Prima școală normală din județul Neamț a fost școala preparandală din orașul Piatra-Neamț. Aceasta s-a înființat în anul 1860, printr-o lege votată de Adunarea Deputaților, care decidea înființarea a patru școli preparandale, pentru pregătirea învățătorilor în orașele Botoșani, Bacău, Tecuci și Ismail. Profesorii acestor școli erau plătiți din fondurile comunităților sătești cu câte 30 lei pe lună. Primii elevi au fost recrutați dintre dascălii din bisericile apropiate, durata cursurilor, în primul an, fiind doar de trei luni. Primul an de studiu pentru clasa întâi primară avea în program teorie și practică pedagogică. Absolvenții acestui curs aveau dreptul să deschidă oriunde o școală primară pentru clasa întâi. Școlile preparandale s-au deschis la 1 octombrie 1860 și funcționau în localul școlilor primare de băieți, uneori ținând cursuri în timpul liber al acestor școli. Școala preparandală din Ismail, sub direcția institutorului I. Zuan, a funcționat doar o lună și în noiembrie 1860 a fost mutată la Piatra-Neamț. Datorită funcționării acestei școlii în Piatra-Neamț, s-au înființat multe școli sătești în anii următori în județele Neamț și Suceava în special, dar și în restul Moldovei.

 Școlile secundare din comuna Hangu

         Gavriil Galinescu

Hangu era, și este în continuare, una dintre cele mai mari comune de pe Valea Bistriței, de altfel și singura comună rurală care a avut mai multe școli secundare. Înființarea unor școli secundare în mediul rural s-a dovedit a fi folositoare pentru culturalizarea populației de pe Valea Bistriței și aceasta s-a datorat, în cea mai mare parte, unui dascăl originar din această zonă, om de cultură, curajos și determinat, profesorul Gavril Galinescu.

Profesorul Gavril Galinescu a fost printre inițiatorii ai primei școli secundare din comuna Hangu, școală care s-a înființat în anul 1917 cu statut de școală normală. Din păcate, această școală a funcționat doar un an de zile, cu o singură clasă.

În anul 1918, datorită legii Mehedinți se înființau școlile pregătitoare, astfel că Școala Normală de la Hangu a fost transformată în școală pregătitoare și a funcționat cu două clase, elevii fiind recrutați dintre absolvenții școlilor primare, iar elevii clasei a II-a au fost recrutați dintre elevii anului precedent, al fostei școli normale. Directorul celor două școli era profesorul Gavril Galinescu, absolvent al Conservatorului de Muzică din Leipzig și absolvent al Facultății de Filosofie.

În anul 1919 s-au desființat și școlile pregătitoare, din cauza anulării legislației în vigoare, motiv pentru care profesorul Galinescu a încercat să păstreze cursurile unei școli secundare, reușind să înființeze un gimnaziu, care a funcționat fără întrerupere timp de 11 ani, până în anul 1930, când a fost desființat. Condițiile pentru funcționarea gimnaziului nu erau dintre cele mai fericite, câțiva ani cursurile au fost ținute într-o casă închiriată, apoi s-a construit un local propriu, din fondurile Comitetului școlar. Deoarece elevii școlii erau proveniți de la școala normală și școala pregătitoare, gimnaziul a căpătat statutul de gimnaziu mixt.

Deschiderea cursurilor a avut loc în ziua de 1 noiembrie 1919, zi în care s-a organizat și examenul de admitere pentru clasa I. Au fost admiși la examen 39 de elevi, 27 de băieți și 12 fete, doi elevi veneau de la Liceul Internat din Iași, în total, în clasă, erau 41 de elevi și eleve. În ziua de 10 noiembrie au mai fost admiși, prin examen, încă doi elevi, un băiat și o fată, efectivul clasei ridicându-se la 43 de elevi. Între 3-5 noiembrie s-a organizat examen de admitere în clasa a III-a, cu absolvenții clasei a II-a a școlii pregătitoare, examen la care au reușit 34 de elevi, 19 băieți și 15 fete, între 7 -9 noiembrie s-a organizat examen de admitere în clasa a II-a, cu absolvenții clasei întâi a școlii pregătitoare. Au fost admiși în această clasă 27 de elevi, 18 băieți și nouă fete. La 21 ianuarie 1920 a mai fost admis în clasa a III-a încă un elev, absolvent a două clase pregătitoare. Așadar, gimnaziul funcționa, de la bun început, cu trei clase.

Profesorii Gimnaziului Mixt de la Hangu, în perioada 1919-1930, au fost: Gavril Galinescu, directorul școlii și profesor de limba română, limba germană și muzică, preot T. Gheorghiu – religie, Adela Zamfirescu – istorie și limba franceză, avocatul Ion Hotnog – latină și drept, Spiridon Arteni – științe naturale și geografie matematică și fizico chimice, Constanța Provian – franceză și geografie, I. Mangâru – latină istorie și drept, ec. Alex Romanescu – desen și caligrafie, dr. Richard Weiss – germană și geografie, Ștefan C. Gheorghiu – religie, N. Bârsan – drept, Aurelia Galinescu – lucru și gospodărie, Ecaterina V. Grecu, Valeriu Grecu, Adrian Ciocârdia, Ion M. Ștefănescu, M. Bonciu, Pantelimon Ghervasia, Natalia Nădejde, I. Bugeag, I. Țuțuianu, Vladimir Frimu, D. Rostoica, Gh Cocotailo, Eftimie Iacob, N. D. Mihăilescu, Alexandra Simionova, Cleopatra Pintilie, C. Tarhon, Ana Weiss, D. Simionescu, Ana Dragomir, D. Brohanschi, Margareta Braha, S. Moisescu, Cornelia Gheorghiu și C. Gheorghiu.

Gavril Galinescu părăsea conducerea gimnaziului, școala și satul și se muta la un liceu din Iași, în anul 1927, în locul său fiind numit director, doctor Richard Weiss, profesor de la Gimnaziul din Târgu-Neamț. În anul școlar 1928-1929 pleca din Hangu și doctorul Weiss și conducerea școlii era încredințată preotului Pantelimon Grigoriu. În anul 1930, Gimnaziul mixt de la Hangu a fost desființat.

Pentru o perioadă de timp, în comuna Hangu a funcționat un „subrevizorat școlar”, probabil pentru a monitoriza mai eficient școlile de pe Valea Bistriței, în condițiile deplasării greoaie a revizorilor în teritoriu. Subrevizorul școlar, Grigore Vlad, trimitea rapoartele sale la Inspectoratul Școlar Circa 6 Bacău, unde inspector școlar primar era Alexandru Gheorghiu. În anul 1925 prin adresa nr. 237 din 5 iunie aducea la cunoștință superiorilor câteva date solicitate cu prilejul unei inspecții speciale în județul Neamț, respectiv inspecția specială de la școala din Răpciuni, Hangu, astăzi, localitatea Ceahlău. În circumscripția Răpciunea-Hangu erau 49 de școli, care funcționau cu 84 de învățători, cursurile clasei a V-a și clasa I complementară funcționau la 28 de școli. Pe lângă școlile din circumscripția Hangu, erau înființate 24 de școli de adulți și adulte, funcționau 14 ateliere pentru băieți și cinci ateliere pentru fete. În același raport erau notate informații despre școlile din circumscripția Mastacăn, unde locuința pentru director se lucra din temelie și este aproape clădită, la Borlești, școala avea patru săli de clasă, era aproape ridicată, iar școala din satul Poloboc fusese acoperită, se lucra la temelie, lemnărie și draniță. La școala din Frunzeni se făceau pregătiri de amenajare pentru a aduce copiii în local, iar la Tazlău erau adunate toate materialele necesare construirii școlii noi.

Școala Elementară de Comerț din Hangu

În vara anului 1930, o delegație a locuitorilor din Hangu și împrejurimi, în frunte cu preotul Pantelimon Grigoriu și avocatul Ion Hotnog, s-a prezentat în fața ministrul instrucțiunii, Neculai Costachescu, care se afla în vacanță la schitul Durău, insistând pentru menținerea gimnaziului din comuna Hangu. Desființarea gimnaziului din Hangu a produs mari nemulțumiri, atât printre locuitorii de pe Valea Bistriței, cât și printre intelectualii din această zonă, care au protestat împotriva desființării acestuia. Argumentul lor era acela că pe parcursul celor 11 ani de funcționare „școala a dat roade prea frumoase, în acest mediu pur românesc, iar viața sătenilor se legase puternic de dânsa în tot acest interval devreme”.

Întorcându-ne la solicitarea delegației intelectualilor din Hangu și susținerea acesteia în fața ministrului N. Costăchescu, acesta le-a răspuns că menținerea gimnaziului nu mai era posibilă, dar se putea înființa o școală comercială elementară, care putea fi mai utilă decât un gimnaziu, într-o regiune industrială și comercială cum era Valea Bistriței și, în opinia lui, elevii trebuiau îndrumați și către școli practice, nu numai către cele teoretice. Delegația, fără prea multe entuziasm, a primit această propunere, iar în toamna anului 1930 s-a înființat în locul Gimnaziului mixt, o Școală Comercială Elementară la care au fost numiți profesorii Gheorghe Boureanu, licențiat în litere și Ioan Tăzlăuanu, licențiat în științe, primul avea delegația de conducere a școlii. În primul an, școala a funcționat numai cu clasa I, cu 38 de elevi înscriși, dar deschiderea cursurilor a avut loc în data de 1 octombrie, fapt care a produs confuzie și unii elevi au plecat spre alte școli, la deschidere venind doar 25 de elevi. În cursul anului s-au retras 14 elevi, din lipsă de mijloace, clasa rămânând cu 11 elevi, toți fiind declarați promovați la sfârșitul anului. În anul 1931 această școală a fost desființată, comuna Hangu rămânând fără nicio școală secundară.

Prof. dr. Elena PREDA

Articolul Începutul instrucției școlare din Ținutul Neamțului apare prima dată în Ecoul muntilor.

„Din Răpciuni, mergând pe șoseaua națională de pe valea Bistriței, după ce treceai pe un pod frumos de piatră, ajungeai în Hangu, 2 km sud de Răpciuni. Hangu era – după cât îmi amintesc- cea mai mare comună din județ, cu gospodării întemeiate, cu spital județean, cu școală mare. Era formată din satele Hangu, Fârțigi, Audia și Boboteni. Populația totală era în 1934 de suflete. Pe vremuri, de Hngu țineau și satele Răpciuni și schit. Dovadă că vechea mănăstire – cetatea din schit- i s-a zis Schitul sau Mănăstirea Hangului.

Satul Hangu, reședința comunei, este așezat între comuna Ceahlău la vest, comuna Buhalnița la est, satul Audia la nord și culmile Ceahlăului spre sud, ale căror povârnișuri cu pășuni bogate se lasă până în apa Bistriței, până în malul drept. Satul se află pe malul stâng al apei. Dincolo de această apă, chiar sub poalele Ceahlăului, se înșiră casele din cătunul Fârțigi. Care face parte din aceeași circumscripție școlară. Astăzi, cea mai mare parte a satului Hangu se află sub apele limpezi ale marelui lac de acumulare. Cele mai multe din fostele gospodării s-au ridicat pe coastele dealurilor dinspre nord, apropiindu- se de satul Audia. Hangu se găsea, prin veacul ala XVII- lea pe moșia Cnejilor Cantacuzini. Într-o vreme a fost trecută mănăstirii Văratec, dar moștenitorii Cantacuzini și-au revendicat-o și-au câștigat-o prin judecată, păstrând-o până la exproprierea din anul 1864.

Locuitorii Hangului sunt veniți aici tot din ținuturile ardelenești, de unde plecat cu tot avutul, cu preoți și conducători din cauza dărilor ce apăsau pe umerii lor și a persecuțiilor ce îndurau. Așezarea lor aici s-a făcut începând cu secolul al XIV- lea. Ei sunt oameni muncitori, buni, gospodari și cu înclinații spre o viață mai civilizată. Îi rodeau și pe ei anumite boli, consecința abuzurilor de băuturi ce o practicau generațiile înaintașe. Ocupația lor de căpetenie este creșterea vitelor, având bogate pășuni și fânețe, fac și puțină agricultură mai ales cultivă zarzavaturi și pomi roditori. Pentru cultura cerealelor nu au terenuri și nici clima nu este favorabilă, de aceea, toamna, pornesc în convoaie la câmp pentru aprovizionare cu porumb și grâu. Mulți din ei lucrează la exploatarea lemnului în pădure și fabrici, sau sunt plutași. Industria casnică era dezvoltată, femeile lucrând în casă lâna bumbacul și cânepa, scoțând frumoase țesături ce sunt căutate și pe piața târgurilor. Portul național s-a păstrat foarte bine. În zilele de sărbători este o plăcere să treci prin aceste sate și să vezi lumea ieșită la şosea, cu cele mai frumoase costume naţionale. De asemenea s­a păstrat limba moldovenească plăcut modulată, credinţa şi obiceiurile strămoşeşti etc. Satul a fost vizitat de mulţi oameni de ştiinţă din țară şi din străinătate cum au fost  Spiru Haret (1900), Chperetz profesor de la Sorbona, P. Bogdan, I. Simionescu, ş.a.

În mijlocul satului Hangu se află o veche biserică de lemn ridicată după anul 1750. Alături de această bisericuță se începuse în 1928, construirea unei biserici mari de beton, cu ajutorul numai de la enoriași, preot fiind M. Coroamă. Și satul Fârțigi avea o biserică construită din piatră. Se crede că această biserică, deși nouă, a fost clădită pe rămășițele vechiului schit, „ Poienile” la poalele Ceahlăului, ctitorie de pe vremea lui Ieremia Movilă (1599). Are în fața șesul Hangului, cea mai lungă poiana, de pe valea Bistiriței.

Primele începuturi de la școală la Hangu, se cunosc dinainte de 1840, când se adunau câțiva băieți și descifrau ceaslovul și scriau cu pană de gâscă sub supravegherea unui dascăl de biserică, pe nume Creivan. După aceea a mai predat carte bisericească Ion Teodorescu sau Teodoriu care avea pregătire de preot. El a îndrumat școlarii până în 1849 învățându-i și cântări bisericești. Dascălul era plătit de părinții băieților (câte 4,90 lei de fiecare). Pe la 1851 urmau la această școală 20-30 de băieți, cursurile ținându-se într-o chilie a bisericii. Se mai te și de un alt dascăl, călugărul Gherontie, care avea un glas foarte frumos. Între 1856 și 1864, nu se mai pomenește nimic despre școala din Hangu, elevii care doreau să învețe carte erau trimiși la Mănăstirea Neamț de care ținea la vremea aceea Moșia Hangu. Începând din 1864, pe baza legii școlare a lui A. I. Cuza ia ființă școala comunală Hangu, cu 30 de elevi, dar după 2 ani iarăși încetează cursurile. Abia în februarie 1873 se redeschide cu 60 de elevi, sub conducerea lui Ion Bălănescu, absolvent al Seminarului din Huși, angajat de comună. I. Bălănescu a fost un dascăl aspru, de frica căruia mulți au împuns fuga. Pe data de 19 noiembrie 1875 școala devine oficială, pe seama statului, fiind numit învățător Gh. Leonescu, absolvent al gimnaziului din Piatra Neamț. Învățătorul Gheorghe Leonescu, a funcționat neîntrerupt din 1875 până la 15 octombrie 1914 când s-a stins din viață în vîrstă de 61 de ani. De la 1 noiembrie 1910 a fost transferat aici, în postul II, învățătorul titular Grigore Grigorescu, care, după moartea lui Gheorghe Leonescu, a luat direcția școlii post, pe care l-a cinstit până în anul 1935 și după aceea. La vremea de care vorbim, școala avea înscriși 446 elevi, din care frecventau regulat 229 în toate clasele, dar clasele V-VII aveau o frecvență foarte neregulată, înregistrând abia 10-15 % din cei înscriși. Cauzele se cunosc. La această școală veneau și copii din cătunul Fârțâgi, trecând Bistrița pe punți și fiind mereu expuși la nenorociri. În acest an, 1935, școala era încadrată cu 9 posturi. Într-o vreme, funcționau 2 școli- nr. a și nr. 2, dar în lipsă de localuri, școlile s-au contopit. În perioada de la 1875-1935 în afară de cei doi dascăli amintiți mai sus Gh. Leonescu și Gr. Grigorescu au funcționat în celelalte posturi peste 30 de învățători, cei mai mulți titulari. Amintim și pe cei titulari: C. Baltă, Natalia Tistu- institutoare, N. Șanta, Teodora Danielescu, Preot M. Coroamă, Maria Chele, Maria Fărcășanu, Viginia Galinescu, Dominca Pitaru, Alexandrina Pitaru, Zoe Horodniceanu, N. Zaharia, Gh. Pătrașcu, Maria Pecek, Virginia Dăscălescu, Cleopatra Bicăjanu, Berbec vasile ș.a.

Școala a dat mulți absolvenți care au luat drumul către alte școli secundare și superioare, dând societății pe lângă numeroși meseriași și un număr de 16 învățători, 7 preoți, 2 medici, 7 profesori, 3 avocați, ingineri, magistrați, funcționari, ș.a. la școala din Hangu a frecventat în perioada 1924- 1930 în chip regulat clasele V- VII, dând peste 80 de absolvenți cu 7 clase. Dacă n-ar fi fost propaganda mârșavă dusă  de câțiva potentați ai zilei, aceste cursuri ar fi continuat. Până în 1898 școala a funcționat prin diferite case sau într-o chilie a bisericii. În urma vizitei ce a făcut-o ministrul şcoalelor, Spritu Haret, în 1900 s- a început clădirea unui local propriu, cu 4 săli și locuință pentru director, local care a dăinuit până la evacuarea satului. Ambii directori pe care i-a avut școala în acest răstimp, s-au îngrijit mult de întreținerea acestui local. Prin stăruința învățătorilor, în frunte cu directorul școlii s-a înființat un cămin cultural care-și ținea adunările în local școlii. În cadrul acestui cămin s-au organizat numeroase manifestații artistice, constând din jocuri naționale specifice Văii Bistriței, cor pe 2-3 voci, teatru, conferințe. Școala mai avea și un atelier de țesătorie pentru fete, bine organizat, cu războaie de țesut, gherghefuri, etc. ca activitate cooperatistă se menționează Banca Populară.

Date culese de Grigore Grigorescu

Satul Audia se află la nord de Hangu, pe văile pâraielor Audia și Boboteni, care unindu-se , se varsă în Bistrița, azi în lac. Este înconjurat de numeroase culmi muntoase ce fac parte din lanțul munților Stânișoara- care în această parte poartă numele de munții Hangului, Malul, Muncelul ș.a. Audia se leagă de satele din depresiunea subcarpatică (valea Cracăului) prin poteci de o rară frumusețe și singurătate. Străbătând aceste păduri seculare, pe cărări știute numai de călăuze, ai impresia că te-ai desprins de lumea satelor și orașelor țării. Audia are un istoric interesant, aici fiind așezată o tabără a tătarilor sub comanda unui șef cu numele Altan. Se găsesc și azi urmele unei cetăți. S-au făcut săpături în jurul acelei presupuse așezări tătărești, dar fără rezultate concrete. Un punct din apropierea acestei așezări purta numele de „ Bouria lui Altan” probabil acolo își aveau ocoalele cu boi. Satul Audia a fost vizitat în scopuri geologice de cercetători români, germani, englezi, care au făcut săpături căutând mine. Și locuitorii din acest sat sunt veniți tot de prin Ardeal cam prin anul 1800. În sat sunt câteva familii Ungureanu, ceea ce dovedesc că au obârșia din Ardeal. Deși sat izolat sătenii sunt dornici de învățătură, își trimit copii la școală și se interesează de noutăți, unii chiar se abonează la gazete.

Procentul analfabeților era în 1934 de 27 %. Se ocupă cu creșterea vitelor, în special cresc oi multe, cu exploatarea pădurilor și unii sunt plutași. Femeile lucrează țesături de lână, în special scoarțe frumoase, lăicere, poclăzi, sumane, și frumoase costume naționale pe care le îmbracă cu mândrie la sărbători. Limba și credința sunt bine păstrate, dar sunt superstițioși, mai ales femeile. Țin mult la vechile obiceiuri, mai ales cele în legătură cu oieritul, apoi la nunți, hramuri, Anul Nou ș.a. toate aceste obiceiuri sunt prilejuri de petreceri cu multă băutură.

Școala. Până în anul 1892, în Audia n-a fost școală oficială. Puținii copii care erau dați la școală, mai mult băieți, mergeau la școala din Hangu, care era bine organizată. Totuși, înainte de 1892 se pomenește de preotul I. Pântescu, absolvent al seminarului din Ismail, care făcea școala și cu 30-40 de copii. Pe 1 octombrie 1892 ia ființă școala oficială din Audia. Care deservea satele Audia și Boboteni. Erau înscriși 53 de elevi, din care frecventau 25. Primul învățător a fost N. Grințescu, învățător titular (1892, 1896), urmat de Gh. Tablan (1901- 1902), C. Vasiliu ( 1914-1919), Gh. Gavrilețeanu ( 1919-1920), preotul Ștefan Gheorghiu și soția sa Emilia, Vasile Berbec, toți învățători titulari.

Din 1920 funcționa neîntrerupt Alexandru Săvescu, Învățător ajutor, titularizat, iar mai târziu în postul II soția acestuia, Aristița Săvescu, înv. titulară. În anul școlar 1934-1935, școala avea înscriși 119 elevi, din care frecventau 97 elevi la cele două posturi. Satul Boboteni își avea școala separată, cu un post în care funcționa N. Zaharia, Înv. titular. De la Audia au ieșit câțiva intelectuali, un inginer silvic Ghervasia, un învățător, I. Berbece, profesor I. Galinescu, un bun meșter de mobilă Ion T. Ghervasia ș.a.

În sat sunt două biserici, una veche, de lemn, clădită în 1928 și care aproape s-a ruinat și una clădită mai târziu. Între preoții ce au păstorit în acest sat amintim pe Vasile Bătrânu, N. Cilihoescu, I. Pantescu, V. Prundeanu, datorită căruia s-a clădit noua biserică din Boboteni.

Date culese de Alexandru Săvescu

A consemnat Roxana Gabor Tănase

Articolul COMUNA HANGU ÎNTR-O SCRIERE INTERBELICĂ apare prima dată în Ecoul muntilor.

-Aruncă-te în foc! Cărbunele se aruncă. Pe dată deveni o creatură luminoasă, strălucitoare, caldă, iradiantă, magnifică!

-Te mistui, îi spuse.

– Dar dau lumină și căldură, răspunse cărbunele, în sfârșit fericit. Lasă-te cuprins de soarele și de focul spiritului și vei străluci ca o stea pe cer pe drumurile infinitului!” (Mitologie populară).

Deși este o meserie foarte veche pare a fi pe cale de dispariție, ca multe altele. „Moartea” acesteia nu este din cauza dezinteresului față de acest produs, ci din lipsa forței de muncă.

Dacă facem o incursiune în trecut aflăm că aceasta era o îndeletnicire cu origini arhaice; mangalul fiind folosit atât în atelierele de fierărie, cât și-n gospodărie, dar mai era utilizat și ca explozibil aflându-se în componența prafului de pușcă. Dacă este să ne raportăm la calitatea lor putem afirma că este în simbioză cu materia primă folosită. Acest procedeu de carbonizare a lemnelor are o tehnică nemodificată de zeci de ani. Pentru a afla mai multe detalii mergem la familia Crudu Toader din satul Hangu.

Sfârșitul lunii ianuarie a anului 2024 ne duce într-o măngălărie a comunei Hangu, singura din zona noastră. Povestea acestei afaceri își are debutul în urmă cu 8 ani, când proprietarul aflat în pragul pensionării este sfătuit de către fii lui să se ocupe de această activitate. Situată la capătul satului la liziera pădurii, unde materia primă, fagul, este ușor de accesat, nu au mai stat pe gânduri și s-au pus pe treabă. La început afacerea a mers foarte bine, făceau distribuție în toată zona Moldovei, dar cu trecerea timpului, lipsa personalului „de bază” a început să reducă producția, iar acum este gata în a rămâne numai o amintire.

După spusele proprietarei, cerință de mangan ar fi, dar puterile celor doi pensionari scad exponențial cu înaintarea în vârstă, copii au serviciile lor și totul se desfășoară mai lent.

Tehnica producerii acestei materii prime este una destul de complexă. Se pornește de la achiziționarea lemnului, a esențelor tari, fagul în special, care este adus în poiana măngălăriei pentru a fi tăiat, lăsat la uscat, apoi așezat în rânduri în interiorul unor cilindri metalici. La baza acestor cilindri (bocșe), care au un diametru de circa 3 metri în jurul cărora se va săpa un șanț în care se vor introduce niște tuburi metalice de mărimi diferite pentru a ajuta arderea lemnului. Capacele acestor cilindri vor fi închise pentru favoriza o ardere lentă și mocnită, iar acele șanțuri de la bază vor fi acoperite cu pământ din momentul în care lemnele au fost cuprinse de flăcări. Pentru ca produsul finit să fie de calitate este necesară o atenție deosebită în a urma toți acești pași, de aceea este necesar ca personalul să fie atent și responsabil. Uneori neglijența a dus afacerea în scrum. Timpii de producție variază între 16-48 ore.

Dacă în trecut utilizarea cărbunilor era mult mai extinsă, în zilele noastre se folosesc în puținele ateliere metalurgice și în pregătirea savuroaselor grătare. Putem afirma că această meserie tradiție se află aproape de epilogul ei, datorită unei serii de factori cunoscuți și-n alte domenii. Dar poate va veni o zi când simplitatea lucrurilor își va găsi locul printre noi cei „moderni”. Spre exemplu: un grătar pe cărbuni este incomparabil cu un grătar pe piatră lavică, de departe spunem că preferăm gustul tradițional românesc!

Întrebuințarea cărbunilor în gospodării:

–          Îndepărtează mucegaiul: după curățarea zonelor afectate se va pune un vas cu cărbuni lângă perete, iar mucegaiul va rămâne doar o amintire neplăcută.

–          Folosirea lor în grădina cu legume ajută la îmbunătățirea recoltei toamna, plantele vor fi sănătoase, iar buruienile vor scădea exponențial;

–          Ajută la purificarea apei;

–          Ține rugina la distanță, în cutia cu scule se așază câțiva cărbuni, iar rugina nu se apropie de ele;

–          Elimină mirosurile neplăcute din: frigider, coș de gunoi, coșul de rufe etc. Este necesară depozitarea a 2-3 bucăți de cărbune în spațiile problemă, iar aceasta se rezolvă de îndată.

–          Albirea dinților: se macină apoi se aplică cu ajutorul periuței pe suprafața dinților, efectul este unul imediat, eficient, natural și economic;

Aceste întrebuințări și multe altele poate că ne vor da de gândit și nu vor duce la dispariția acestei meserii vechi, ci tradiția va fi dusă mai departe!

Roxana GABOR-TĂNASE

Articolul Cărbunăritul la Hangu apare prima dată în Ecoul muntilor.

Toţii elevii ne-am prezentat duminică dimineaţa, aşa după cum ni s-a spus, în costum naţional şi cu buchete de flori, şi în rând, am mers în faţa conacului unde trebuia să-l aşteptăm. Conacul era așezat într-o frumoasă poiană cu livezi și pomi fructiferi și cu un peisaj nespus de frumos unde în fund se ridica maiestos falnicul Ceahlău. Adevărată zi de sărbătoare.  Erau de față toate oficialitățile din comună, în frunte cu preotul satului, Pantilimon Grigoriu, și, bineînțeles, funcționarii aparținând  administrației Domeniului Sturdza.

În timpul amezii, între orele 12-13 își face apariția mașina Prințului încadrată de ambele părți de călăreți îmbrăcați toți în costume naționale și cu căciuli pe cap, îți făcea impresia că erau toți plăieși ai lui Ștefan cel Mare. La o comandă a început să sune toate clopotele de la Biserică și într-un cor toți au cântat – Bine-ați venit și Mulți ani trăiască! – iar în timp ce se cobora din mașină împreună cu soția sa, Prințesa Ileana, fiica cea mai mare a generalului Manu, au fost întâmpinați cu pâine și sare.

Au luat cuvântul Preotul și Directorul școlii, urându-i bun venit pe moșia sa, după care Prințul, cât și Prințesa au dat mâna cu toate oficialitățile și cu cei dinîmprejur, iar copiii i-au dăruit buchete de flori.

Prințul era un bărbat înalt, frumos cu un corp atletic, iar prințesa frumoasă, înaltă cu un corp splendid îmbrăcată foarte modest și zâmbitoare.

Pe parcursul timpului, când era mai puțin ocupat cu administrarea moșiei, Prințul practica foarte mult sportul. Cel mai mult îi plăcea natația și automobilismul şi nu de puține ori din cauza vitezei cu care își conducea mașina era să-și piardă viața.

În multele accidente pe care le-a avut norocul i-a surâs; din cauza vitezei prea mari, la o curbă i-a sărit roata din spate, oprindu-se în râul Bistrița, mașina a venit de mai multe ori peste cap, Prințul a ieșit zâmbind parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Un alt caz de semnalat a fost când venea tot în viteză mare, în localitatea Dodeni – Bicaz a intrat cu mașina între copacii de pe malul apei, de unde a fost scos de niște plutași, care se găseau în acel moment la legatul plutelor, tăindu-i mașina pentru a fi scos. Avea mania vitezei, cu toate că era și puţin miop, dar nu îi era frică de moarte. Ghinioanele aveau să se țină lanț, ca până la urmă să plătească cu viața, datorită curajului nebunesc pe care îl avea.

   Pe parcursul anilor, a mai avut multe accidente, iar în anul 1935 i-a ars conacul în miez de noapte şi a fost sculat de servitorii conacului cu foarte mare greutate, fără ca dânsul să știe ce se întâmplă.

În anul 1938, în luna Iulie, din cauza ploilor abundente, Biștrița a venit foarte mare, ieșind din matca ei, inundând locuințe – distrugeri de teren – și multe animale moarte din cauza puhoiului care aduce la vale zeci de bușteni, plute neancorate bine de mal și poduri distruse.

A doua zi, deși nivelul apei mai scăzuse, totuși apa era mare și tulbure și foarte periculoasă din cauza lemnelor care pluteau în voie pe apă. Era într-o Duminică dimineața, când spre mirarea tuturor, apare Prințul Sturdza cu mașina, iar deasupra mașinei ancorată o barcă cu 2 locuri pe care o comandase la Reghin. Era o barcă fără motor, pentru plimbări numai pe lac, nicidecum pentru ape repezi cum era Bistrița.

Prințul nu a ținut seamă de toate aceste pericole, a coborât barca de pe mașină, a dus-o lângă malul apei, ajutat de secretarul său, avocatul Lăzărescu, și șoferul care trebuia să urmărească din mașină, pe tot parcursul drumului, mersul bărcii cu însoțitorii săi.

Culmea, deși barca înainta de plecare a fost ținută de șofer, pentru a se putea sui Prințul și secretarul său – barca s-a răsturnat lângă mal cu amândoi.

S-a repetat din nou îmbarcarea și de acestă dată la fel s-au răsturnat norocos. Prințul a luat cățelușul de culoare albă, pe care îl suise în barcă și l-a aruncat pe mal (semn rău). S-au suit din nou, de data aceasta reușind să plece – fiind urmărit pe traseu de către șofer.

La podul Hangului care trece peste Bistrița,  s-au mai răsturnat încă odată. Până la Bicaz au mers fără să se întâmple ceva. Dar nu a durat mult, la ieșirea din loc. Bicaz spre localitatea Tarcău, râul Bistrița se despărțea în două la mijlocul apei, formându-se o insulă, presărată cu stânci mari, unde barca s-a răsturnat, iar din cauza valurilor mari și a vitezei apei, la mal a ajuns numai secretarul Prințului, avocatul Lăzărescu – Prințul înecându-se.

După câteva ore după înec, a fost anunțată Administrația Hangu și soția Prințului – care se găsea cu copiii la Pescăria Domeniului. A fost anunțată Prințesa Olga – care se găsea la moșia sa Popești-Iași, cât și la București, familia Generalului Manu.

După câteva zile de căutări cu scafandri corpul Prințului nu a putut fi găsit. Culmea ironiei, o femeie mergând cu rufele la spălat, suindu-se pe o plută ce era ancorată lângă mal din cauza balansului butucilor a dat de cadavrul Prințului.

Corpul Prințului nu a putut fi pus în primul sicriu din cauza volumului fiind necesar un sicriu mult mai mare. După găsirea corpului în zorii zilei pe la orele 4 dimineața am fost sculați de dangănul clopotelor – anunțând venirea cortegiului – anunțând venirea cortegiului.

Corpul neînsuflețit al Prințului a fost depus la Bisericuța de lemn din comuna Ceahlău, care în prezent se găsește la Muzeul Satului din București.

La slujba religioasă au asistat toate autoritățile, elevii de școală plus populația. A doua zi a fost transportat la moșia din Iași – localitatea Popești – unde era cavoul familiei și acolo a fost înmormântat.

Grigore TĂRÂŢE (Lulu COROAMĂ)

Articolul Poveşti triste de demult: Moartea prinţului apare prima dată în Ecoul muntilor.

Călătoria trebuia să înceapă la data de 15 iunie cu vizita localităţilor Vaslui, Huşi, Bârlad, Galaţi, Tecuci, Focşani, Odobeşti, Mănăstirea Mira, Năruja, Panciu, Adjud, Târgu-Ocna, Bacău, Roman, Piatra-Neamţ, Hangu, Dorna şi coborârea cu pluta spre Borca, la Poiana Largului şi apoi după vizita la Mănăstirea Neamţ urma reîntoarcerea la  Iaşi. Deplasarea prin ţară se făcea cu trăsurile şi acolo unde nu era posibil aşa ceva, călare.

La 11 iulie, domnul a sosit la Piatra-Neamţ, împreună cu un întreg alai de slujitori şi a înnoptat la Mănăstirea Bistriţa. A pornit dimineaţa către Hangu. La mănăstirea de sub Ceahlău fost primit de stareţul Daniil cu ospăţ straşnic. Din cauza ploilor a stat în zonă până la 18 iulie, urcând pe vârful Toaca şi vizitând împrejurimile. Wilhelm von Kotzebue, descriind traseul pe care l-a urmat în anul 1840 de la Borca la Hangu şi apoi către Piatra Neamţ, ne spune că urcând Ceahlăul şi ajungând pe vârful Toaca a văzut o piatră „care prin scrisul ei vesteşte urmaşilor că prea înălţatul nostru domn s-a suit pe această înălţime la 1835, împreună cu alte persoane din suita sa”. Se spune că autorităţile au cerut călugărilor să lărgească drumul cel mai umblat spre vârful muntelui în aşa fel încât să se poată ajunge călare. Drumul se numeşte şi astăzi „Jgheabul lui Vodă” şi este folosit de cabanieri care transportă cele necesare spre vârful muntelui cu ajutorul cailor.

De la Schitul Hangu, domnitorul a plecat spre Borca şi Dorna, coborând apoi spre Poiana Largului, spre vestitita Piatră a Teiului, cu plutele. A trecut pasul Petru-Vodă spre Pipirig şi apoi spre Mănăstirea Neamţ. Aici s-a pregătit o partidă de vânătoare pentru întreaga suită, cu sprijinul celor mai iscusiţi puşcaşi, spre marea plăcere a domnitorului. După această şedere la mănăstirea ctitorită de Ştefan cel Mare, Mihail Sturdza părăseşte ţinutul Neamţului, înscriindu-se între marii oaspeţi ai munţilor Neamţului.

Daniel DIEACONU

Articolul Domnitorul Mihaill Sturdza – turist la muntele Ceahlău apare prima dată în Ecoul muntilor.

„Minunata așezare și alcătuirea pământului care este ținutul Neamț – pe coastele munților al căror stăpân și domn îi Ceahlăul, și pe văile apelor ce vin cristaline de se aruncă în valurile Bistriței cea limpede și repede – a fost, desigur, recunoscută în bogăție, în fertilitate și în frumușețe, încă din cele mai vechi timpuri, fiind căutată, râvnită și apărată de cei mai îndepărtați strămoși ai acestor binecuvântate locuri.

Numai așa se explică de ce se găsesc, în pământul acestui fericit județ, urme de vieață omenească de acum patru–cinci mii de ani, urme pe care, în zilele noastre, le dezgroapă cu pricepere profesorul Radu Vulpe și cu pioasă hărnicie părintele C. Matasă din Piatra, și le așează într’un frumos și interesant muzeu regional de arheologie, despre care s’a dus vestea și peste ocean, în America.

Numai așa ne lămurim de ce s’au țesut legende în legătură cu vieața și întâmplările vitejilor Daci – tocmai pe vârful Ceahlăului; de ce întemeierea Moldovei a găsit aici, pe valea Bistriței și în munții Neamțului, o vieață veche și organizată – după cum înțelegem dintr’un document dela Alexandru cel Bun, din anul 1428, prin care Domnul miluește mănăstirea Bistrița cu 52 de biserici și sate – dintre care vreo 30 numai din ținutul Neamțului; și aceasta, nu mult după o jumătate de veac dela întemeierea Moldovei!… Numai așa înțelegem de ce voevozii cei mari ai țării și-au zidit aici cetăți, curți și mănăstiri, care fac azi, din acest ținut al Neamțului, un adevărat muzeu natural, o grădină cu urme sfinte și pentru istoria și pentru cultura și pentru credința neamului nostru românesc.

Să le pomenim pe scurt, cu evlavie:

Mănăstirea Neamț, ctitorie începută de Voievodul Petru Mușat (1373-1390) sau poate mai dinainte, de alții – o cetate a mănăstirilor moldovene – matca în jurul căruia stau roiul sumedenie de biserici, schituri și mănăstiri, Ierusalimul ortodoxismului nostru, care ne-a dat epoca de aur a culturii și artei religioase, ieșită din școala neîntrecuților alcătuitori de cărți sfinte ă strălucind de frumoase miniaturi, sau a vremurilor de mare faimă a harnicilor stareți Pahomie și Paisie.

De sute de ani, Românii de pretutindeni au venit aici, în lăcașul căruia i-a dat strălucire arhitectonică însuși Ștefan cel Mare, să se închine smeriți dragostei de lege și de neam și să spere în vremuri mai bune, care n’au pregetat să vină, întru preamărirea pământului și poporului nostru.

Bistrița, zidită de Alexandru cel Bun, pe urmele unei mai vechi așezări monahicești, întregită de Petru Rareș și reînnoită apoi de Alexandru Lăpușneanu, stă ascunsă lângă largul Pietrii. După 500 ani, așezământul în care s’a început pomelnicul Domnilor la 1407, a cunoscut stălucita pomenire a Voievodului ctitor, îngropat acolo – pomenirea făcută cu evlavie de gloriosul nostru Rege Carol II.

Secul lui Nestor Ureche, boier amarnic din țara de sus, și a prea frumoasei lui soții Mitrofana, care a lucrat cu mâinile ei, în fir de aur, minunea de aier sfânt pentru altar. Mănăstirea, zidită la 1602, zice-se pe urmele schitului lui Zosima, stă și azi ca o cetate, apărând un scump tezaur de artă ce întrece pe acela dela Neamț.

Războienii lui Ștefan cel Mare, zidită după lupta dela Valea Albă, când s’a întunecat cerul de săgețile oștilor și s’a înălbit valea de oasele păgânilor – luptă care n’a fost o înfrângere a Voievodului ci, dimpotrivă, o întărire a lui, în războiul cu dușmanii Moldovei și a creștinătății.

Agapia din Deal a lui Petru Șchiopul și Agapia din Vale a lui Gavril Hatmanul și a soției sale Liliana, cu vestitele picturi ale marelui artist Grigorescu, lăcaș unde glasurile de cristal ale maicilor înalță rugi și imnuri către Cel de Sus, iar mâinile lor curate aleg izvoade și covoare scumpe, ca și maicile de la Varatecul vecin, unde atâtea vieți smerite se închină Cerului și artei.

Bisericanii lui Ștefăniță Vodă (1512), unde azi se luptă din greu vieața cu moartea, în spitalele de tuberculoși, organizate acolo în vechile chili

i ale călugărilor, în care mai înainte a fost și închisoare de hoți, spre necinstirea unui trecut de mare faimă cărturărească ce-au fost Bisericanii.

Pângărații lui Alexandru Lăpușneanu (1560), o adevărată cetate de ziduri, cu o biserică dublă, suprapusă, unde un bun gospodar ar putea face un adevărat raiu, în atâtea încăperi câte au fost și câte s’au mai ridicat în timpul cât – și aici – a fost înainte de războiu un penitenciar.

Apoi atâtea alte mănăstiri mai mici și mai uitate: Tazlăul, Pionul, Buhalnița, Durău, Tarcăul, Almașul, Horaița, Sihla, fără a mai pomeni de atâtea biserici vechi din sat, dintre care unele sunt de sute de ani, și fără a mai aminti de minunata biserică Sf. Ioan din Piatra, zidită de Ștefan cel Mare la 1498. Iar acestui întreg șir de ctitorii voievodale i se va mai adăuga în curând o mănăstire nouă, într’o poiană minunată, la malul Bistriței – mănăstirea Regina Maria, întru amintirea vremurilor grele când Suverana și-a găsit aici adăpost și mângâiere din partea întregului norod.

Cu alte cuvinte, alături de minunățiile naturii, neîntrecute pe tot întinsul Moldovei, alături de bogățiile naturale, i s’au adăugat ținutului aceste fermecătoare lăcașuri, ce par niște oaze strălucitoare de bogăție artistică, de cultură luminoasă și de credință sfântă, în mijlocul unei mări împetrită în dealuri și munți înveșmântați în haina unui codru pururea verde – nepătruns decât de izvoarele și sălbătăciunile locurilor”.

A selectat Daniel DIEACONU

Articolul Fragment dintr-o scriere veche: „Monumente ale naturii și monumente istorice în județul Neamț” de Constantin Turcu apare prima dată în Ecoul muntilor.

Constantin Matasă a aflat despre aceste întâmplări de la bunicii săi şi de la alţi bătrâni din satul Răpciune: „Despre trecerea tătarilor prin această parte de loc se mai păstrează amintirea în popor. Aşa spun oamenii mai bătrâni, că venind tătarii au ars palatul şi biserica adunând din sat câlţi de cânepă, cu care au dat foc lemnelor puse anume în încăperi”. Tot preotul Matasă spunea: „Alţii povestesc cum oblicindu-se odată că iarăşi intră tătarii în munte, un bătrân pe nume Lazăr, cu cei şapte feciori ai săi, moldoveni din Basarabia aşezaţi aici, nu i-au lăsat pe oameni să fugă, ci cunoscându-le felul de a lupta al tătarilor, că de pe cai nu se dădeau jos, i-au învăţat pe săteni cum să le aţină calea şi să-i lovească. I-au aşteptat şi izbit moldovenii într-un loc în fundu’ Hangului, tocmai pe unde trecea drumul cel vechi, pe Dealul Doamnei. Moldovenii, după planul lui moş Lazăr, au zăgăzuit drumul dinspre munte cu brazi bătrâni, înţinându-i numai atât cât să nu se răstoarne singuri. Când a intrat hoarda în pădure şi au dat de închisoarea făcută de-a curmezişul drumului, la semnalul buciumelor s-au năruit un rând de brazi, care căzând de amândouă părţile, unii peste alţii, i-au prins pe păgâni într-o capcană de n-a scăpat decât unul, pe care un puşcaş l-a ucis tocmai sus, la Călugăreni”. Constantin Matasă povestea cu mândrie aceată întâmplare, căci Lăzărenii au fost printre strămoşii săi. Tot de atunci s-a păstrat şi o întâmplare anecdotică:

         “Cică în timpul năvălirii tătare localnicii s-au vestit unii pe alţii prin focuri aprinse pe culmi sau prin sunet de bucium sau de clopot, şi şi-au strâns bruma de avere fiecare şi a luat calea codrului. O nevastă tânără preocupată de a strânge cât mai multe de prin casă este surprinsă de un nogai care văzând-o frumoasă o cetluieşte cu arcanul. Acesta o luă, plăcându-i, ca roabă. Pe culme sătenii îngroziţi află trista veste. Unul strigă şi către soţul femeii aflat cu ei:

– Ioane, un tătar ţi-a luat femeia!

Acesta, după o clipă de gândire răspunse:

– Săracul de el!”

Tot în aceste vremuri cu dese năvăliri barbare, se spune că au prădat tătarii şi în satul Leţeşti. La o familie numită Creţu era cumătrie, când a apărut urdia. De abia au putut fugi petrecăreţii spre codru. Baba Creţoaie nu apucă decât să se ascundă în păpuşoi. Tătarii au intrat în casă şi au aflat masa plină: rachiu de prune, carne şi o covată de plăcinte. S-au apucat de mâncat şi de băut. Baba, văzând că veselia e în toi, s-a apropiat tiptil şi a înhăţat o desagă a unui tătar lăsată pe prispă. Se spune că de atunci se trage bogăţia Creţenilor, căci desagii erau plini cu aur.

Daniel DIEACONU

Articolul O poveste cu tătari la poale de Ceahlău apare prima dată în Ecoul muntilor.

Apele lacului trebuiau să acopere o suprafață de aproximativ 3100 de ha, ceea ce însemna cam toată regiunea istorică a Hangului, fără dealurile şi munții înconjurători. Autoritățile centrale au alocat resursele financiare necesare construirii barajului, hidrocentralei, tunelului, șoselei care urma să fie construită în jurul lacului, precum şi pentru despăgubirea familiilor ce urmau să fie strămutate. Locuitorilor li s-au expropriat terenurile (suprafața totală de 3070,79 ha), printr-un decret din 31 mai 1957 urmând a primi despăgubiri pentru pământurile şi casele lor. Despăgubirile nu reflectau valoarea reală a locuințelor şi nici a terenurilor. Unii locuitori au rămas fără să primească nici o despăgubire. Au fost alocate şi resurse pentru strămutarea de biserici şi cimitire. Terenurile ce trebuiau expropriate se aflau pe teritoriul a 6 comune: Bicaz, Izvorul Alb, Ceahlău, Hangu, Poiana Teiului și Galu. Despăgubirile puteau fi acordate atât în natură cât şi în bani. Locuitorilor expropriați li se acordau terenuri în suprafață de până la 5 ha, iar pentru reconstruirea gospodăriilor primeau un ajutor, o anumită sumă de bani. Populația trebuia să se strămute. Cei care s-au strămutat mai întâi, au primit despăgubiri mai substanțiale, spun hanganii, iar pentru ceilalți, indiferent de valoare pământului şi a caselor, s-a stabilit o sumă fixă -16.000 lei.

În urma acţiunii de strămutare (1959 – 1960), din zona lacului de acumulare Bicaz, satele Secu, Rugineşti, Buhalniţa, Izvorul Alb, Buhalniţa, Audia, Răpciuni, Schit şi Bistricioara au fost strămutate parţial, iar satele Poienari, Hangu, Fârţâgi şi Leteşti au fost strămutate integral. Din întreaga zonă a lacului de acumulare Izvorul Muntelui, au fost strămutate 2.291 gospodării, cu un număr de 18.760 locuitori. Dintre aceştia, 13.196 locuitori au preferat să rămână în preajma vechilor aşezări, urcând pe dealuri, unde aveau terenuri de fâneţe, căutând locuri mai drepte pentru aşezarea caselor, lăsând impresia că locuinţele lor stau agăţate de versanţii care împrejmuiesc  lacul.

Hangu a pierdut sate întregi, a pierdut populaţie care s-a aciuat prin alte locuri. Locuitorii Hangului, în încăpăţânarea lor de a nu-şi părăsi  străvechile vetre de locuire, sau măcar de a fi aproape de ele, nu au acceptat să se mute în alte părţi, ci s-a mutat pe râpile ce înconjoară lacul, întemeind noi vetre de sat. Au pierdut hanganii catedralele lor de la Gura Hangului, de la Răpciuni, biserica de la Fârţâgi, adică au pierdut ceea ce reprezenta spiritualitatea lor, lăcaşuri pentru care au depus atâta râvnă şi atâtea speranţe au legat de construirea lor. Şi locuitorii de la Gura Largului au trebuit să-şi demoleze biserica lor. Au trebuit oamenii acestor locuri să-şi dezgroape morţii şi pe acel  drum  al  oaselor sau al  morţilor, să-i mute în alte terenuri, să întemeieze alte cimitire. Au fost scoşi morţii din mormintele lor de la cimitirul din Gura Hangului şi cel din Răpciuni. Cimitirul din Gura Hangului a fost strămutat tocmai sus, pe Muntele Hangului, în satul Chiriţeni, locul unde a fost dusă şi biserica veche din Gura Hangului, construită în 1829 şi declarată monument istoric, precum şi turnul clopotniţă. Biserica nouă a fost detunată, adică dărâmată prin folosirea explozivului şi ruinele ei se mai pot vedea atunci când scad apele lacului. Se spune că hanganii ar fi vrut că ea să rămână în picioare, însă demersurile către autorităţi au fost tardive. Acţiunea de dărâmare a acestei biserici din beton armat nu s-a realizat fără dificultăti. Unii apreciază că s-a cheltuit mai mult cu demolarea  decât cu ridicarea clădirii.

Se spune că ultima slujbă, în biserica de beton armat, ţinută de preotul Mihai Coroamă a fost în ziua de 21 mai 1959, a Sfinţilor împăraţi, Constantin şi Elena. Cine ar putea să redea în scris atmosfera din biserică unde enoriaşii ştiau că este ultima slujbă religioasă la care participă în lăcaşul pe care timp de 30 de ani, s-au străduit să-l ridice? Cine ar putea să înţeleagă, în profunzime, speranţa că apele nu vor veni peste casele lor, sperante exprimate de Dumitru Cojocaru din Gura Hangului: „Apa care ajunge până la casa mea, o beau eu“, sau rezistenţa opusă de acel Constantin Turică, care n-a vrut să-şi părăsească casa decât luat pe sus de soldaţii ce vegheau ca toţi să se strămute. Poate un „Cântec vechi“, cules de la Sandu Popoaia, fiu de-al lui Alexandru Popoaia, care-l mai spune când este vornic pe la nunţi:

De la Bicaz mai în sus

Multe case s-au distrus.

Unde a fost casa mea

Acum merge Bistriţa.

Unde este tatăl meu

Acum mă înec şi eu

Unde a fost casa mea

Acum merge Bistriţa.

Înainte de a fi demolate sau detunate,  bisericile au fost dezbrăcate de podoabele lor: de catapeteasmă, de icoane, de celelalte odoare. În durerea şi desnădejdea lor, hanganii au donat patrimoniul bisericilor lor, adică au donat din identitatea lor, altor biserici, altor parohii. Bunuri apartinând bisericii de la Răpciuni au fost donate bisericii Schitişor (clopotele) şi Catedralei din Rădăuţi (catapeteasma şi stranele). Cele de la biserica din gura Hangului, catapeteasmă, acoperişul, icoanele, stranele, au fost dăruite parohiei din Pângărăcior.

Oamenii trăiau şi trăiesc încă cu sentimentul frustrării şi chiar al unei pedepse care s-a abătut asupra lor şi asupra familiilor lor. S-a conturat ideea unui blestem care face lacul  să înghită anual unul sau mai mulţi copii, tineri său maturi care se aventurează în apele sale.

Lacul înseamnă un plus de atracţie pentru turişti, pentru pescari, dar, întotdeauna, hanganii care privesc undele lacului, mai ales cei care au fost strămutaţi, se vor gândi la Şesul Hangului, la biserica de sub ape, la mortii sau la osemintele care, poate, au mai rămas acolo şi n-are cine să le mai caute de rânduială şi se uită şi spun arătând cu mâna, dacă se află alături de cineva: „Acolo era şi casa şi pământul nostru”…

Gheorghe DRUGĂ

Articolul Blestem şi pedeapsă?! Strămutarea pe Valea Muntelui: „Acolo era şi casa şi pământul nostru”… apare prima dată în Ecoul muntilor.

Mulțumesc, Meridiane Publishing-Iași, pentru clipa de magie! Mulțumesc prietenilor mei dragi care au transformat acest eveniment într-o adevărată sărbătoare!

Cu mari emoții am încercat să țin un mic discurs despre cartea ”Hangu, ținut de legendă”: „Vă mulțumesc tare mult pentru că ați ales să fiți alături de mine, într-un moment atât de emoționant!

Nimic din ce se întâmplă, astăzi aici, nu ar fi fost posibil fără minunații truditori ai Editurii Meridiane Publishing Iași: colaboratoarele mele dragi Ana Maria Roșca și Lorena Marciuc, doamna Adriana Nazarciuc și domnul grafician Adrian Barbu, cărora le mulțumesc din inimă și pe care îi asigur de toată recunoștința și prețuirea mea.

„Hangu, ținut de legendă” s-a născut de dragul și în amintirea bunicului meu care mi-a acompaniat copilăria cu cele mai frumoase povești. Cartea aceasta, scrisă cu sufletul, e mai mult decât o carte destinată copiilor iubitori de basme, e un dar pentru hanganii cu rădăcini adânci în satul lor natal, un dar pentru cei plecați în pribegie, în căutarea unui trai mai bun, care au atâta nevoie să-și păstreze identitatea, dar și un pod peste timp, care-i leagă pe cei ce au fost, cu cei care sunt și cu cei ce vor veni, o poartă de acces spre cunoașterea toponimiei, a istoriei și tradițiilor acestor locuri și, îndrăznesc să cred, o invitație adresată tuturor celor care doresc să cunoască oameni și locuri de legendă. Îi mulțumesc Bunului Dumnezeu pentru aici și acum!”

Printre legendele legate exclusiv de toponimia existentă în Comuna Hangu se numără și „Legenda Lacului Izvorul Muntelui”, așa că această carte poate fi o provocare inedită.

Liliana PÎNTEA

Articolul Cu inima, despre Hangu, la Gaudeamus, București apare prima dată în Ecoul muntilor.

La Bălţăteşti, pregătirile de luptă au început imediat: „Pe un deal vis-a-vis de conac se amenajase un poligon de tragere la ţintă pentru antrenarea celor neştiutori şi pocneau războinic de dimineaţă până seara”. Domnitorul aflase însă de aceste pregătiri şi poruncise prefectului de Neamţ să se convingă personal la faţa locului de starea lucrurilor”. Prefectul vede sosirea în curtea conacului a grupului de ţărani înarmaţi, în frunte cu Gheorghe Cantacuzino: „Circa 25 de călăreţi se aşezară pe două rânduri. Erau pădurari veniţi de departe din Carpaţi, împreună cu alţi câţiva războinici, amatori de aventuri … aveau poftă de luptă în ochi: cavalerie în carne şi oase”. Acesta i-a motivat prefectului prezenţa acelei trupe „din cauza bandelor de hoţi din munţi”.

Gheorghe Cantacuzino era convins că în cursul zilei vor sosi şi celelalte grupuri de ţărani înarmaţi în frunte cu boierii lor, dar „s-a făcut seară târziu şi nu a venit nimeni”. Când însă se pregăteau de culcare „a intrat în curte un echipaj de poştă”. Emisarul le-a relatat faptul că la Iaşi fuseseră arestaţi şi trimişi spre Dunăre 13 tineri revoluţionari, printre care şiHangu, Bălţăteşti, Bistricioara , dar aceştia reuşiseră să fugă de sub pază. Maria Cantacuzino, venită de la Iaşi, i-a avertizat că domnitorul trimisese „o companie de infanterie şi 50 de arnăuţi”, dar cei de la conac au stabilit că este mai bine este să rămână decât să fugă spre Ardeal.

La conacul din Bălţăteşti s-au adunat ulterior mai mulţi revoluţionari moldoveni, inclusiv Vasile Alecsandri în refugiul său spre Ardeal. Cu sprijinul unor unităţi ţariste, mişcarea a fost cu uşurinţă înfrântă, boierii neavând sprijinul maselor largi. S-a spus că numărul  plăieşilor înarmaţi a fost de peste 1000, aceştia fiind recrutaţi din satele din Neamţ şi Suceava, respectiv localităţile Hangu, Bălţăteşti, Bistricioara şi Borca.

Vasile Alecsandri, ca unul care cunoştea aceste locuri, după reprimarea revoltei de la Iaşi din martie 1848 a scăpat cu câţiva tovarăşi şi s-a îndreptat spre Transilvania. A poposit şi la Palatul Cnejilor, la Hangu. Tinerii revoluţionari au încercat să organizeze o rezistenţă în spatele zidurilor, mizând şi pe sprijin din partea localnicilor. Dar domnitorul a trimis trupe de lefegii, numeroase şi credincioase, şi conştienţi de inulitatea unei rezistenţe, revoluţionarii au trecut munţiii în Ardeal. Se spune că atunci ar fi scris Alecsandri frumoasa poezie „Adio Modovei”. Cu emoţionante versuri, Alecsandri părăsea Moldova:

„Eu te las, ţară iubită,

                   De-al tău cer mă depărtez,

                   Dar cu inima cernită,

                   Plâng amar, amar oftez!”.

Dionisie SAVIN

Articolul „Zavera” de la Bălţăteşti la anul 1848 apare prima dată în Ecoul muntilor.