Prin strădania domnului profesor doctor Daniel Dieaconu, două dintre caietele jurnal ale Părintelui Nicolae Grebenea au ajuns să poată fi citite de publicul larg.

Totul a început acum trei ani, când, cu binecuvântarea părintelui Iustin Pârvu, și sfinția sa trăitor al suferințelor din lagărele de concentrare și reeducare comuniste, s-a început munca de redactare a caietelor părintelui Grebenea. A durat ceva… au existat reticențe, au existat laude, au existat critici… dar a existat și înțelegerea faptului că orice adevăr trebuie scos la iveală, că trebuie să luăm din curajul mărturisirii marilor ”martiri” cu zeci de ani în închisori.

Angajamentul pentru tipar, prefața și postfața, au fost luate în grijă de domnul Viorel Neculau, un om dedicat cărții și istoriei în special, directorul editurii Cetatea Doamnei, Piatra Neamț. Volumul a primit o Predoslovie, câteva considerații de ordin istoric, un cuvânt de încheiere, dar și o apologie a părintelui Țuțuianu, care l-a cunoscut personal. Chiar dacă, poate unele considerații nu sunt pe placul unora sau altora, volumul cuprinde puncte de vedere… cuprinde modul cum unii sau alții au văzut lumea și adevărul istoric de atunci, iar cititorul are libertatea de a alege, de a fi sau nu acord, însă nu va putea să nu aprecieze, cultura, curajul, hotărârea, patriotismul și multe alte calități ale părintelui Grebenea.

Un asemenea eveniment nu putea rămâne fără o preocupare pentru prezentare de amploare către publicul larg. O sală arhiplină am găsit cu toții la Conferința de lansare de la Centrul Ecumenic Durău. La fel s-a întâmplat și la Conferința de lansare de la Biblioteca ”G.T. Kirileanu” – Piatra Neamț. Părintele Grebenea a fost pus de către vorbitori în contextul istoric al epocii, au fost evocate suferințele din închisorile comuniste, presiunile organelor de securitate, puternica rezistență anticomunistă din Neamț, personalități nemțene care au fost în temnițe, în special părintele Iustin Pârvu.

Un om într-un context istoric extrem de dificil, părintele Grebenea a trăit într-o perioadă în care istoria românească a trecut prin carlism, fascism, comunism… Pentru oricine putea să fie un moment de derută totală. Totuși, aceste personalități, care au avut ca reper crucea creștină și neamul românesc, au găsit puterea să nu cadă în capcanele manipulatoare, cu toate riscurile inerente ce i-au dus la grele suferințe. Toate acestea nu au fost determinate doar de forțe interne, ci puterile și contextul european a influențat mersul istoric de la noi din țară, conceptele, luptele de dominare, ambițiile de conducere, dependențele. Multe dintre aceste date au fost subliniate în extrem de bine documentatele discursuri de către cercetător științific, doctor, Corneliu Ciucanu, de la Centrul de Istorie și Civilizație Europeană al Academiei Române, filiala Iași.

Istoria rezistenței de pe Valea Bistriței a fost evocată de către domnul profesor Dorel Rusu, din Poiana Teiului, foarte preocupat de cei ce au suferit în timpul comunismul.

Din zecile de interviuri cu cei ce au suferit, din sutele de cărți și documente studiate, din experiența de viață, domnul profesor are un puternic cuvânt de spus pe tematica rezistenței anticomuniste din zona Piatra Neamț – Poiana Largului – Borca.

Impresionante au fost cuvintele și povestirile părintelui Țuțuianu, care l-a cunoscut personal pe părintele Grebenea, au fost prieteni și colegi în Piatra Neamț. A evocat foarte multe dintre cele ce părintele le-a spus în jurnal, dar și alte întâmplări, pe care părintele Grebenea le-a evitat sau nu a considerat important să le scrie. Asistența nu a putut să nu fie marcată de multitudinea de informații, de dedesubturi ale anchetelor securității, de alte explicații ale unor întâmplări, de implicări ale unora de partea sau împotriva organelor de control comuniste.

Rugăciunea părintelui Grebenea, bunătatea sa, firea iertătoare, a fost subliniată de domnul Alistar, care l-a cunoscut personal pe părintele Grebenea. Rugăciunea și respectul pentru cei ce au suferit, păstrarea credinței în vremuri de restriște, sunt câteva dintre mențiunile părintelui protopop de Ceahlău, Ioan Cuțuhan.

Personal am evidențiat capacitatea personalităților ca Pr. Grebenea, Pr. Iustin Pârvu și altele, de a atrage și coagula oameni în jurul lor, de a se face iubiți și respectați de către ceilalți, și acest lucru fără a manipula sau a folosi fel de fel de tertipuri de influență ca alții. Părintele Iustin avea la ușa sa permanent, zeci și zeci de oameni… Nu îi trimitea nimeni acolo, nu îi obliga nimeni să stea, să aștepte, ci îi cuprindea și atrăgea sufletul lor care dorea mângâierea… și de cele mai multe ori o obțineau, cu siguranță… căci astfel se explică de ce reveneau mereu. Părintele Iustin, este cel care scotea de la căpătâiul lui un os luat din Râpa Robilor, din cimitirul de la Aiud, din gropile comune în care erau aruncați cei ce mureau ca martiri în închisori și, fiind robi ai regimului comunist, nu era tolerată legătura cu familia și, de cele mai multe ori, nici înmormântarea creștinească. Acel os, acea parte a omului care a trăit în suferință și care nu apucase să se prefacă în pământul din care a fost luat, era prezentată de părintele Iustin, mie personal, ca un odor de mare preț, ca sfintele moaște: ”Ia Cristi, miroase, vezi cum supură mir… ia și miroase… acesta a fost prețul plătit de ei pentru credință și neam și Dumnezeu i-a răsplătit pentru martiriul lor”.

Un copil, Alexandru, în momentul în care a luat în mână caietul scris de mână de părintele Grebenea, un caiet simplu, A5, cu o copertă de plastic, neagră, îngălbenit de vreme, a exclamat surprinzător: ”Ce moale și catifelat e!”. M-am mirat de această expresie… și nu am înțeles-o atunci. Povestea aceasta pe care am trăit-o, am înțeles-o mult mai târziu… atunci când mă gândeam că am avut același sentiment și la fel am reacționat și eu, la înmormântarea părintelui Iustin, atunci când i-am sărutat mâna și aceeași reacție am avut: ”Ce moale și catifelată e… nu a murit, ci doarme”.

În Neamț, rezistența anticomunistă a fost, poate, mai ferventă decât oriunde altundeva. Un cuib de păsări rămâne ani la rând în același loc, la fel devotamentul pentru credință și neam rămâne… rămâne acolo, alături, se răspândește în locurile prielnice. ”Cu tine începe totul!” este expresia părintelui Iustin atunci când unul ca mine era dezorientat…

Părintele Grebenea, părintele Iustin, Grigore Caraza… sunt câțiva care ne apar în fața ochilor ca făclii ale Evangheliei hristice într-o lume… plină de mistere…

Cristian VATAMANU

Articolul PREOT NICOLAE GREBENEA – O FĂRÂMĂ DE ISTORIE ÎN „CAIETELE JURNAL” apare prima dată în Ecoul muntilor.

Cunoscuta editură nemţeană „Cetatea Doamnei” din Piatra Neamț, condusă de inginerul Viorel Nicolau, în anul 2009 scoate la lumină o carte care poartă semnătura distinsului profesor Dorel I. Rusu: „Cântecul speranței și al libertății sau Viața lui Grigore Caraza”.

Personajul principal este un tânăr care și-a petrecut partea ce mai frumoasă a vieții prin închisorile comuniste, 21 de ani de temniță grea și alți 2 ani domiciliu forţat în Bărăgan.

Cartea se deschide cu un „Cuvânt înainte” emoționant și profund al Arhimandritului Iustin Pîrvu, cu care a fost coleg în cele mai grele închisori supraviețuind „holocaustului roșu”, în ciuda tuturor suferințelor și ororilor prin care au trecut. „Am cunoscut mai bine bucuria suferinței”, iar în anii de după eliberare împreună au contribuit la întemeierea Schitului „Înălțarea Sfintei Cruci” și a „Mausoleului Martirilor Aiudului” de la Râpa Robilor.

Acest eseu monografic, semnat de distinsul profesor Rusu Dorel, este structurat în patru capitole („Copilăria și tinerețea”, „Pe drumul Golgotei”, „Din nou în libertate”, „Din nou acasă”, presărat cu numeroase fotografii, o bibliografie, un index de nume, o hartă a localității Poiana Teiului și un arbore genealogic al familiei Caraza, alături de o colecție iconografică care îmbogățește paginile acestei frumoase opere.

Amintim faptul că autorul a fost un neobosit cercetător autorizat în arhivele C.N.S.A.S., 1990-2009, prezentând documente de mare importanță istorică.

Grigore Caraza a fost considerat ca fiind un „deținut foarte, foarte periculos” numărându-se printre „cei 56 de deținuți politici care au rezistat reeducării comuniste și nu și-au trădat neamul românesc”,  un martir ajuns la o venerabilă vârstă la momentul apariţie cărţii.

Daniel Dieaconu semnează o scurtă postfață prin intermediul căreia ne reamintește dârzenia, patriotismul și valoarea omului de la munte pe care „comuniștii nu i-au îngenunchiat”.

Autorul ne dăruiește prin intermediul acestei cărți o lecție veritabilă de istorie, de patriotism și de credință pentru neamul românesc, o carte pe care nu poți să o citești numai de dragul lecturii, ci este o carte care mișcă inimi!

         Încheiem cu versurile-îndemn ale poetului „temniţelor comniste”:

„Înfrânt nu ești atunci cand sângeri

Nici ochii când în lacrimi ți-s.

Adevăratele înfrângeri

Sunt renunțările la vis” (Radu Gyr).

Roxana GABOR TĂNASE

Articolul Cântecul speranței și al libertății sau viața lui Grigore Caraza apare prima dată în Ecoul muntilor.

 „Eu nu am plecat din țară și din Biserică. Eu am fost expulzat și din țară și din Biserică. Și nu voi închide niciodată gura mea atunci când este vorba de adevăr”.

Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa – Schiță biografică

”În decursul istoriei noastre, puţini români au luptat cu atâta dârzenie şi cu atât curaj pentru neamul românesc aşa cum a făcut-o preotul Calciu, de aceea şi-a făcut şi mulţi duşmani, numai că muşcătura lor a rămas fără efect”, spunea Grigore Caraza.

Cel mai mic dintre cei unsprezece copii ai unei familii de ţărani din Mahmudia, comună tulceană aflată în Delta Dunării, Gheorghe Calciu s-a născut la 24 noiembrie 1925. A urmat cursurile Liceului de băieţi „Spiru Haret” din Tulcea, unde s-a apropiat de mişcările naţional-creştine. După înscrierea la Facultatea de Medicină din Bucureşti în 1946 a devenit un înverşunat militant împotriva regimului comunist. Dacă în perioada liceului activitatea sa nu conţinea nimic politic, la arestarea sa din 22 mai 1948 i se reproşau deja implicarea în activităţi politice, naţional-creştine şi anticomuniste. A îndurat peste 21 de ani de închisoare sub comunişti (1948-1964, 1979-1984) trecând şi prin iadul reeducării de la Piteşti (1949-1951). Gândul cu care a intrat în bezna gulagului românesc îl va destăinui posterității după eliberare: „Niciunul dintre noi, dar absolut niciunul n-a știut ce se va întâmpla, adică nu și-a închipuit cât de subtilă este bestialitatea comunistă, cât de rafinați sunt în torturi, de la cele morale până la cele fizice. Nu eram pregătiți pentru această suferință. Am mers însă la închisoare, cei mai mulți fără a ne gândi la moarte. Poate unii se gândeau că vor muri. Eu, personal nu m-am gândit la moarte. Am mers la închisoare fiindcă simțeam că aceasta era datoria mea: să fac ceva împotriva comunismului”.

Prima condamnare de opt ani de temniţă grea, o pedeapsă medie pentru acele vremuri, este preţul pe care Calciu avea să-l plătească pentru condiţia sa de student şi inteligenţa vie care îl caracteriza. Pr. Nicolae Grebenea şi-l aminteşte: „Era scund, brunet, ochii vii, ţinută frumoasă. Era inteligent şi cu o memorie dintre cele mai bune pe care le-am descoperit la deţinuţi (…) Evoluţia lui după eliberarea din temniţă, marea lui credinţă, eroismul lui şi forţa lui morală deosebită ce l-au ridicat la un nivel cu totul înalt şi mai presus de alţii, confirmă cu tărie părerile mele despre el din timpul temniţei”. Un portret asemănător întâlnim în evocările lui Ioan Muntean: „un tânăr scund, slab, dar vânos. Foarte vioi în spirit şi în mişcări, totdeauna grăbit. Ochii vii şi faţa zâmbitoare, chiar dacă ar fi trebuit să se supere, nu l-am auzit niciodată repezind pe cineva”.

Calvarul reeducării de la Piteşti

În februarie 1949 Calciu a fost transferat împreună cu colegii săi de la Medicină la închisoarea Piteşti şi a fost încarcerat la secţia temniţă grea de la parter. Prin mai 1950 a fost bătut pentru prima dată de către doi agresori chiar în prezenţa unui gardian, dar prin „demascările” propriu-zise a trecut abia din 6 decembrie 1950 când acţiunea a pornit şi la secţia de temniţă grea sub conducerea lui Eugen Ţurcanu, Octavian Tomuţa şi Silviu Suciu. Forţat să-şi denunţe activitatea din libertate, a menţionat în declaraţiile lui oameni nevinovaţi, iar mustrările de conştiinţă l-au făcut să încerce de mai multe ori să revină asupra informaţiei: prima dată, fără succes imediat după torturi, când a fost ameninţat de slt. Mircea Mihai să nu-şi retracteze declaraţiile şi a doua oară după ridicarea liderilor agresorilor din Gherla în 1952 când a trimis Ministerului de Interne o notă în care prezenta condiţiile în care i-au fost smulse declaraţiile. Prăbuşirea sufletească a studentului Gheorghe Calciu începe aici, în urma contactului brutal cu violenţele imposibil de îndurat pentru alcătuirea lui lăuntrică. Iată cum explică prăbuşirile celor maltrataţi: „Tortura era aşa de mare încât la un moment dat simţeai că tot ce n-ai spus este o piatră pentru tine: nu mai puteai să o duci. A ascunde ceva, orice, despre părinţi, despre prieteni, a nu mărturisi până la capăt, toate deveneau aşa de monstruoase în timpul acela de teroare, aşa creşteau în inima şi în mintea noastră, încât îţi plesnea capul şi te duceai singur şi spuneai. Şi astfel inima noastră s-a golit. Sufletul nostru a murit, sau cel puţin a amorţit”. Nu avem însă informaţii că ar fi făcut parte din comitetele de agresori.

Transferat la Gherla

Copleşit de groaza reeducării, îşi adânceşte căderea sufletească odată cu transferul lui la Gherla din 29 august 1951. Sub privirile ameninţătoare ale lui Ţurcanu a îndeplinit rolul de planton o scurtă perioadă, dar avea să scape de ulterioare solicitări prin scoaterea sa la muncă în atelierul de nasturi din închisoare. Într-o notă informativă despre acel Calciu din perioada tulbure, se remarcă faptul că transformarea sa reuşise cel puţin la suprafaţă: „devenise realmente un adept al concepţiei materialiste”, însă notează aceeaşi persoană: „spre deosebire de ceilalţi oameni ai lui Ţurcanu, evita brutalităţile, maltratările şi intervenea ori de câte ori vreunul din tabăra lui Ţurcanu depăşea măsura”. Aceeași mărturie despre tânărul Gheorghe Calciu o întâlnim și la Ioan Ianolide: „El a trăit astfel o necontenită dedublare morală: memoria dăruită lui Ţurcanu şi sufletul dăruit lui Dumnezeu. Juca un rol central. Toată lumea se îngrozea de el iar el nu putea încredinţa nimănui taina sa, căci ar fi fost pierdut. Şi a avut neşansa să rămână ani în şir în centrul reeducării. Nu se poate spune că se ruga, în sensul comun al rugăciunii, ci el comunica permanent cu Dumnezeu într-o intensitate ieşită din comun”. În realitate Calciu a făcut ceea ce încercau cei mai mulţi dintre deţinuţii trecuţi prin încercările Piteştiului: să se strecoare. A devenit pe rând vânzător şi contabil la cantină, ajutorul magazionerului şi al contabilului temniţei, legătura deţinuţilor cu grefa. În paralel însă funcţiona ca informator rezident, fiind unul dintre cei care strângeau notele altor deţinuţi la solicitarea ofiţerului politic al închisorii Constantin Avădani. În ciuda evidențelor incriminatorii, Calciu va fi pentru unii deținuți de la Gherla colacul de salvare din abisul deznădejdii, așa cum aflăm din mărturisirile lui Dumitru Bordeianu: „Eram în curte și, cum mi-am rotit ochii, l-am văzut pe Calciu, care venea de la ateliere și se ducea la biroul organizatoric. Pe vremea aceea, Calciu era scrib la acel birou. După cum am mai spus, nu vorbisem niciodată cu Calciu, nu-i cunoşteam glasul și nu ne spuneam pe nume. Îl opresc și-l rog să mă asculte, căci aș avea să-i spun ceva. În câteva cuvinte, cu o voce strangulată, îi spun ceea ce mă apăsa, că nu sunt vinovat de acuzația de furt ce mi se aduce și că nu am cum să mă dezvinovățesc, implorându-l să mă creadă. Mi-a spus că el mă crede. Eu i-am cerut, dacă mă crede nevinovat, să facă ceva pentru mine. M-a întrebat în ce cameră stau și a plecat. După puțin timp de la întoarcerea mea în cameră, ceva neobișnuit și inexplicabil îmi frământa conștiința: cum, unul care a trecut prin demascări, atunci când toți trăiam în nebunia neîncrederii în toată lumea, a fost în stare să mă creadă că nu sunt vinovat? Afirmaţia lui Calciu că «mă crede», a fost pentru mine funia pe care mi-a întins-o ca să ies la liman din mlaștina deznădejdii”. (Va urma).

M.G.

Articolul Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa (I) apare prima dată în Ecoul muntilor.