonele de unde era lume venită în târg.

           Mulţi feciori de pe la Gurghiu, de exemplu, veniţi  cu turmele,  şi-au găsit neveste tulgheşence, mai ales, pe valea Sângeroasei, că era pe drumul târgului şi se întâmpla că trebuia găsit loc de ,,mas” câte-o noapte–două,  dacă ajungeau în ajunul târgului; iar fete, se găseau prin toate ogrăzile, tinere, vânjoase şi frumoase.

Anul ăsta, pentru că paştile cad mai devreme, va fi vselie mare la Sfântu Gheorghe că avem mulţi care poartă numele sfântului. Nu se mai face joc la şură dar se organizează mici petreceri particulare.

Parcă şi văd cobârlăii la poartă! Adică nişte brazi înalţi de 5-6 metri curăţaţi de crengi şi de coajă şi lăsat numai vârful cu 2-3 rânduri de raze pe care le impodobesc  cu fundiţe multicolore,iar de vârf eagă plicul cu scrisoarea.

Prietenii tânărului în cauză, care poartă numele sfântului (care-o fi acesta Gheorghe, Ian, Dumitru etc…), trebuie să fie vânjoşi,  că trebuie forţă să ţii bradul în picioare până îl legi bine,ca nu cumva, bătut de vânt, să cadă în capul cuiva. Aceştia leagă noaptea  bradul la şoşul(stlpul) porţii şi fug. Dar şi aici trebuie să fie cu băgare de seamă că nu cumva să fie câinii dezlegaţi şi să-i dea de gol. În scrisoare sunt trecute numele celor vinovaţi şi un blestem, ca să-i zicem aşa; treaba e că dacă nu sunt prinşi, sărbătoritul trebuie să le dea de băut până-i  satură, iar dacă sunt descoperiţi în timp ce ridică bradul, vor fi nevoiţi să dea ei de băut sărbătoritului. De obicei, bradul este tânăr şi prelucrat frumos să poată fi folosit la ceva în gospădărie ulterior, că nu-l taie numai aşa ca să-l strice.

Iată un răvaş dintr-un brad de acesta pus unuia  cu ani în urmă:

,, Foaie verde brad umbros

Să fi Gheorghe , bucuros

Că ţi-am adus brad frumos

Proaspăt, din pădure scos.

Pregătitu-l-am  să-l ai

Când te  duci cu boii-n plai.

Să îl legi peste trăsură

Când ţi-aduci fânul la şură.

Da’  de nu faci chef desară,

Sulu–i juruit să sară

De pe vârfu carului

Când treci dunga dealului.

S-o chinuit, brad,  să-ţi puie:

Ghiţă, Petre şi Ilie.”

Dacă de băut, nu-i da

Ardă-ţi fânu şi şura!

Am zâs!”

În altă ordine de idei, dacă se întâmplă să cadă paştile mai devreme de sf.Gheorghe şi este cald, ca în acest an, la pământ se lucrează doar cele premergătoare aratului( se împrăştie gunoiul pe ogor să fie uniform pe când băgăm plugu-n brazdă, iar dacă Dumnezeu drăguţul mai rânduie şi-o sfântă ploiaie şi mai bine că se duce mustul în pământ. Se greblează toriştea  rămasă de la oiţele care au fost lăsate prin grădini până la sf.Gheorghe. După Sf.Gheorghe gata. Iarba este lăsată să crească pentru a fi cosită pentru nutreţul din iarna ce urmează.

Cu pământul, doar în săptămâna Floriilor este voie să lucrăm cu florile şi,  gospodinele mai seamănă prin stratul cu flori câteva cepe (haragic) şi ridichi, poate şi ceva salata verde,  să aibă trufandale pe când iese prima urdă la stână să poată face „zamă de şalate”. Asta-i o ciorbă delicioasă din salată, care se face cu jântiţă ori cu zăr, multă urdă, ouă jumări şi slănină prăjită tăiată acordeon care pluteşte pe suprafaţa zămii; O minunăţie de  mâncare care este în acelaşi timp şi   bombă de vitamine şi minerale, foarte bine venită  după o iarnă lungă.
În ziua de Florii, se duc ramuri de răchită la biserică să se sfinţească iar după liturghie, fiecare om ia acasă câteva  crenguţe să fie  de  protecţie gospodăriilor.

Se zice că dacă ajunezi, şi iei 3 mâţişori sfinţiţi şi-i înghiţi pe stomacul gol,după liturghie, vei fi sănătos tot restul anului. Eu am încercat şi, drept aşa a fost.

Acuma, na, o fi fost doar coincidenţă? Ce să ştiu să vă zic… Apoi, urmează săptămâna mare şi odată cu ea, cel mai frumos şi mai aşteptat eveniment premergător Învierii. JOIA  MARE !

Obiceiul Păştenilor  care duc darurile, spre sfinţire, la biserică.

Această zi, este  ziua în care tot sufletul îşi scoate din lada de zestre cele mai frumoase straie naţionale  şi le  îmbracă pentru a merge  cu darurile, spre  sfinţire, la biserică.

În dimineaţa de joia mare, gospodarii ies în grădină şi greablă ultimele gunoaie ce se mai găsesc prin ogrăzi şi le ard, astfel se ard ultimele rămăşiţe ale iernii şi se alungă ultimele răutăţi din ogradă.  După ce focurile s-au stins şi răutăţile arse, oamenii se primenesc, se îmbracă în straiele naţionale şi pleacă spre casa gospodarului de unde era hotărât să se adune tot satul care este de rând în acel an să ducă darurile spre sfinţire, pentru că şi aici avem o rânduială; cele cinci sate ale comunei duc prin rotaţie darurile, câte un sat în fiecare an.

Până în Joia Mare, aproape tot creştinul s-a spovedit şi împărtăşit.

În joia mare ies şi ultimele parastase. Astfel că cineva din biserică ţine legătura cu cineva din convoiul care se porneşte şi anunţă cam cât mai este din slujbă pentru ca cei ce suntem pe drum să ştim dacă ne grăbim ori mai incetinim pentru a ajunge in vreme potrivită la biserică ca să nu se facă dizordine în centru din cauza călăreţilor care se întâmplă să mai aibă şi câte un armăsar buiac.

Aşadar lumea se adună la gospodarul care organizează plecarea dar, în prealabil, cu o seară inainte femeile s-au adunat şi au împodobit coşurile cu ştergare şi petele tricolore, urmând ca dimineaţa pe când vin păştenii coşurile să fie deja aranjate pe o masă în curte de unde oamenii le vor lua să le ducă fiecare după puterea lui.

Călăreţii cu caii împodobiţi cu cănaci şi purtând drapele tricolore, vor fi escorta păştenilor pedeştri care se vor încolona de la cei mai mici până la bunici,  doi-câte-doi purtând coşurile frumos împodobite în care sunt  ouăle roşii, pâinea şi vinul, din care, se va face Sfântul Paşti(nafura).

Indiferent dacă plouă ori ninge, păştenii merg pe jos până la biserică (între 3 şi 5 Km- depinde cât de departe este casa de unde se va pleca.).

Ajunşi în jos, călăreţii vor trece de poarta bisericii si se vor posta peste şosea cu faţa la convoiul care va traversa strada  să intre în curtea bisericii.

La poarta bisericii, ne aşteptă Preotul cu tot soborul şi, (de regulă, preoţii din împrejurimi vin să se bucure de această datină, ba chiar Episcopul nostru Andrei, este adeseori prezent).

După cuvântul de bun venit şi binecuvântarea rostită de părintele nostru, intrăm cu toţii în biserică şi aşezăm coşurile în faţa altarului. Se face slujba de sfinţire a darurilor, apoi noi păştenii, cântăm două-trei pricesne. După ce facem în faţa altarului şi apoi în faţa bisericii, câteva poze de grup,  mergem cu toţii,  la casa de prăznuire căci păştenii trebuie puşi la masă iar femeile satului au pregătit bucate bune de post.

După ce luăm parte, împreună, la această agapă creştină, plecăm pe la casele noastre că mai avem multă treabă de făcut. De regulă azi vopsim ouăle fiecare după priceperea şi ştiinţa noastră; tot joia se sacrifică şi mieii şi se pregătesc copturile(pasca, cozonacul); În vinerea mare nu prea se lucrează, mai ales cu mâncarea. Sâmbăta se cam termină toate de făcut iar  nopatea se merge la slujba  Inviere care, se termină spre dimineaţă.

În dimineaţa de Înviere, tot creştinul primeşte, în dar, recipientul cu Sfântul Paşti(adică puse la un loc pâinea şi vinul, cum doar în Ardeal se face), să-l ducă acasă alături de sfânta lumină şi un ou roşu acasă. Oul,  îl vor pune într-un pahar cu apă neîncepută unde se pune şi un bănuţ. Din apa aceea se vor spăla,(pe faţă), în cele trei zile de paşti, înainte de a lua anafura,  să le fie feţele fine şi roşii precum coaja oului şi să aibă belşug.

Ne aşezăm la masă dar, numai după ce am luat sfântul Paşti, mărturisind ,,Hristos a înviat” iar ceilalţi prezenţi răspunzând: ,,Adevărat a înviat!”  Ciocnim câte un ou, făcând aceeaşi mărturisire şi abia după aceea ne înfruptăm din bunătăţile pregătite de gospodina casei. De pe masă nu lipsesc: pasca, friptura de miel, cozonacul cu mac, drobul de miel, supa de pasăre cu ,,găluşcuţe”, ori ciorbă de perişoare, sarmalele, şi câte alte bunătăţi…!…

În cea de-a  doua zi de Paşti mergem la cimitir să-i comemorăm pe cei plecaţi în cealaltă lume, să zicem o rugăciune pentru ei, să împărţim din bucatele pascale, de sufletul răposaţilor, prilej să mărturisim din nou că ,,Hristos a înviat!”, preotul venind la fiecare mormânt să citească dezlegarea cuvenită.

   În dimineaţa celei de a treia zile de Paşti, cojile ouălor  roşii adunate încă din prima zi de Paşti, le dăm pe apă,  pentru ca duse de valuri să dea de veste  ,,blajinilor” că au trecut paştile în lume.

În viziunea noastră, blajinii, sunt acei pustnici care s-au refugiat din lume pentru  a fii ,,nebuni pentru Cristos” şi care, acolo in pustie,  se roagă neîncetat pentru sufletele noastre ale tuturor.

După aceea urmează, sărbătoarea Izvorul tămăduirii când, cei care pot, urcă pe munte să găsească şi să amenajeze izvoarele, să facă troci ori fântâniţe.

Se spune că mare bine îi faci sufletului dacă primeneşti izvoare pentru oamenii insetaţi.
Noi, tulgheşenii încă păstrăm obiceiul de a ne saluta, de la paşti  până la Înălţare cu ,,Hristos a înviat” şi Adevărat a înviat. Apoi, de la Înălţare  până la Rusalii vom mărturisi Hristos s-a înălţat,  după care vom reveni la Doamne-ajută!

Eu, în copilăria mea,  aşa ziceam când porneam spre şcoală Doamne-ajută! Iar mama îmi zicea Dumnezeu să-ţi ajute! Doar lumea de pe stradă, pe care nu o cunoşteam,  o salutam cu bună ziua, bună seara, sau bună dimineaţa. Că da, salutam orice om, mai în vârstă,  întâlnit pe cale. Aşa eram educaţi.

Iacă-tă aşa am prins  noi din bătrâni.

Tuturor vă doresc sărbători pascale binecuvântate!

Hristos a înviat!

Lăcrămioara Pop

Articolul Obiceiuri pascale şi nu numai, la Tulgheş apare prima dată în Ecoul muntilor.

Îmbrăcaţi în frumosul strai naţional,  am intrat cuminţi,  purtând pe braţe coşurile, împodobite fiecare cu şărvăt” (şărvăt- prosop/ştergar)” şi petea tricoloră,  în care se odihneau cele care urmau a fi sfinţite: pâinea (împletită în patru), vinul şi ouăle.
Am intrat cu toţii în biserică, în bună rânduială, am aşezat coşurile în faţa altarului iar preoţii: Vasile Tanase, Lucian Ciudin, Dumitru Pintea din Capu Corbului alături de preotul nostru Marius Ţepeş au început slujba de sfinţire a darurilor.

Cineva, care a dorit să rămână anonim, a dăruit un rând întreg de straie bisericeşti.

Astfel,  bucuria păştenilor a  fost cu mult mai mare!

După ce toate darurile au fost sfinţite  a urmat un program de pricesne, prezentate ca de obicei,  de către cele două formaţii corale, nelipsite de la acest eveniment, respectiv: Corul Şcolii Gimnaziale Tulgheş şi noi, Ansamblul Artistic de Amatori ,,Plaiuri Tulgheşene” .

Am ieşit apoi la o poză de grupîn curtea bisericii; am făcut câteva poze împreună cu călăreţii şi caii lor, frumos împodobiţi (ca de paradă), după care am mers cu toţii la prăznicar să ne ospătăm cu bucate de post, bune-bune, pregătite de socăciţa Maria Ungureau şi binecuvântate de întreg soborul de preoţi.
Frumos a mai fost! Au participat la sărbătoare de la vlădică până la opincă, de la mic pân’ la bunic, toţi în strai naţional !

…Pentru cei care nu ştiţi ce-i cu obiceiul acesta, iată: În fiecare an, un sat aparţinător comunei Tulgheş (Harghita) se ocupă de dusul darurilor spre sfinţire. Asta înseamnă că aceia sunt păştenii din acel an. Aşa cum am fost anul acesta cei de la Rezu Mare.

În satul care este de rând în anul respectiv, se strâng bani, la o anumită familie care se alege anual, la mica înţelegere.  De acolo unde se adună banii este,de regulă,  punctul de plecare a convoiului. Pentru adunatul banilor nu-i nevoie să baţi din uşă-n uşă. După ce ştim care-i familia care se oferă să fie gazda evenimentului, oamenii vin pe rând, care-cum-poate,  când poate şi cu cât poate,  de la începutul postului până în ziua de miercuri din săptămâna mare. Din aceşti bani,(de obicei) se cumpără: recipienţii în care se va pune Sf. Paşti, pâinea,  vinul pentru ,,Sfântul Paşti” (anafura de paşti, la noi se pune împreună în recipient), şi se va da în dimineaţa de Înviere,  tuturor participanţilor la slujbă.Li se va da, dacă vor solicita,  să ducă  Sfintele Paştişi celor care sunt bolnavi sau în neputinţa de a se deplasa dintre rudele ori vecinii lor.

Ouăle,  dăruite de oamenii care au multe păsări, sunt vopsite de câte o gospodină, care se oferă să facă această muncă, fiind duse la biserică, spre sfinţire, odată cu pâinea şi vinul şi, dăruite în dimineaţa de înviere alături de recipientul cu Sfintele Paşti. Deci darurile ce le primeşte, tot creştinul,  în dimineaţa Învierii, pentru a le duce acasă, sunt trei: sfânta lumină, nafura (Sf. Paşti) şi oul.

Anul acesta, pe cei de la Rezu Mare, nu ştiu cum  ne-o luminat Dumnezeu că rând-pe-rând, ne-am hotărât aşa: măi,  eu cumpăr pânea;  eu plătesc recipienţii pentru nafură; eu dau tot vinul, eu dau apa pentru praznic şi tot aşa. Astfel, din banii adunaţi din sat, va fi făcută o icoană – mărime naturală – cu Măicuţa Domnului,  pe un perete al bisericii, ca să ne întâmpine de câte ori intrăm în curtea bisericii, acesta fiind darul nostru special pentru Maica Domnului care este, nu doar  ocrotitoarea bisericii  noastre, ci este ocrotitoarea ţării noastre întregi.

Ei! Acum că aţi aflat cum stă treaba cu această datină,  e bine să vă spun şi că din dimineaţa de Înviere, mărturisirea  ,,Hristos a înviat” – ,,Adevărat a înviat” v-a fi rostită până la Înălţare; acesta fiind salutul nostru când ne întâlnim indiferent unde.

Oul sfinţit, căpătat odată cu nafura, îl punem în paharul cu apă rece şi ne spălăm pe faţă dimineaţa, în cele trei zile de paşti, ca să avem pielea sănătoasă şi faţa fină.

Cojile ouălor consumate nu le dăm la coşul de gunoi. Le adunăm la un loc şi le dăm pe apă, să ajungă la ,,blajinii” cei ascunşi prin pustiuri, care se roagă neîncetat pentru binele tuturor,  să afle şi aceia că în lume s-a sărbătorit Paştile.

Cei care sunt născuţi de ziua Sfântului Gheorghe, dacă sfântul a fost în post ca anul acesta, a treia zi de paşti îşi serbează onomastica; dar înainte de asta, a doua zi de paşti se merge în cimitir să facem pomenire celor ,,plecaţi” ai noştri.

V-am povestit, cam telegrafic ce-i drept, ce se întâmplă la noi în fiecare zi de „Joia mare” precum şi în zilele de după Paşti dar, ca să vă bucuraţi, până-n măduva oaselor, de multele datini şi obiceiuri  din acest tărâm de poveste, ar fi necesar să fiţi prezenţi, măcar odată în viaţă să  vedeţi live  câte ceva  din ceea ce strămoşii ne-au lăsat moştenire.

Fie-vă credinţa vie,

Paştile, cu dulci iertări!

Din Cereasca-Împărăţie

Multe binecuvântări,

Amin!

A relatat „boţul de lut” Lăcrămioara Pop

Tulgheş la:03.05.2024

Articolul O datină spre veşnicie – Joia Mare la Tulgheş apare prima dată în Ecoul muntilor.

Cele două dimensiuni ale poruncii pe care se întemeiază întreaga existență a oricărui creștin – Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu tot cugetul tău și cu toată puterea ta și Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți pot fi ilustrate prin semnul crucii, în care verticala este continua căutare a lui Dumnezeu, iar orizontala o sugestie a ideii de comuniune, de comunitate întemeiată pe valorile care prețuiesc viața.

Un îndemn spre asumarea semnificațiilor pe care crucea le aduce în viața fiecăruia dintre noi îl reprezintă și procesiunea din Joia Mare, organizată în Parohia Popești, o reiterare a ultimului drum parcurs de Iisus Hristos, înainte de momentul Răstignirii. Unicitatea acestui eveniment, care premerge slujba Deniei celor douăsprezece Evanghelii citite ulterior în biserică, este dată de oprirea la fiecare troiță din cele paisprezece, care ghidează drumul către Biserica din Popești, cu hramul Buna-Vestire. La fiecare troiță se citește o Evanghelie, se rostește o ectenie, dar și rugăciunile specifice, iar Sfânta Cruce este purtată, alternativ, mai întâi de preot, apoi de bărbați, într-un gest sacrificial care e, totodată, și mărturisire a credinței.

Momentul este definit printr-o încărcătură spirituală aparte: e întoarcere în timp, dar e și trăire în prezent, e răstignire a lui Hristos, prin păcatele noastre, dar e și promisiune de mântuire, dincolo de moarte. Solemnitatea atmosferei este amplificată de sunetul de toacă, iar sobrietatea de pe chipurile oamenilor îndeamnă către rugăciune și reflecție.

Inițial construite din piatră, ca borne pentru drumul crucii a cărui istorie a început în parohie în urmă cu 7 ani, modelul fiind Via Dolorosa din Ierusalim, cele paisprezece troițe din satul Popești sunt astăzi făcute din lemn de stejar și ilustrează dorința de ctitorie a enoriașilor (ultima dintre acestea fiind sfințită la începutul Postului Mare), fiind parte a slujbelor religioase desfășurate peste an, însoțind, în mod văzut și nevăzut toate momentele semnificative din existența sătenilor.

Drumul crucii, organizat în Joia Mare, este și drumul pe care locuitorii din Poiana și din Popești îl parcurg duminica și în sărbători către lăcașul de cult, dar poate fi și o metaforă e existenței umane, care, în absența lui Dumnezeu, nu e decât o succesiune de urcușuri și coborâșuri, dincolo de care nu se încheagă niciodată un sens.

Avându-l, însă, pe Dumnezeu în inimă și chemându-l permanent în viețile noastre prin rugăciune (colectivă și individuală), drumul crucii, pe care îl parcurgem în Joia Mare, îndeamnă la transfigurare, la trăirea cu demnitate și acceptare, realități care definesc, până la urmă, conștiința și condiția unui creștin.

Ecaterina Carază

Articolul Pelerin în Drumul Crucii… apare prima dată în Ecoul muntilor.