Am văzut casele acoperite cu stuf și tâmplăria vopsită cu albastru. Femei, bărbați, tineri, copii au prezentat un spectacol folcloric pe care orice novice l-ar fi apreciat. Creierul meu m-a făcut să simt un miros de sâneală, un pigment pe care femeile îl puneau în var pentru a-l albăstri și de fân sau otavă, pentru că din când în când primeneau ”salteaua”. Uneori și acum merg și dorm în podul grajdului în otavă, departe de televizor sau calculator și mă trezesc odihnit ca acum 50 sau 60 de ani, deși s-a cam acumulat rugina.

Spunea cineva în acea emisiune, referitor la programul artistic, că le e greu să se întâlnească, dar ”o fac cu plăcere și din plăcere și…nu se lasă”. Jos pălăria! Inevitabil gândul m-a dus spre tinerețile mele. Poate și ale unora dintre domniile voastre. Nu mi-o luați în nume de rău; nu plâng nici după tinerețe așa că regimurile, politica, de ceva vreme mă lasă indiferent. Sunt doar amintiri, care, cred eu, ar trebui menționate, deoarece în istoria noastră există o gaură neagră… lungă. Sunt amintirile mele, așa le-am perceput atunci și așa mi-au rămas în memorie.

Nu am prins grădinița, dar așteptam cu nerăbdare să ajung în clasa a II-a să primesc și eu cravata roșie. ”Am cravata mea …” Ni se părea ceva deosebit, mai ales că cei ce nu aveau rezultate bune erau primiți în următoarele ”valuri”. Și mulți ”trăgeau” pentru a primi acel triunghi roșu. Deja făceam parte din elită. Ne pregăteam și participam la spectacole alături de cadre didactice, lucrători din primărie, comerț și săteni de frunte. Era un stimul, o păcăleală, dar ne atrăgea.

Nicolae Trofin, Geta Leca, Costică și Lențuca Asăvoae, Maricica Asavei, Ilie și Maria  Buștihan, Vasile și Ileana Gherasim, Ioniță și Ileana Astăcioaiei, Ion și Genovica Rusu erau doar câțiva din cei ce umpleau scena dar și sălile căminelor. Renumita și premiata formație de dansuri populare, teatrul, corul, muzica populară erau punctele de atracție.

Erau ore lungi și obositoare de repetiții, dar toată lumea venea cu drag. Nu am auzit pe cineva să se plângă, iar o mică întârziere necesita minute de scuze. Repetițiile continuau și acasă; Ion Rusu repeta dansurile în podul grajdiului, dând stroh în donița mamei Agurița, ce mulgea vaca, Ioniță a lui Stacie juca în spatele prepelecilor, până  venea ploaia și îi uda pologul etc.

De regulă repetițiile și spectacolele se încheiau cu o mică petrecere și voie bună la care luau parte și contribuiau și oficialitățile. Ca la un semnal, pe lângă Ion Buștihan, ce cânta la acordeon pentru formația de dansuri, apăreau Costică Iftimiță sau Ion Diaconu cu scripca, Ion Pascaru cu doba și se pornea hora. Și apoi, horă fără bal… nu prea aveau farmec. Nu conta că a doua zi trebuia mers la lucru. Uneori femeile mergeau acasă, aduceau hainele și mâncarea, iar minerii și forestierii plecau direct la șut sau în pădure

Au fost vremuri ceva mai grele. Dar cei ce se ”descurcau” trăiau bine, mai bine ca acum; vaca mai ”avorta” și făta la 3-4 ani, pentru cota de lână mai dădeai ceva și aveai cu ce face o flanea sau un covor (economia subterană). Dar oamenii știau să se distreze. Asta conta.

(Va urma)

Ilie Alexandru

Articolul A fost odată o ”Cântare a României” (I) apare prima dată în Ecoul muntilor.

Mi-a zis: ”Domnule, ai stofă! Ar fi păcat să n-o folosești! Eu o să te ajut cât pot…”. Am prins curaj și am acceptat colaborarea. Un an și opt luni am fost redactor la ”Ecoul munților”, ce a renăscut și sper ca ecoul să fie cât mai lung.

Ne-am reîntâlnit, m-a dăscălit și, fără lipsă de modestie, se pare că efortul domnului n-a fost în zadar. Mă uimea la Dorel amănunțimea detaliilor, amintirea unor evenimente întâmplate cu mult înainte. Abia acum, când mi-a parvenit un ”carnețel de însemnări”, am înțeles. Era meticulos: copia orice ”scrieri” ce aveau importanță, le data și de aici modul de a le reproduce sau reaminti.

În ”carnețelul domnului Rusu”, am descoperit un proces verbal din 17 octombrie 1923. În acest document se menționa de către domnul D.A.Gheorghiță, subrevizor școlar, că unitatea e înființată la 1 septembrie 1923. ”Din lipsă de fonduri și mobilier nu a fost posibil demersul instructiv- educativ până pe 18 octombrie. La această școală din Topoliceni, comuna Galu, vor funcționa copiii din satele Topoliceni, Roșeni, Migelu, dar și din comunele Galu și Călugăreni”. Învățătoare a fost numită doamna Aglaia Popescu.

Serbările școlare, în 1972, 25 noiembrie, trebuiau, ca și acum, (ne trebuie un om în plus) aprobate de Inspectoratul Școlar Neamț și alte organe de partid. Printr-o adresă, 290/15. XI. a fost aprobată de ”doamna prim”, mai ales că era vorba de aniversarea a 50 de ani de existență a acestui lăcaș.

Programul comemorării semicentenarului Școlii Generale de 8 ani Topoliceni, a avut loc pe data de 11 noiembrie 1973 și a beneficiat de prezența multor persoane:

– Cuvântul de salut din partea primarului comunei – prof. Naghi Pantelimon:

– Cuvântul prof. Rusu Dorel – director coordonator al unităților școlare din comuna Poiana Teiului;

– Au vorbit învățătorii pensionari Vasile Achiriloaei și Reasilvia Andronic, apoi învățătoarea Berea Eugenia, fostă elevă a școlii;

Programul a fost vast: și-au adus aportul doamna directoare a Școlii Generale Topoliceni, Rusu Ana, Dascălu Ștefan, fost elev, profesorul pensionar Ion Ciucanu, fost director al Școlii Petru Vodă, Ricea Melania, elevă în clasa a IV-a, comandantă a unității de pionieri. Un grup de pionieri a oferit flori prezidiului și au prezentat un program artistic. Întâlnirea s-a încheiat cu o reuniune a foștilor elevi la care au participat și mulți săteni.

Carnețelul domnului Rusu Dorel reține, în amănunt, un emoționant discurs al domnului Vasile Achiriloaei, fost director al școlii, unde sunt marcate momente din viața dânsului, care se confundă cu activitatea unității de învățământ.

Iată de ce îi era ușor distinsului profesor să prezinte cu ușurință întâmplări trăite de dânsul sau de alte persoane. Nota cu meticulozitate ce i se părea important și sublinia cu roșu ce era relevant. Așa era ”domnul Dorel” și cred că mulți dascăli procedau la fel.

Ilie Alexandru

Articolul IN MEMORIAM apare prima dată în Ecoul muntilor.

          Copilăria și-a petrecut-o la moșia părinților de la Solești, în ținutul Vasluiului, alături de cei trei frați: Constantin, Dumitru, Theodor și a surorii Zoe. De mică primește o educație aleasă, după severele principii ale vremii, sub supravegherea directă a mamei sale. A învățat germana, dar mai ales franceza pe care o folosea cu deosebită eleganță în corespondența sa cu Hermina Asachi.

          De la 7 ani își continuă studiile particulare, cu guvernante și profesori străini, la moșia de la Șcheia a unchiului său Constantin Sturdza. Crescută de o mamă aprigă și autoritară, Elena avea să fie o fire domoală, retrasă, cumpătată, cam stângace și puțin timidă, lipsită de încredere în forțele proprii, stăpânită de puternice complexe de inferioritate în societate. La 15 ani se stabilește la Iași. Anul 1841 o găsește tot la Iași, la o serată dată de Didița Mavrocordat și Nicolae Cantacuzino, unde îl cunoaște pe Alexandru Ioan Cuza, cu care se va căsători la 30 aprilie 1844.

          După revoluția de la 1848, Cuza este nevoit să ia drumul exilului, iar la întoarcerea în țară este ales domn al României. Doamna Elena s-a implicat activ alături de soțul ei în elaborarea Legii Învățământului primar obligatoriu gratuit, considerând preocuparea pentru luminarea poporului ca una dintre cele mai grabnice îndatoriri ale unui conducător de țară. Ca o adevărată mamă a îngrijit copiii de la Azilul „Elena Doamna” din Cotroceni destinat fetelor orfane, apoi a lucrat benevol ca infirmieră la spitalul ”Caritatea” din Iași.

Nu a avut copii, dar a înfiat doi copii ”orfani”, Alexandru și Dimitrie. După moartea acestora, Doamna Elena se dedică aproape în întregime operelor de caritate. În acest sens afirma: ”Dacă viața lungă ce am dus-o este o pedeapsă pentru ingratitudinea multora, am cel puțin mângâierea sufletească de a fi ajutat pe atâția săraci și nevoiași. Aș voi să trăiesc cât de mult, nu de dragul vieții, dar pentru ca să ajut mai departe pe nevoiașii, care altfel vor rămâne fără sprijinul de toate zilele.”

În ceea ce privește Azilul de orfani ”Elena Doamna” din Cotroceni, întemeierea lui se leagă de mai mulți oameni de bine. Orfelinatul ia naștere în 1861 în casa Sultanei Marsil, mama decedatei Maria, soția generalului Dr. Davila. La inițiativa inimosului general acesta se mută în dealul Cotrocenilor într-o vilă a celei de-a doua soții. Aici soții Davila întemeiază un cămin plin de dragoste și grijă părintească pentru copiii găsiți pe străzi. Dorind să construiască grabnic un așezământ mai mare, familia Davila apelează la ajutorul Doamnei Elena Cuza. Aceasta nu putea fi insensibilă și, profitând și de starea sa, apelează la ajutorul oficialităților:

         ”Doresc cu tot dinadinsul, domnule Președinte al Consiliului de Miniștri Nicolae Crețulescu, ca fundamentele unui alt azil să poată fi așezate fără întârziere, și insist totodată a fi pe lângă acela care există astăzi, ca anexă a lui, pe costița de lângă Palatul Cotroceni. În chipul acesta voi avea sub ochii mei pe tinerii copii, pe care îmi propun să-i cercetez adesea, rezervându-mi supravegherea personală și specială a acestui stabiliment unde vor găsi toate îngrijirile și căldura din sânul familiei, de care au fost atât de crud lipsiți.”

          Ceremonia punerii pietrei de temelie a fost una fascinantă, întrecând în strălucire și entuziasm orice așteptare. Au fost de față domnitorul Cuza, Doamna Elena, toți miniștrii, agenții și consulii generali ai puterilor străine, membrii Adunării Legislative, arhimandriții etc.

          Atunci când primul domn al României este forțat să abdice, Doamna Elena trece peste situația jenantă și îl urmează la Heidelberg, unde acesta se exilează, locul unde își va sfârși viața, după multe neliniști sufletești, provocate de adversitatea celor din țară.

          Prima reședință domnească a lui Cuza a fost Palatul din strada Lăpușneanu, din centrul Iașului, actuala clădire ce găzduiește Muzeul Unirii. Aici a fose semnată celebra Declarație, prin care se proclama înfăptuirea Unirii definitive a Principatelor, la 11 decembrie 1861, după recunoașterea oficială a acesteia de către Poarta Otomană ca urmare a memorabilei vizite pe care domnitorul o face sultanului.        

          După ce Sturdzeștii au stăpâni timp de aproape cinci generații moșia Ruginoasa, la 1862 domnitorul Cuza și Doamna Elena cumpără moșia cu tot cu castel, iar în 1863 domnul renunță la Palatul din Iași, Ruginoasa rămânând singura reședință a familiei. Doamna Elena se ocupă personal de amenajarea palatului, dovedind o educație aleasă și un gust rafinat, comandând la Paris mobilierul desenat în mare parte cu mâna ei. O atenție deosebită o acordă și parcului ce a fost amenajat de cei mai mari și pricepuți grădinari din Austria. Biserica reședinței a fost și ea renovată în perioada 1862-1864, tot prin grija Doamnei Elena.

          După moartea domnitorului Unirii, la 16 martie 1873, ”i-a păstrat memoria cu o extraordinară devoțiune, neîngăduind să se rostească un singur cuvânt despre slăbiciuni pe care le cunoștea, le îngăduise – o spunea cu mândrie – le iertase, ca singura care pe lume putea să aibă acest drept” (N. Iorga).

          L-a înmormântat la Ruginoasa, un loc îndrăgit de principesă, în fața unei mulțimi impresionante și a unor prieteni devotați, printre care s-au numărat: Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Costache Negri, Petre Grădișteanu, Alexandru și Dimitrie, cei doi copii pe care i-a crescut cu mult devotament, dar pe care, din păcate, i-a pierdut.

          Credincioasă memoriei soțului ei, a cerut ca după moartea sa, Palatul Ruginoasa să fie donat spitalului ”Caritatea” pentru înființarea unui spital pentru copii, care urma să-i poarte numele lui Alexandru Ioan Cuza.

          În ultima parte a vieții s-a retras la Piatra Neamț, unde a locuit până la moarte, singură, într- locuință modestă și a continuat actele de binefacere. În 1907 dispune refacerea bisericii din Ruginoasa, ocazie cu care dezgroapă osemintele soțului, le sărută și apoi le depune în cripta din biserică. ”Acum pot muri împăcată, căci mi-am făcut datoria pe pământ pentru iubitul meu soț”.

          Se stinge la 2 aprilie 1909, la vârsta de 84 de ani fiind înmormântată conform dorințelor sale la Solești, alături de mama sa, fără funeralii naționale așa cum s-ar fi cuvenit.  ”A murit la Piatra Neamț femeia ideal de modestă care a fost Măria Sa Doamna Elena (…). Pentru noi, cei ai pământului acestuia, ea n-a murit: icoana ideală s-a ridicat numai, prin cea din urmă, dar nu și cea mai grea suferință, ceva mai sus, și un glas din timpurile mai bune a tăcut”, spunea în aprilie 1909 N. Iorga.

         O făptură firavă, dar plină de energie, o ființă modestă ce a răspândit în jur bunătate și binefacere, o soție iubitoare, devotată și, poate, prea îngăduitoare. Prima Doamnă a României a fost un exemplu de modestie, demnitate, loialitate și iubire de patrie.

          Ilie ALEXANDRU

Articolul ELENA CUZA – ”DOAMNA UNIRII” apare prima dată în Ecoul muntilor.

Un număr în care ne-a bucurat (ca întotdeauna de altfel!) doamna Iolanda Lupescu. Articole plăcute, erudite şi educative. La fel şi părintele Anisiea, redactor în toată puterea cuvântului pentru „Ecoul” nostru. Şi nota bene, tânăra noastră publicistă, Maya Bicăjanu, ne-a oferit în acest număr benzi desenate, o poveste şi un interviu excelent. Dar şi Teodora Topoliceanu, tot elevă, ne oferă un eseu dedicat lui Tonitza, care atrage atenţia. Nu lipsesc învăţătorii pensionari Ilie Alexandru şi Mihai Panţiru, profesorul Savin din Crăcăoani, bibliotecara Mariana Călinescu de la Bicaz, Despina Gheorghiu de la Borca. Desigur şi istoricul Emanuel Bălan de la Târgu Neamţ, cu un studiu despre spitalele nemţene din Marele Război. Profesoara Cristina Chirilă are două studii de specialist şi debutează la noi Ioana Chirilă, proaspătă absolventă de liceu. Şi să nu uităm pe doamna Lăcrămioara Pop de la Tulgheş, rapsodul nostru şi „tezaur uman viu”!

Nu lipsesc articolele de sport, invitaţiile la drumeţie, studiile şi articole de istorie, poezia, opinia, eseul, atitudinea.

O lectură plăcută vă dorim.

*pentru cei amintiţi am creat câte o trimitere la un link ce-i prezintă pe fiecare în parte în revista noastră şi e necesar doar un simplu click

Articolul Ecoul Munţilor la numărul 32! apare prima dată în Ecoul muntilor.

Zilele trecute m-am uitat pe o hartă a personalităţilor (nu intruşii de azi) şi am văzut că cele din Moldova nu prea mai încap; literatură (Eminescu, Creangă, Sadoveanu, Delavrancea, Alecsandri etc.), muzică (Enescu, Porumbescu etc.), pictură – Luchian, politică… Aici e mai greu. Avem un prim-ministru în persoana lui M. Kogălniceanu, cel de care se leagă Declaraţia de Independenţă, dar şi o perioadă fastă din primii paşi ai României spre modernism. Cine a dat primul domnitor al României?

În mijlocul hărţii am văzut un chip măreţ: cel al lui Ştefan cel Mare – cel mai longeviv domnitor român. Hâtrii zic că Ştefan a apărat România şi după moarte, căci şi-a pus mormântul la Putna şi ruşii n-au mai îndrăznit să vină până la Siret sau Bistriţa.

Cronicarul Grigore Ureche în „Letopiseţul Moldovei” îl vedea pe marele Ştefan astfel: „Fost-au acestu Ştefan vodă om nu mare de statu, mânios şi de grabu vărsătoriu de sânge nevinovat; de multe ori la ospeţe omora fără judeţu. Amintrilea era om întreg la fire, neleneşu, şi lucrul său îl ştiia a-l acoperi şi unde nu gândeai, acolo îl aflai. La lucruri de războaie meşter, unde era nevoie însuşi se vârâia, ca văzându-l ai săi, să nu se îndepărteze şi pentru aceia rar război de nu biruia. Şi unde-l biruiau alţii, nu pierdea nădejdea, că ştiindu-se căzut jos, să ridica deasupra biruitorilor… l-au îngropat cu mare plângere la mănăstire în Putna care, era zidită de dânsul”.

Aş înclina să cred că prima parte a caracterizării lui Ştefan e cam dură, dar în orice există un sâmbure de adevăr. Întotdeauna au fost cârcotaşi, uneltitori şi uzurpatori. Să nu uităm că Bogdan, tatăl lui Ştefan, a fost ucis la o nuntă de fratele lui vitreg, nimeni altul decât Petru Aron. Însuşi Ştefan a scăpat cu viaţă ascunzându-se.

Petru Aron a avut trei domnii şi avea în jur pe boierii susţinători. Ştefan nu putea uita şi ierta. Mai ales că Petru Aron s-a dovedit a fi un domnitor slab, perfid şi oscilant. L-a înşelat şi exclus pe Alexăndrel, căruia îi promisese că vor împărţi domnia, s-a închinat turcilor, a făcut înţelegeri cu polonii…

Începe lungul şir al bătăliilor ce l-au înscăunat şi l-au făcut temut, dar şi respectat de duşmani pe Ștefan cel Mare. Susţinut de boierii loiali lui Bogdan voievod, dar şi de Vlad Ţepeş, fiind discipolul lui Iancu de Hunedoara, la 12 aprilie 1457, la Doljeşti (Dolheşti) Ştefan îl înfrânge pe Aron, care se retrage în Transilvania. Se pare că pe 14 aprilie 1457 Petru Aron se reîntoarce, dar este înfrânt pentru a doua oară la Orbic, lângă Buhuşi.

Moldova era săracă. Unii boieri unelteau pentru a lua tronul, alţii se ploconeau la polonezi, iar cei mai mulţi făceau temenele turcilor. Era nevoie de o mână de fier pentru a pune ordine în ţară şi a tăia poftele liftelor străine sau autohtone.. Aşa că nu e de mirare că unii trădători au sfârşit sub judecata lui Ştefan.

Şi-a întocmit „oastea mică” formată din lefegii. Apoi a atras şi pe ţărani, recompensându-i cu ceva terenuri, făcându-i răzeși, în schimbul „serviciilor”, în vreme de restrişte. Oarecum în ţară se instalase liniştea. Neguţătorii, pe care-i încurajase, aduceau bani în visteria ţării, dar bogăţia atrage „corbii”.

Cetăţile de la graniţă pot fi o rampă de lansare pentru duşmani, dar şi un stâlp de apărare pentru localnici. Graniţele trebuiau întărite şi apărate. Aşa că pe 22 iunie 1962 Ştefan cel Mare atacă fără succes cetatea Chilia, apărată de o garnizoană maghiaro-munteană. Nu renunţă şi, după bătălia din 23-25 ianuarie 1465, Chilia este sub steagul marelui Ştefan. Multe bătălii au urmat. Lupte ce l-au făcut pe Ştefan „Mare”, iar pe noi mândri:

-14-15 decembrie 1467 – bătălia de la Baia cu armata lui Matei Corvin, regele Ungariei – victorie Ştefan cel Mare;

-20 august 1469 sau 1970 – la Lipnic o victorie răsunătoare cu o oaste tătară;

-7 martie 1471 – la Soci, Ștefan îl înfrânge pe Radu cel Frumos, domnul Munteniei, uzurpatorul lui Vlad Țepeș;

-18-20 noiembrie 1473 – la Vodna, același Radu cel Frumos este înfrânt de Ștefan;

-la 24 noiembrie 1473 asediază cetatea Dâmboviței, unde era o garnizoană munteană, asediu încheiat cu victoria domnitorului moldav;

-tot în noiembrie, pe 28, 1473 Ștefan spulberă o armată otomană și un corp de oaste muntean;

-10 ianuarie 1475 – marea bătălie de la Vaslui, Podul Înalt, unde armata otomană și un corp de oaste muntean conduse de Suleiman pașa, beglerbegul Rumeliei suferă o înfrângere rușinoasă;

-26 iulie 1476 – avangarda otomană condusă de același Suleiman pașa este înfrântă de moldoveni;

-26 iulie 1476 – bătălia de la Valea Albă, unde moldovenii conduși de Ștefan sunt copleșiți și înfrânți de armata otomană și oastea munteană a lui Laiotă Basarab conduse de însuși sultanul Mahomed al II-lea. Chiar Ștefan este rănit;

-16 noiembrie 1476 – asediul Bucureștiului – garnizoana munteană – victoria lui Ștefan cel Mare;

noiembrie 1477 –oastea condusă de Laiotă Basarab, domnul Munteniei – victoria lui Ștefan;

-1 iunie 1480 – oastea condusă de Basarab cel Tânăr – victoria lui Ștefan;

-8 iulie 1481 – bătălia de la Râmnic, oastea condusă de Basarab cel Tânăr susținută de armata otomană condusă de Ali-beg și Skender-beg – victoria lui Ștefan cel Mare;

-10 martie 1482 – asediul cetății Crăciuna, garnizoana munteană – victoria lui Ștefan;

-16 noiembrie 1485 – bătălia de la Cătlăbuga, armata otomană condusă de Bali-beg Malcoci Oglu, pașă de Silistra – victoria lui Ștefan cel Mare;

-6 martie 1486 – bătălia de la Șcheia, oastea otomană condusă de Bali-beg Malcoci Oglu, pașă de Silistra – victoria lui Ștefan cel Mare;

-26 octombrie 1497 – bătălia de la Codrii Cosminului, armata condusă de Ioan Albert, regele Poloniei – victoria lui Ștefan;

-iunie sau iulie 1497 – asediul cetății Podhajce, garnizoana poloneză – victoria lui Ștefan;

-iunie sau iulie 1498 – asediul cetăților Trembowla și Buczacz, garnizoana poloneză, victoria lui Ștefan;

La 2 iunie 1504, în Cetatea de Scaun a Sucevei trecea la cele veșnice, după o lungă, zbuciumată, dar rodnică domnie, Ștefan cel Mare al Moldovei. Grigore Ureche, cronicarul, menționa: ”… l-au îngropat țara cu multă jale și plâng…” Apropierea de mormântul lui Ștefan îți umple sufletul de niște mișcări lăuntrice, cari te transportă în trecutul cel glorios aș țării, condusă de acest extraordinar bărbat, mare erou și mare politic” remarca mai târziu Melchisedec Ștefănescu, Episcopul Romanului, după o călătorie în Bucovina, unde s-a recules la mormântul lui Ștefan.

Am luat aceste date din ziarul ”Lumina”, ce a folosit drept bibliografie Istoria României în date, Constantin Giurescu (1992), editura Crai Nou și Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până la Revoluția din 1821, Mihai Manea (1996), Editura Didactică și Pedagogică, București. Și Nicolae Iorga a scris Istoria lui Ștefan cel Mare pe care-l numește ”Sfântul Moldovei”, unde a subliniat legătura sacră dintre voievod și neamul său: ”În clipe grele suspinul și rugăciunea se suiau la dânsul ca la Dumnezeu… Săracul Ștefan-vodă, unde-i să-i vadă?”

Tot gurile rele mai cârtesc, pomenind de unele metehne ale marelui domnitor. Eu zic, mai în glumă, mai în serios că ele trebuie trecute cu vederea pentru că Moldova avea nevoie de oșteni. Și unde mai punem că Ștefan, tradiția spune că după fiecare bătălie ridica sau refăcea câte o mănăstire sau biserică, aducând prinos Domnului pentru sprijinul acordat și pentru sufletul celor ce s-au jertfit în lupte. Și nu au fost puține.

(Va urma)

Ilie ALEXANDRU

Articolul Ştefan cel Mare şi Sfânt (I) apare prima dată în Ecoul muntilor.

S-a născut pe 13 septembrie 1957 în „districtul Peste Vale, o zonă plină de liniște și de păsări abil cântătoare, a comunei Grințieș. Este ținutul bogzănilor, oameni cu multă dragoste față de carte și față de meseria pe care și-au ales-o”, spunea domnia sa.

La fel ca mai toate familiile din zona de munte, de  după război, și nu numai, a fost o familie numeroasă, obișnuită la acea dată, compusă din opt odrasle ale lui Gheorghe și ale Eugeniei Panțiru: „Multe suflete, dar și cu multe probleme pe care, cu multă trudă și cu credință-n Dumnezeu, părinții au reușit să le ducă la un bun sfârșit, atât cât s-a putut”. Șapte din cei opt copii au ieșit din zona studiilor gimnaziale, alegând și practicând diverse meserii, de la cea de strungar în fabrică, electrician, maistru până la cea de profesor.

Continuăm cu câteva fragmente dintr-o discuţie cu domnul învăţător: „Am încercat să fur câteceva de la frații mai mari (eu fiind mezinul), alegând cariera de cadru didactic, mai les la insistența mamei. Copilăria mi-a fost grav afectată de dispariția tatălui, când nu împlinisem 12 ani. A trebuit să muncesc din greu în gospodăria familiei, învățând din toate muncile zonei (prășit, cosit, întreținut de garduri, mic ciobănaș în vacanțe etc). Toate acestea mi-au prins bine, ulterior, când multe munci le-am făcut de unul singur”.

În 1972 a plecat la „școlile cele mari”, la Liceul Pedagogic, ”Gheorghe Asachi” din Piatra Neamț. Un început timid de activitate, terminat în forță în 1977, fiind declarat învățător, cu repartiție la Școala Bradu nr. 2 (Moci). După 11 ani de activitate, printre care și efectuarea stagiului militar, a revenit la școala din centru, unde cred că-mi închei întreaga activitate didactică.

A fost necesar să parcurgă toate etapele unei cariere didactice (definitivat, gradele I și II, perfecționări) încununate cu absolvirea facultății de geografie și-un master, tot în geografie, la București, desfăşurat la zi, cu eforturi deosebite.

„Am devenit soț, tată, acestea m-au obligat să realizez o casă, la Gura Pintecului. Din păcate, acum doi ani, soția s-a prăpădit, Dumnezeu s-o odihnească în liniște și pace. O pierdere foarte mare și greu de suportat”, mai zicea dânsul. Activitatea de la catedră a fost încununată și prin rezultate deosebite cu copiii, fiind promotorul educației rutiere din școala din Grinţieş (trei participări la faze naționale, cu-n loc șase pe țară). A fost implicat în numeroase activităţi culturale, de la ansamblurile şi brigăzile perioadei comuniste până la grupul cu iz haiducesc – „Ceata lui Vasile cel Mare”. Antologic pentru grinţieşeni a fost rolul lui Arvinte din celebra piesă „Cuiul lui Pepelea”, jucată în trecute vremuri alături de învăţătorii Carmen Popa şi Ilie Alexandru.

Fratele mai mare, Costică, l-a luat de mic în multe excursii, drumeții, tabere, insuflându-i dragostea față de mediul înconjurător, faţă de natură, cu toate minunile ce ne-nconjoară. A continuat această activitate, dezvoltând-o la parametrii pe care şi i-a permis: „Prietenul cel mai drag, cortul, m-a dus prin Făgăraș, Bucegi, Iezer, Păpușa, Piatra Craiului, Retezat, Parâng, Hășmaș, Nemira, Apuseni, Călimani, Rodnei, Giumalău, Rarău, Bistriței etc. Să ştiți că avem o țară tare frumoasă, nu din povești, ci admirând-o pas cu pas”.

Vara, în grupuri organizate, a străbătut Anglia, Franța, Spania, Italia, Slovenia, Austria, Ungaria, Grecia, Bulgaria și nu în ultimul rând Moldova și Transnistria. Se gândeşte la o pensie activă: „După pensionare, dacă voi fi în putere, am să diversific aceste excursii pe care sper să vi le destăinui. Mi-ar fi drag să am câți mai mulți colegi de drumeție cu care să împărtășesc minunile ce ne-nconjoară”.

Pensie lungă, domnule învăţător, şi cât mai activă, cu cât mai mulţi munţi şi vârfuri călcate!

Daniel Dieaconu

Articolul PERSONALITATEA LUNII – Mihai Panţîru – un învăţător devotat de la munte apare prima dată în Ecoul muntilor.

“Codrule, cu râuri line,/ Vreme trece, vreme vine,/ Tu tot tânăr precum eşti/ Tot mereu întine-reşti.“

Coniferele îşi păstreză frunzele timp de câţiva ani şi le pierd treptat, timp în care le cresc altele noi, de aceea nu sunt niciodată goi

Suprafaţa judeţului Neamţ este acoperită în proporţie de peste 51% de pădure, ocupând locul III pe ţară. Pentru a nu fi distruse aceste comori, oamenii au creat rezervaţii naturale unde plantele şi aimalele sunt ocrotite de lege şi pot să trăiască şi să se înmulţească în voie. Era nevoie de aceste măsuri, deoarece, datorită intervenţiei nechibzuite a omului, multe specii de plante şi animale au dispărut sau sunt pe cale de dispariţie.

Masivul Ceahlău, în cuprinsul căruia se află Parcul Naţional Ceahlău, este situat în grupa centrală a Carpaţilor Orientali, în partea de sud-est a Munţilor Bistriţei la întretăierea paralelei de 47 grade latitudine nordică cu meridianul de 26 grade longitudine estică. Aşezarea geografică, clima, relieful, reţeaua de ape ce izvorăsc dintre pietrele muntelui fac ca flora şi fauna să fie deosebit de bogată şi diversificată.  Studiile botanice au identificat: 1.099 genuri, 2.994 specii şi 6 subspecii, 117 varietăţi, 31 de forme şi 18 hibrizi.

Trebuie amintite măcar câteva specii rare, deosebit de frumoase şi care sunt protejate de lege: floarea de colţ sau floarea reginei, sângele voinicului, garofiţa, clopoţeii, papucul doamnei, crinul de munte, mosişoarele, iarba gâtului, laricea sau zada. Fauna cuprinde 1.286 specii din care: 1.100 specii de nevertebrate, dintre care peste 1.000 specii de insecte, şi un număr de 186 specii de vertebrate. Amintesc câteva specii pentru a căror conservare au fost desemnate arii speciale de protecţie: liliacul mare cu potoavă, liliacul mic cu potcoavă, liliacul cârn, liliacul cu urechi mari, liliacul comun, lupul, ursul brun, vidra, nutria, râsul, buha sau bufniţa, ciuvica, minuniţa, ghionoaia sură, ciocănitoarea neagră, ciocănitoarea cu spate alb, ciocănitoarea de munte, ciocârlia de pădure, tritonul carpatic, buhaiul de blană cu burta galbenă, moioaga, pârşul de alun cu coada stufoasă, şoarcele săritor de pădure, pisica sălbatică, şopârla cenuşie, şopârla de munte, guşterul, şarpele de alun, brotăcelul sau buratecul, broasca râioasă verde, chiţcanul de munte, liliacul bicolor, vânturelul roşu, cucuveaua, codobatura, cotobatura de munte, mierla de apă, brumăriţa, măcăleandrul, cocoşul de munte, acvila de munte, auselul, pitulicea, scorţarul, sticletele, fluturaşul de stâncă, alunarul, corbul, salamandra, vipera, zlăvoaca, păstrăvul, scobarul, mreana, cleanul, lostriţa şi lista ar putea continua. Multe din plantele ce cresc printre copaci sau pe stânci sunt folosite din timpuri străvechi pentru ceaiuri vindecătoare de boli.

   Beneficiile pentru sănătate ale mugurilor de brad

Mugurii de brad au efecte antiinflamatorii puternice, datorită compuşilor activi, precum uleiurile esenţiale si flavonoidele, care ajuta la reducerea inflamaţiei si ameliorarea durerii în cazul afectiunilor reumatice, artritei si altor probleme inflamatorii ale articulatiilor sau muşchilor. Potrivit unui studiu publicat in Journal of Ethnopharmacology, mugurii de brad conţin compuşi cu proprietăţi antiinflamatorii care inhibă producţia de citokine inflamatorii şi reduc durerea şi inflamaţia in cazul artritei reumatoide.

Ceaiul de tei poate ajuta în combaterea insomniei, afecțiunilor din sfera digestivă, dar și în combaterea stresului. Teiul este recomandat în diverse situații pentru beneficiile sale asupra sănătății și stării generale de bine: insomnie și probleme de somn.

Utilizarea merișoarelor în alimentație este variată și benefică, atât pentru sănătate cât și pentru plăcerea culinară. În stare naturală, merișoarele pot fi consumate ca atare, datorită gustului lor acru-dulce, fiind o gustare ideală între mese. Pot fi, de asemenea, un topping delicios pentru diverse deserturi precum clătite, torturi sau înghețată, dar și pentru salate de fructe sau chiar salate de legume. De asemenea, merișoarele sunt o alegere excelentă pentru prepararea sucurilor naturale și a ceaiurilor. Datorită proprietăților lor antioxidante și diuretice, acestea pot ajuta la prevenirea și ameliorarea unor afecțiuni precum infecțiile urinare sau inflamațiile. Consumul regulat de suc de merișoare poate reduce riscul de infecții urinare recurente.

În gastronomie, merișoarele sunt folosite în numeroase rețete culinare, aducând un gust aparte și un plus de nutrienți. De la prăjituri, torturi și alte preparate dulci până la sosuri pentru carne, salate sau diverse mâncăruri tradiționale, merișoarele sunt un ingredient care îmbogățește orice preparat.

În industria cosmetică, uleiul de merișoare este apreciat pentru proprietățile sale hidratante și antioxidante. Acesta este folosit în diverse produse, de la creme și loțiuni până la șampoane și balsamuri. Antioxidanții din merișoare pot ajuta la protejarea pielii împotriva daunelor cauzate de radicalii liberi și la încetinirea procesului de îmbătrânire.

Iarba Talharului, o plantă cu iz de poveste, de demult prezentă în tradiţia populară românească, prin efectele sale benefice fiind un ajutor oamenilor de la sate şi călugărilor; la noi în ţară a fost şi studiată, demonstrându-se faptul că planta susţine eficient procesul de epitelizare, contribuind astfel la cicatrizarea rănilor de la nivelul pielii și al mucoaselor.

Combaterea depresiei și anxietăţii- rostopasca a fost utilizată pentru a ameliora simptomele depresiei ușoare și ale anxietății, fiind uneori comparată cu medicamentele antidepresive;

-proprietăți antiinflamatoare – compușii din rostopască pot avea efecte antiinflamatoare, putând fi utili în cazul unor afecțiuni inflamatorii;

-cicatrizare rapidă a plăgilor – uleiul de rostopască este utilizat pentru a accelera procesul de vindecare a rănilor, arsurilor și iritațiilor pielii;

-menstruație regulată – pentru unele femei, rostopasca poate fi bună la reglarea ciclului menstrual neregulat;

-sprijin în tulburările de somn – se spune că rostopasca ajută la ameliorarea tulburărilor de somn și a insomniei;

-rostopasca este adesea asociată cu sprijinul pentru sănătatea ficatului, având proprietăți detoxifiante și potențial de stimulare a funcțiilor hepatice;

Ceaiul de sunătoare poate fi administrat seara, deoarece are efect calmant și poate combate insomnia. Pentru prepararea acestuia se pot utiliza pliculețele din comerț sau sunătoare uscată. În funcție de problemele de sănătate tratate cu sunătoare, trebuie să se respecte indicația medicului sau cea a producătorului, privind cantitatea de ceai administrată în 24 de ore.

Uleiul de sunătoare poate fi util pentru răni, dermatită atopică sau eczemă, dar și pentru a trata uscăciunea pielii. Tinctura de sunătoare este indicată pentru uz extern, dar sunt și situații în care poate fi întrebuințată intern. Beneficiile oferite de tinctura de sunătoare vizează detensionarea organismului și diminuarea depresiei, dar și păstrarea elasticității pielii.

Planta se mai regăsește și sub formă de sunătoare capsule, ce pot fi administrate în timpul mesei sau imediat după, pentru a beneficia de efectele sale terapeutice deosebite.

Coada şoricelului prezintă numeroase beneficii pentru organismul uman, fiind adjuvant în afecțiuni ginecologice și renale. Poate fi utilizată atât intern, cât și extern, având proprietăți diuretice, dar și antiinflamatorii, motiv pentru care este utilizată pentru a trata pietrele de la rinichi, dar şi infecţii urinare.

Planta prezintă numeroase beneficii pentru sănătate, având efecte diuretice datorită conținutului mare de flavonoide, fenoli și săruri minerale. Toate acestea ajută la creșterea producției și eliminării lichidelor din organism prin urină.

Coada şoricelului conține achileină, acid formic, acid linoleic, acid probionic și mulți alți compuși chimici şi prezintă următoarele efecte:

-proprietăți antiinflamatoare – coada șoricelului este cunoscută pentru conținutul său de compuși antiinflamatori, ajutând la reducerea inflamațiilor în diverse părți ale corpului;

-sprijin pentru sistemul digestiv – poate ajuta la ameliorarea problemelor digestive, cum ar fi balonarea și indigestia, datorită efectelor sale antispastice;

-vindecarea rănilor și a leziunilor cutanate – are proprietăți cicatrizante, astfel că este bună în accelerarea procesului de vindecare a rănilor, tăieturilor și a leziunilor cutanate minore;

-sprijin în probleme respiratorii – infuziile de coada șoricelului pot fi utilizate pentru a ameliora simptomele respiratorii, cum ar fi tusea și gâtul iritat, datorită proprietăților sale calmante;

-proprietăți antispastice – poate avea un efect antispastic, contribuind la relaxarea mușchilor și reducerea disconfortului asociat spasmei musculare;

-potențiale efecte antioxidante – substanțele antioxidante din coada șoricelului pot ajuta la combaterea radicalilor liberi, contribuind la protejarea celulelor împotriva stresului oxidativ;

-efecte calmante asupra sistemului nervos – contribuie la reducerea stresului și anxietăţii. Natura înseamnă viaţă. De aceea e nevoie să avem grijă de ea.

Bianca-Maria Alexandru, clasa a VI-a, Şcoala Grinţieş, cu ajutor logistic din partea bunicului Ilie Alexandru, învăţător pensionar

Articolul Ceahlăul – muntele ocrotitor apare prima dată în Ecoul muntilor.

E bine şi aşa. Tare mă tem că peste ceva timp se va renunţa şi la acest ritual. Pentru strămoşii noştri pământul era ceva sfânt. Ţara era mai presus decât viaţa. Deşi apărarea ţării însemna pământ; cei ce participau la lupte sau nu se mai întorceau erau recompensaţi cu ceva teren, ceea ce asigura un trai mai bun urmaşilor.

Şi acum Terra fierbe.  Există tendinţa de a se implementa o nouă ordine mondială, noi zone de influenţă, şefi de state cu idei radicale, partide opoziţioniste. Un conflict în Orient, altul în Occident. Din câte am citit şi în preajma primului război mondial era cam aceeaşi tendinţă. Marile imperii se băteau pentru supremaţie, iar ţările ocupate tânjeau după libertate.

România, deşi a participat la război doi ani, şi-a dat obolul de sânge îndoit sau întreit faţă de marile puteri. Aveam un ţel şi nişte conducători ce–şi doreau libertatea şi suzeranitatea. Mai aveam şi nişte fraţi, peste Carpaţi, ce priveau cu speranţă spre Regat.

Judeţul Neamţ avea o suprafaţă de 3.977 km^2. Din punct de vedere administrativ era împărţit în 5 subdiviziuni, numite plăşi: Piatra (350 km²), Bistriţa (600 km²⁾, Cetatea Neamţ (560 km²⁾, Războieni (356 km²) şi Muntele (1.052 km²) conduse de admistratori de plasă (pretori) subordonaţi prefectului.

În anul 1912 populaţia urbană a judeţului Neamţ era de 28.060 locuitori stabili, iar în 1915 aceasta ajunsese la 19.426 locuitori. Ţăranii se confruntau cu lipsa pământurilor, seminţelor şi a banilor, nevoi ce-i loveau şi pe orăşeni.

Mobilizarea pentru război a mărit riscul ca mari suprafeţe de teren să nu fie cultivate. Pentru facerea muncilor agricole regele Ferdinand a decretat la 20 septembrie 1916 Regulamentul pentru executarea muncilor agricole în timpul războiului.

S-au format comitete care au acţionat cu mai mult sau mai puţin interes. Exista riscul ca armata să rămână fără provizii. S-au format „consilieratele agricole” ce puteau lua terenul ţăranilor sau arendaşilor ce nu-l lucrau. Intenţiile au fost bune, dar multe din prevederile Regulamentului din 27 ianuarie 1917 n-au fost respectate. Ţăranii trebuiau să dea întreaga recoltă, primind în schimb sume derizorii. Armata română, dar mai ales cea rusă a luat ţăranilor şi bruma de agoniserală ce le mai rămăsese. Mai mult, le-au tăiat caii şi boii, fiind nevoiţi să folosească vacile la munci.

Populaţia, în general, a acceptat şi susţinut prin toate mijloscele participarea ţării noastre la războiul drept de reîntregire a neamului. Mai dureroase decât pierderile materiale au fost cele omeneşti. Numeroşi români (inclusiv din judeţul Neamţ) şi-au dat viaţa pentru idealul sfânt al unităţii statale.

În anii 1912-1913 în sud-estul Europei au avut loc războaiele balcanice. Acestea au făcut ca România să înceapă pregătirile de război înaintea declanşării PRM- ului. Ele s-au intensificat după 1914, dar cam la fel de insuficient ca şi înainte. Au fost recrutaţi tineri, dar au fost concentraţi şi intectuali printre care mulţi profesori, ceea ce a făcut ca procesul instructiv să fie dat peste cap.

În anii dinaintea PRM-ului au fost concentra şi şi apoi mobilizaţi foarte mulţi învăţători de la şcolile primare rurale. Deja în anul 1913 au fost mobilizaţi 63 de institutori şi învăţători din judeţul Neamţ.

În anul 1915 au fost concentraţi în Regimentul 55 Infanterie 19 învăţători din judeţ. Alţi 22 de învăţători au fost concentraţi la Şcoala de Ofiţeri de Rezervă de la Vaslui. În ziua de 29 octombrie 1915 erau concentraţi 30 de institutori şi învăţători din judeţ. Unii învăţători au făcut în toamna acestui an între 31 şi 91 de zile de concentrare.

Tabloul Revizoratului Şcolar înaintat Ministerului la 24 septembrie 1919, conţine numele a 69 de institutori şi învăţători din judeţul Neamţ mobilizaţi în Primul Război Mondial, dar aceştia nu sunt toţi mobilizaţii, ci numai cei ce au avut norocul să se întoarcă vii acasă.Din documentele existente rezultă faptul că au fost mobilizaţi 89 de institutori şi învăţători din judeţul Neamţ. Alţi 19 învăţători şi institutori au făcut campania din 1916-1918 în alte servicii ale Armatei din spatele frontului.

Unele primării au rămas prin mobilizare fără personal administrativ. Din listele aflate în dosare rezultă că au fost mobilizaţi primarii din comunele: Budeşti-Ghica, Bodeşti-Precista, Bârgăoani, Bozieni, Bălţăteşti, Călugăreni, Dobreni, Hangu, Mărgineni, Păstrăveni, Pipirig, Războieni, Siliştea, Şerbeşti, şi Zăneşti; secretarii din Buhuşi, Bistricioara, Borleşti, Budeşti-Ghica, Bodeşti-Precista, Bozieni, Bălţăteşti, Doamna, Dragomireşti, Gârcina, Galu, Mastacăn, Hangu, Păstrăveni, Petricani, Roznov, Şerbeşti, Timişeşti, Tazlău, Urecheni şi notarii din Buhalniţa, Călugăreni, Girov şi Siliştea.

După doi ani de neutralitate România s-a implicat în PRM, de partea Antantei, cu scopul de a realiza unitatea de stat. Intrarea ţării nostre în război a fost decisă în consiliul de coroană din ziua de duminică 14 august 1916.

În manifestul Regelui Ferdinand din 14/27, august 1917, dat în toiul bătăliei de la Mărăşeşti se spunea că războiul nostru este unul sfânt. „A nu-l fi declarat ar fi fost o îndoită trădare: faţă de înaintaşii noştri şi faţă de şirul generaţiilor cari vor să vie”.

În timpul Primului Război Mondial, teritoriul judeţului Neamţ n-a fost teatru de operaţiuni militare. Pe văile Bistricioarei şi Bistriţa au fost concentrate trupele Diviziei 14 Infanterie comandată de generalul Vasilescu Paraschiv.

Divizia 14 Infanterie avea 18 batalioane, 16 mitraliere şi 8 baterii uşoare (6 tunuri şi 2 obuziere). Armata română trebuia să pătrundă în Transilvania prin toate cele 18 puncte de trecere ale munţilor Carpaţi. Dintre acestea 6 erau în Carpaţii Moldovei, judeţul Neamţ având 2 dintre ele: valea Bistricioarei (pasul Prisăcani-Tulgheş) şi valea Bicazului. Grupul Bistricioara din Brigada 14 era format din 5 batalioane de infanterie şi 3 baterii de artilerie şi acţiona pe un front de 32 km pe valea râului Bistricioara (Gura Bradului, Grinţieş, Bistricioara, Răpciuni, Buhalniţa).

Trupele de acoperire, conduse direct de MSM, au primit ordin „Să treacă prin surprindere frontiera la ora 21, să sdrobească orice rezistenţă şi să ocupe succesiv o serie de porţiuni dominante şi eşalonate, care să asigure şi să înlesnească executarea operaţiunilor ulterioare în bune condiţiuni pe terenul vrăjmaş”.

În zona judeţului Neamţ înaintarea trupelor de acoperire n-a întâmpinat rezistenţă. Trupele austro-ungare, întâlnite la câţiva km dincolo de graniţă au fost obligate la o retragere generalizată. Prin acţiunile lor grupele de acoperire şi-au atins obiectivele.

După succesele iniţiale, din păcate, liderii militari români au făcut „eroarea strategică” de a opri ofensiva. Într-un fel această greşeală a fost necesară dată fiind situaţia de pe celelalte fronturi. Efectivele militare reduse, insuficienta pregătire a Armatei lipsa rezervelor şi armamentului, a muniţiei şi a echipamentului militar, unele deficienţe de conducere au dus la o retragere dureroasă. Înfrângerile de la Turtucaia, Sibiu etc. au forţat armata noastră se revină pe vechiul aliniament. La 30 septembrie grupul Bistricioara se mai afla lângă Tulgheş, dar şi pe valea Bistricioarei, pe Grinţieş şi pe valea Grinţieşului, iar grupul Bicaz ocupa poziţii pe valea Bicazului, valea Jidanului şi pârâul Aţa.

Trupele austro-ungare au forţat trecătorile din Neamţ pentru a junge în inima Moldovei. Lupte crunte s-au dat în zona culmii Tipcheş (sau Cipchieş) din apropierea Tarcăului, punct strategic vital pentru desfăşurarea ulterioară a luptelor. După mai multe atacuri şi respingeri, austro-ungarii au fost nevoiţi să se retragă la 9/22 octombrie, suferind pierderi grele. După această dată nu s-a mai dat nici un atac important în ţinutul Neamţului.

Un rol major în desfăşurarea ostilităţilor l-a avut Batalionul Vânătorilor de Munte sub comanda maiorului Virgil Rădulescu ce s-a antrenat la Tg. Neamţ. Aceştia au participat cu succes la luptele de pe Valea Oituzului.

La începutul anului 1918 România se afla într-o situaţie ameninţător de nefavorabilă. Dezagregarea Rusiei şi venirea bolşevicilor la conducere, încheierea păcii dintre Ucraina şi Puterile Centrale au pus pe români în situaţia de ca se afla singuri în faţa unui duşman mult mai numeros şi mai bine înarmat. Am fost nevoiţi să încheiem la 20 februarie/5 martie 1918 la Buftea prin C. Argetoianu şi apoi la Bucureşti în 24 aprilie/7 mai 1918 o „pace punică” prin care ni s-au impus condiţii înrobitoare.

Rămasă fără sprijinul Austro- Ungariei, care a capitulat, la 29 oct/11 nov. Germania semnează armistiţiul prin care capitula. Cu două zile înainte Guvernul României a trimis trupelor un ultimatum cerându-le să părăsească teritoriul Româniai în 24 de ore.

A doua mobilizare s-a făcut cu mare greutate din cauza lipsurilor, însă trupele române au trecut iarăşi Carpaţii ajungând până la Budapesta.

Pierderile materiale şi umane au fost mari. Rănile războiului au fost resimţite o lungă perioadă, dar bucuria reîntregirii a mai ameliorat suferinţele. Regimentul 15 Infanterie sau „Războieni” avea la momentul mobilizării, 12 iunie 1915 un număr de 5.587 oameni, majoritatea români -5.220- , fiind şi alte naţionalităţi, 412 evrei, 32 maghiari, 20 germani şi 2 ruşi. Şi-au slujit cu credinţă şi eroism patria şi idealul naţiunii, mulţi dintre ei plătind cu viaţa.

În aproape toate localităţile sunt cimitire sau/şi monumente ce ne amintesc de trecutul măreţ al poporului. Spun popor, pentru că într-un fel sau altul, toţi românii şi-au adus oboliul la victoria finală. Oameni de rând, institutori şi învăţători, preoţi şi călugări, bătrâni şi femei au contribuit cu ceea ce au putut: pe front, în spitale sau pe câmpuri. Numărul celor ce s-au jertfit e mare şi nici nu cred că se ştiu toţi cei ce au fost victime colaterale. Dumnezeu să-i odihnească, iar nouă să ne dea înţelepciunea să îi pomenim mai des.

Ilie ALEXANDRU

*fotografii de la detectoristul Liviu Ceapă

Articolul Judeţul Neamţ în anii primului război mondial apare prima dată în Ecoul muntilor.

Mă numesc Ștefan – Apopei Georgiana, am vârsta de 27 de ani și sunt consilier achiziții publice în cadrul Primăriei comunei Grințieș.  Cum am ajuns aici? Am terminat Școala Gimnazială cu clasele I – VIII din comuna Grințieș în anul 2011. Mi-aduc aminte cu drag de perioada când am urmat clasele I – IV, avându-l ca învățător și îndrumător în primii ani de școală, pe domnul Ilie Alexandru. Școala a fost una dintre prioritățile mele încă de mică, zic școală, pentru că la grădiniță nu  am stat decât 2 săptămâni, dintre care una alături de mama și una alături de bunica mea.

Lăsând la o parte ceea ce învățam la școală, mi-aduc aminte cu dor de lecțiile de viață pe care ni le-a învederat domnul învățător. O întâmplare amuzantă din acea perioadă a fost cea în care am învățat că „a da bună ziua”, așa cum este la noi la sat, este un lucru sfânt. Am urmat clasele I-IV la școala din satul Poiana, actualmente fiind Sala de Ședințe a comunei Grințieș. Era inspecție la școala mare și trebuia să mergem și noi acolo. Domnul învățător ne grupase de mână câte doi, în șir, pentru a putea merge organizați, fără a încurca traficul. În timp ce ne pregăteam în fața școlii, o femeie a trecut pe lângă noi. Din grupul de 24 de elevi câți eram, niciunul dintre noi nu a răspuns la „Bună ziua”, noi, fiind concentrați cu alte activități. Pentru a ne da o lecție, și nu o lecție care se învață la română sau la matematică, ci o lecție care să o ținem minte toată viața, până la școala unde trebuia să ajungem am dat „Buna ziua” la toate vacile care erau pe marginea drumului și la toți țandurii de gard pe lângă care treceam. Îmi pare rău că atunci nu era așa multă digitalizare ca în zilele în care trăim pentru a ne putea filma ca să putem vizualiza, acum, când suntem adulți, una dintre cele mai importante lecții primite în viață.

Clasele V-VIII le-am urmat sub îndrumarea domnului diriginte Daniel Dieaconu, actualmente director al școlii. Eram mai năzdravani când eram mici, dar ne plăcea și cartea. În pauze făceam șotii, dar atunci când ne ridica în picioare în timpul lecției, știam ce să spunem deoarece pot să spun cu mâna pe inimă că la Grințieș se face școală. Ceea ce a încercat domnul diriginte să ne transmită de-a lungul acelor ani, pe lângă informațiile din timpul orelor, a fost faptul că noi, ca și clasă, eram ca o familie. Greșea unul, suportam toți. Mi-aduc aminte cu drag de zilele în care făceam pasul piticului pe terenul de baschet atunci când aveam acele clipe de „năzdrăvănie”, toate aceste lucruri fiind făcute pentru a ne pune bazele  oamenilor care suntem astăzi. Am participat și la olimpiade, ne-a plăcut să învățăm, însă am și  luat poziția „statului degeaba” atunci când ne întreceam unii pe alții în șotii. Pentru cine nu cunoaște poziția „statului degeaba” (ca pedeapsă), îl provoc să îl întrebe pe domnul diriginte.

După ce am terminat școala generală, mi-am continuat studiile în cadrul Liceului Tehnologic Corbu. Eu nu prea am optat pentru acest liceu deoarece pe toți colegii mei îi auzeam că merg la licee din Piatra – Neamț, licee de oraș, însă părinții mei nu aveau acea posibilitate financiară. Acum, uitându-mă în urmă, nu regret nicio clipă pentru că am continuat studiile acolo, deoarece a fost una dintre cele mai frumoase perioade din viața mea, perioadă conturată datorită doamnei diriginte Mariana Pascariu. Era un liceu micuț și cu reguli stricte. Nu ne permiteam nici măcar să chiulim de la o oră deoarece toată lumea ne cunoștea pe stradă după uniformă și știa că nu este în regulă ceva. Năzdrăvăniile le făceam cu bun simț, fără să supăram prea tare profesorii deoarece vedeam consecințele la colegii mai mari  și nu prea ne plăceau. Am participat la mai multe olimpiade, concursuri, tabere, lucru ce a implicat deplasarea în alte județe și colaborarea cu alte persoane. Atunci am realizat că unul dintre hobby-urile mele este călătoria. Am călătorit pentru prima dată în viața mea în afara țării într-un stagiu de practică desfășurat în Portugalia, țară unde am învățat cum se face pâinea, dar și să curăț pește. A fost o experiență de neuitat. Tot în acea perioadă, am reușit să merg, pentru prima dată, la mare la noi în țară. Încurajată de mama mea, dar și de profesori, am reușit performanța de a lua cea mai mare notă la bacalaureat din cadrul generației mele.

Încă de când eram mică îmi doream să devin pilot de aviație. Mă captiva așa de mult atunci când vedeam un avion cum zbura prin aer  încât am zis ca asta o să devin când o să cresc mare.  Dar cum planurile de acasă nu se potrivesc cu cele din târg, datorită unui film și anume „Blonda de la drept”, mi-am schimbat planurile la 360 de grade și am ales să urmez Facultatea de Drept din cadrul Universității „Ștefan cel Mare” din Suceava. Încă îmi aduc aminte toate nopțile nedormite sau cafelele băute pentru a putea învăța. Preferam să învăț noaptea deoarece atunci era mai multă liniște și mă puteam concentra.  Facultatea de Drept, pe lângă nenumăratele legi pe care trebuie să înveți a le interpreta, are și o parte captivantă și anume practica. Eu am ales să îmi fac stadiul de practică în domeniul medicinei legale, domeniu care nu este explorat de mulți oameni. De-a lungul anilor de facultate mi-am dorit să reușesc  să închei acest capitol din viața mea cu note mari, lucru ce l-am și pus în practică, reușind să termin facultatea ca șefă de promoție.  Ideea care mă făcea să lupt era că trebuie să pot acest lucru pentru părinții mei care s-au sacrificat că eu să fiu acolo.

În ideea a aprofunda informațiile din acest domeniu, am ales să termin un master, comasat, doi ani în unul, masterul de Științe Penale din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. Pe perioada masterului mi-am dorit și să lucrez pentru a putea căpăta puțină experiență pe piața muncii.

Revenind acasă, la finele masterului, perioada când trebuia să susțin examenul de disertație, în timpul pandemiei de coronavirus, mi-am dat seama de un lucru și anume faptul că eu în Grințieș vreau să rămân și vreau să schimb ceva aici. Îmi amintesc și acum momentele când îi spuneam mamei că abia aștept să plec din această comună și să îmi fac un viitor la oraș, însă reîntoarcerea acasă și ceea ce am văzut în orașe și-a lăsat amprenta în sufletul meu și mi-am propus ca din Grințieș să nu mai plec.

În prezent, lucrez la Primăria comunei Grințieș din anul 2021, într-un colectiv unit. Acest loc de muncă mă pasionează, deoarece apar în fiecare zi alte provocări, provocări la care trebuie să le găsim rezolvare.

Articolul Confesiuni: Dintr-o viaţă de om… (27 de ani) Georgiana Ștefan-Apopei apare prima dată în Ecoul muntilor.

Tremuram din toate mădularele. Nu numai că nu mai aveam pe soţii Grinţescu ca dascăli, ne obişnuisem cu dânşii, dar trebuia să ne deplasăm vreo 5 km pe jos, să facem cunoştinţă cu o nouă lume şi “o nouă ordine de idei”. Era greu. Se ştie că trecerea de la un ciclu la altul e un handicap. Noi, cei de la Bradu veneam de la o şcoală cu clase simultane, pe când la centru era câte o clasă.

Dar unde Doamne iartă-mă să te duci? Nu era ca acum când îţi iei coada între picioare, pleci la Tulgheş pentru a beneficia de o masă.

Ştiam pe soţii Panţiru, Vadana, pe domnul Borşuc, doamna Trofin. Profesori renumiţi pe Valea muntelui şi fii ai satului. Asta ne mai liniştea puţin. A venit însă o veste trăsnet: vor veni de la Şcoala Ceahlău nr. 1 doi profesori, soţ şi soţie ce locuiesc în Bistricioara. Pentru a ne încuraja “gurile rele” bârfeau că ar fi fost daţi afară da la acea şcoală.

Erau soţii Ţifui: Florica şi Ştefan. Ce-o fi o fi! Doamna Florica, despre care s-a scris şi spus puţin (dar promit să nu mor până nu voi zice ceva şi despre această doamnă – merită), ne-a devenit dirigintă, iar domnul Ţifui profesor de matematică.

Domnul. “Ne-am nenorocit!”, gândeam. Doamna Ţifui, o adevărată doamnă, ne-a înconjurat cu dragoste şi grijă. Asta ne-a dat curaj. Domnul era sobru, dar se străduia să explice matematica în aşa fel încât trebuia să fii prea prost sau neatent să nu înţelegi. Prinsesem curaj. Matematica îmi plăcea şi mă ducea şi capul. Domnul profesor începuse să mă aprecieze şi să mă folosească în momentele mai dificile ale unei lecţii. Mai aveam vreo trei patru colegi cu care concuram.

A venit dezastrul. Nu-mi plăcea desenul şi nici nu aveam vreo înclinație, dar colegul de bancă se pricepea. Lui nu-i plăcea matematica. El îmi făcea desenele, iar eu îi dădeam temele. Numai că la primul extemporal l-am lăsat să copie, am fost prinşi şi am luat amândoi nota trei.

Am căzut şi în dizgraţie. Sufeream, pentru că aşa cum era la început, mă ataşasem de domnul Ţifui. Şansa a făcut ca dânsul să iniţieze la nivelul şcolii o revistă intitulată “Gazeta micilor matematicieni”. Oricine putea rezolva sau propune probleme şi exerciţii. Am rezolvat toată revista şi am propus materiale pentru o pagină.

I le-am înmânat timid. Mă aştepta, mi-a spus-o mai târziu. “Ilie, noi mai lucrăm şi la Gazeta matematică. Nu vrei să încerci?” Am vrut cu dragă inimă. Am avut şi patruzeci şi ceva de probleme rezolvate şi 4-5 propuse şi era singura publicaţie de specialitate.

Când considera că marea majoritate şi-au însuşit noţiunile de bază, zicea: “Hai să mânjim un fotbal!” Ieşeam pe teren şi nu mai plecam până pe la ora trei. Iubea mult fotbalul şi se şi pricepea. Avea un stil ca cel al lui Dobrin; se uita într-o parte, pasa în alta şi rareori reuşeai să-l deposedezi. Când prindea “beşica” nu mai vrea mâncare.

Nu învăţam la matematică. Îmi făceam doar temele. Am făcut câteva ore de pregătire cu toată clasa la absolvirea clasei a VIII-a. Am terminat subiectele de două ore de la examen în 45 minute, dar nu mi-au dat decât zece. Aşa era pe atunci. Recunoştinţă, domnule profesor!

Mai târziu, când am devenit colegi, Ştefan (dânsul a propus să ne tachinăm – cică meritam) a rămas tot un domn. Nu cred că e cineva din foştii elevi care să nu-l venereze. Păcat că ne-ai lăsat devreme, coane Fănică! Fii liniştit! Te vom urma şi vom iniţia ori o gazetă matematică ori vom face o echipă de fotbal!

Doamna. Ştefan Ţifui, Dumezeu să-l odihnească, avea obiceiul ca atunci când ne scotea afară pentru “a mânji” un fotbal să aducă şi fetele (colegele). Nu le obliga să facă galerie, deşi de multe ori o făceau, ci pentru a le supraveghea. Când dădea de minge uita de toate. Venea doamna Florica pentru ai reaminti că nu ştiu ce are de făcut, dar rămâneau amânate.

Ea era şi este o femeie sensibilă, iubitoare şi copilăroasă. Aşa o văd eu. O să vă explic mai târziu de ce. A fost diriginta mea din clasa a V-a. Eram o clasă cu doar douăzeci şi ceva de elevi, faţă de cei de la A care erau vreo treizeci şi ceva. Ne cam băteau la fotbal, dar la pregătire le eram superiori.

Doamna Florica era ca o mamă. Rareori se întâmpla să nu fie prezentă într-o pauză sau să nu ştie ce s-a întâmplat în clasă. Era mai bună decât mama. Pentru că nu mă dăruia cu nişte jordii şi nici nu mă obliga să fac ceva: mă ruga.

Nu-mi plăcea biologia, dar o învăţam de ruşinea doamnei. La fel s-a întâmplat şi în liceu. Doamna simţea, dar aprecia. Nu putea fi vreo gâlceavă între noi, elevii, de care doamna să nu ştie şi să nu intervină pentru a ne lua apărarea. “Eram puişorii ei”.

Eram un elev cu posibilităţi modeste. Unii din colegii mei cumpărau apă de colonie,destul de scumpă, pentru a o face cadou doamnelor de 8 martie. Deoarece mama ţesea şi eu alături de ea, ne-am gândit că o mică bucăţică de scoarţă ar fi un cadou ideal.

Singura care a păstrat acest mic dar al meu a fost “doamna mea”, care i-a pus o etichtă şi a lăsat “cu limbă de moarte” să fie păstrat. De fiecare dată când ajung pe la dânsa îmi arată acea bucăţică de cuvertură ca pe un trofeu, ceva scump pentru dânsa. Vă mulţumesc, stimată doamnă!

Ştefan o ajuta, uneori cu tragere, alteori fără tragere de inimă la treabă, depinzând de fotbal. Dar doamna îl înţelegea şi îl accepta. Sunt sigur că între ei exista o înţelegere tacită; se iubeau şi se respectau fără a face publice sentimentele dânşilor. Eu n-am auzit niciodată ca doamna să zică ceva rău de domnul sau invers.

Ultimul capitol: terminam clasa a VIII-a şi trebuia să merg la liceu la examen. Doamna profesoară Vadana (nu prea era prietena lui Ştefan) mă pregătise pentru a interpreta un rol din Moş Teacă. Domnul Ţifui făcea un turneu prin judeţ şi m-a luat şi pe mine.  Dar eu trebuia să-mi iau buletinul de la Tg. Neamţ. Nu puteam să mă prezint la examen fără acest act. Am rezolvat oarecumva, dar nu am putut fi prezent la festivitatea de premiere de la sfârşitul clasei.

Diploma şi coroana i-au fost înmânate mamei, ambele vărsând lacrimi. Au fost lacrimi benefice, am ajuns învăţător, am lucrat 44 de ani şi jumătate, sunt pensionar. Nu pot decât să mă îndrept cu recunoştinţă spre mentorii mei, să le urez viaţă lungă şi sănătate celor ce trăiesc şi să le aduc un pios omagiu celor ce nu mai sunt.

Îţi mulţumesc, stimată doamnă! Ai fost şi eşti o doamnă! Cu respect, al dumneavoastră cel mai mic elev.

Ilie ALEXANDRU

Articolul Amintirile unui elev de mai demult apare prima dată în Ecoul muntilor.