Cum a ajuns micul Pavel de pe terenul şcolii de la Grinţieş antrenor de copii în Italia?

Ajuns deja la o vârstă foarte avansată, vorbind în termeni fotbalistici, în momentul în care mi-am dus băiatul la probe sportive la societatea GS ROBUR SARONNO 1919, am avut plăcerea de a descoperi că responsabilul tehnic de acolo nu era nimeni altul decât fostul meu căpitan din anii tinereţii şi, ţinând cont de raportul nostru excepţional, de faptul că ne cunoşteam foarte bine şi ştia cât de mult îmi place şi mie iarba, a venit cu propunerea de a prelua grupa de copii 2016 din care mai fac parte 3 conaţionali de-ai noştri (pe părinţi îi cunoşteam deja mulţumită anilor petrecuţi aici). Ideea mi-a surâs şi, după ce şi băiatul meu a fost acceptat după probe (el grupa 2017), am decis să accept oferta. Am avut timp în tot cursul verii 2025 să îmi cunosc noii copii şi din septembrie am început cu nişte mini-turnee, unde nu am avut rezultate foarte bune, ce-i drept, dar faptul că sunt şi eu tată din câte se pare e un plus foarte mare faţă de alţi antrenori tineri care nu sunt încă părinţi şi, împreună cu încrederea totală a părinţilor juniorilor, am reuşit să creăm grupul de care aveam nevoie pentru obţinerea rezultatelor foarte bune la ultimele turnee şi, în final, câştigând „Turneul de Crăciun”, unde au luat parte alte societăţi prestigioase şi care era foarte important pentru GS ROBUR, nemaicâştigându-l niciodată în ediţiile precedente. N-am încercat niciodată să implementez neapărat „victoria” în mintea băieţilor mei, căci citind din frazele marilor profesionişti ai fotbalului sunt de acord cu ei când spun că până la o anumită vârstă copiii trebuie să fie lăsaţi să se exprime liber pe teren, dar având în echipa cei trei românaşi ai noştri, Eric (căpitan), Beni (mijlocaş dreapta) şi Kevin (fundaş central) cu un spirit competiţional incredibil cum numai pe la noi se vede, împinşi de la spate de părinţi şi ţinuţi un pic în frâu de mine, trag după ei toată echipa, căutând mereu victoria şi aici mă regăsesc un pic pe mine de când eram mic, când nu-mi aduc aminte vreodată să fi pierdut un meci pe terenul de la şcoală…

Care și cum a fost prima ta întâlnire cu fotbalul?

Dacă ţinem cont despre cum funcţionează lucrurile în prezent, când majoritatea copiilor la îndrumarea părinţilor încep de la 5-6 ani, fotbalul l-am cunoscut pot spune un pic cam târziu, la generală, când am început să fiu luat în considerare şi băgat ca „umplutură” în echipa de cei mai mari, care erau mereu pe terenul şcolii la bătut mingea. Crescând pe lângă voi, care încă sunteţi „fotbaliştii” mei preferaţi şi luând parte duminică de duminică la meciurile pline de înjurături şi certuri care începeau mereu de la preanemulţumiţii… şi terminându-se la cea mai calmă fiinţă din Grinţieş în momentele când era pe teren, şi aici mă refer la nenea Mitică Târziu, mi-am dat seama că de fotbal, indiferent de nivelul la care voi putea ajunge vreodată (chiar dacă visele au fost mereu mari) nu mă voi plictisi niciodată.

Jucai fotbal la generală? Dar la liceu?

În cei 4 ani de şcoală generală, cred să fi petrecut mai mult timp pe terenul de fotbal decât cel petrecut la ore, calculând şi după-amiezile când nu aveam şcoală, chiar dacă asta însemna ca înainte de orice meci să trebuiască să merg acasă la fiecare coleg\prieten ca să-i pot chema pe toţi… În zilele noastre ar fi mult mai uşor de organizat, un grup creat pe WhatsApp de aş fi avut… Îmi aduc aminte că eram în vacanţă de iarnă a ultimului an de generală şi, împărtăşind bunicilor şi tatălui meu (care era deja plecat în străinătate) pasiunea mea pentru fotbal, au fost primii care m-au susţinut în vederea unor probe sportive ce aveau loc la Bacău, pentru continuarea studiilor la Liceul cu Program Sportiv. Cu mari emoţii, probele le-am trecut şi toamna următoare eram la liceu la Bacău, dar din păcate (nu ştiu daca e bine să spun) cei doi ani petrecuţi acolo, pe plan fotbalistic, au fost cei mai urâţi doi ani ai mei de până acum, ştim cu toţii cum funcţionează sau cum funcţiona pe atunci…

La echipele Grințieșului ai jucat? Rapid și Olimpia?

La Rapid Grinties nu am reuşit să joc deloc, în generală eram prea mic, la liceu eram plecat, dar pe perioada generalei ţin bine minte că nu am ratat niciun meci, eram un suporter înfocat la meciurile din deplasare şi copil de mingi la toate meciurile de acasă; în schimb la Olimpia am reuşit, cu sprijinul băieţilor din echipa şi al domnului profesor de pe atunci Romulus Raschitor să iau parte, chiar dacă foarte puţin, 2 meciuri. Unul a fost la campionatul din anul în care am fost vicecampioni (pe vremea când era şi Ceahlăul în liga IV-a). Am primit şi o medalie la sfârşitul acelui sezon pe care o am aici cu mine, o ţin la loc de cinste, iar celălalt a fost acum 3 ani cred, contra celor de la Podoleni.

Ții minte vreun meci în mod deosebit?

Nu am cum să uit meciul contra celor de la Podoleni, când concediul meu era pe terminate şi se apropia primul meci de campionat. Sunt momentele alea când simţi că ceva nu e bine, chiar dinainte de un meci, dar totuşi decizi să intri pe teren şi să reprezinţi locul tău de baştină, nu contează preţul de multe ori, iar în acel meci la o acţiune pe contraatac ţin încă bine minte cum fundaşul lor, fiind un pic mai lent, m-a prins de mână în alergare şi sărind practic pe mine, provocându-mi o fractură la cot pe care o simt şi în prezent „când se schimbă vremea”, cum spun bătrânii pe la noi, dar am terminat cu zâmbetul pe buze, câştigasem acel meci.

De ce ai ales Italia?

Eu chiar dacă nu mergea bine deloc, vroiam totuşi să termin ce începusem la Bacău, dar întâmplarea a făcut tata, fiind deja in Italia de câţiva ani şi neputând să petreacă prea mult timp cu mine din cauza muncii, decisese să mă ia cu el pe perioada vacanţei de vară din acel an, 2008. Mi-a plăcut mult, dar nu era ce-mi trebuia, eu vroiam fotbal şi fotbal nu văzusem vara aia, doar la televizor, dar când vacanţa era pe terminate, îl simţeam pe tata că mă vrea acolo lângă el, dar nu reuşea să mă convingă nicicum, eu vroiam la fotbal şi în italia nu existau licee ca al nostru, cu program sportiv cum vroiam eu, profil fotbal. Asta până într-o seară când şi-a luat inima-n dinţi şi, necunoscând pe nimeni din lumea noastră şi spun a noastră pentru ca tata şi fotbalul merg în paralel, m-a luat cu el şi am mers să batem la uşa centrului sportiv cel mai apropiat de casa unde stăteam, de care mă îndrăgostisem dinainte să vorbim cu cei de acolo, văzând condiţiile în care se antrenau şi cât de frumos era. Dupa 2 zile am fost la antrenamentul de probă, un pic greu nevorbind limba lor, dar deja aveam luată o hotărâre despre viitorul meu şi au trecut aproape 18 ani de atunci..

Te simți dezrădăcinat?

Nu! absolut deloc şi nu cred că ma voi simţi vreodată, îmi e prea mare dragostea pentru ţară şi mai ales locul copilăriei mele.

Care e legătura cu țara?

Vin cu mare plăcere de fiecare dată când pot, în vizita ce-i drept, dar e un lucru pe care nu cred că-l voi schimba vreodată.

Dar cu satul?

Incerc să mă bucur cât pot de ultimii ani de bătrâneţe ai bunicilor mei, viaţa ce-i drept e cam cruntă şi nu ni-i lasă la nesfârşit, crescându-mă pot spune ca m-au învăţat multe, cam tot, şi împreună cu tatăl meu, daca e cineva cine mi-a aratat şi învătat cum să iubeşti locul de unde provii, ei sunt aceia. Iar în legatură cu satul, satul nostru drag, de când eram mic şi până în prezent, îl simt neschimbat aproape, iar aici nu mă refer la infrastructura sau altele, dar de fiecare dată când ajung acasă mă cuprind emoţiile, simt afecţiune reciprocă, e greu de explicat, dar ştiţi despre ce vorbesc şi nu spun că mâine mă voi întoarce de tot, dar sunt convins că într-un „mâine” mai îndepărtat ăsta e locul unde voi vrea să-mi petrec zilele.

Dar pentru copilul tău?

In ciuda faptului că am divorţat de mama lui, avem totuşi o legătură foarte strânsă şi ne concentrăm mult pe viitorul lui Alexander. Creşte, a venit şi continuă să vină cu mine de fiecare dată când vin acasă, a văzut de unde provin şi îi place foarte mult, ce-i drept dacă e vorba de o perioadă determinată de timp, prietenii şi hobby-urile lui fiind toate în Italia. A început şi el fotbalul şi personal mă bucur, dar nu pentru că face fotbal neapărat, ci pentru că un sport de colectiv ca fotbalul ajută copiii să crească, printre altele, disciplinat, ordonat şi educat. Eu încerc să fiu prezent la toate meciurile lui şi să îl susţin necondiţionat fără a interveni, ca el să-şi poată construi poteca proprie şi să asculte de antrenorii lui, care fac o bună parte şi din meseria mea de tată, pot spune, cum eu de altfel fac cu elevii mei..

Ai gândit un turneu pentru elevii tăi în România?

Sincer nu, dar norocul de a avea 3 români la echipă şi legatura strânsă ce s-a creat până acum şi cu restul părinţilor, cred eu că dacă s-ar ivi oportunitatea am putea participa la un asemenea turneu fără probleme.

Care e diferența dintre fotbalul juvenil din Italia și România?

Nu ştiu foarte bine cât s-au schimbat lucrurile acasă ca să pot măcar încerca a face o diferenţa, personal mi-ar plăcea să nu prea fie, văzând că mulţi fosti fotbalişti şi alţi pasionaţi ai fotbalului cu potenţial financiar şi-au deschis academii, dar ce pot eu spune despre fotbalul juvenil de acolo e că sunt condiţii de la bune în sus cam peste tot şi aici m refer la faptul că aproape toate societăţile sau academiile de fotbal au minim un teren sintetic pentru antrenamente, minim un teren de iarbă pentru meciuri, antrenor de portari, un responsabil de la o echipă de top din fotbalul italian care vine periodic la întruniri, un mental coach pentru noi, tinerii antrenori, care ne ajuta foarte mult cu sfaturi despre limbajul copiilor în termeni fotbalistici din experienţele lor etc. Iar când ai asemenea condiţii devine greu să nu excelezi, de la mic la mare…

Ce urmează din punct de vedere fotbalistic pentru piticii tăi?

Acum începem a doua parte a sezonului, iar de Paşte vom participa la un turneu la Verona, unde vom întâlni echipe şi de prin alte părţi ale Italiei. Avem multă treabă şi viitorul sună bine!

A consemnat Daniel Dieaconu

Articolul Într-o continuă alergare… în urmărirea visului! apare prima dată în Ecoul muntilor.

Echipele de handbal, atât băieții formată din elevii: Ichim Andrei Ștefan, Pișta Raul Alexandru, Olăeru Constantin, Anisiea Andrei, Bucur Gabriel Iustin, Vatamanu Pavel Iustin, Diaconu Iustin, Curcă Ștefan Sebastian, Alexandroaia Vasile; cât și echipa de fete formată din elevele: Lărgeanu Ana Maria, Chirilă Elena Iuliana, Lupu Carmen Denisa, Iliuță Gabriela Magdalena, Gherasim Mihăița Bianca, Moldovanu Gabriela Roxana, Bombirică Ana-Maria, Bortișcă Ioana, Lărgeanu Ștefania, au demonstrat o pregătire fizică deosebită, dar și o înțelegere profundă a jocului. La băieți, jocul a fost marcat de o apărare solidă și atacuri rapide, iar fetele au impresionat prin tehnică și spirit de echipă, fiind foarte bine coordonate în timpul jocului. Ambele echipe au luptat până la ultimul fluier, iar locul 2 obținut a fost o recompensă pentru determinarea și unitatea lor.

De asemenea, echipa de fotbal formată din elevii: Ichim Andrei Ștefan, Pișta Raul Alexandru, Olăeru Constantin, Tanasă Eduard Vasile, Anisiea Andrei, Diaconu Iustin, Vatamanu Pavel Iustin, Alexandroaia Vasile, Bumbirica Cosmin Constantin, Tanasă Andrei Ciprian, deși nu a reușit să ajungă pe podium, a dat dovadă de un joc de echipă remarcabil. După fiecare meci, elevii au avut ocazia să discute despre strategii, să învețe din greșelile făcute și să aprecieze evoluțiile echipelor adverse. Tot acest proces a fost o lecție despre răbdare, autocontrol și importanța feedback-ului constructiv. Locul 4 obținut nu a fost o dezamăgire, ci o dovadă a faptului că progresul se face pas cu pas. A fost o experiență care le-a oferit atât momente de satisfacție, cât și lecții valoroase despre colaborare și perseverență

În cadrul pregătirii pentru competițiile de handbal și fotbal, am avut parte de antrenamente intense, dar și de momente de distracție, care au contribuit la crearea unei atmosfere plăcute și de încredere între elevi. Chiar dacă timpul de antrenament a fost relativ scurt, elevii s-au adaptat rapid și au dat dovadă de o disciplină remarcabilă. Fiecare ședință de pregătire a fost planificată astfel încât să îmbine exercițiile tehnice cu jocurile de echipă, pentru a dezvolta atât abilitățile individuale, cât și coeziunea echipei. În acest fel, am reușit să maximăm fiecare minut din timpul pe care l-am avut la dispoziție. În ciuda diferențelor de abilități și de experiență, aceștia s-au susținut reciproc și au lucrat împreună pentru a-și atinge obiectivele.

Aceste competiții nu au fost doar despre medalii sau locuri pe podium, ci despre crearea unor amintiri de neuitat și despre formarea unei echipe unite, în care fiecare membru își cunoaște rolul și contribuie la succesul comun. A fost o adevărată lecție despre importanța efortului colectiv și despre cum, prin muncă și dedicare, se pot obține rezultate remarcabile. În paralel cu competițiile, am încurajat și dezvoltarea unui spirit de fair-play. Elevii au fost încurajați să își susțină colegii, să respecte regulile jocului și să accepte cu sportivitate atât victoriile, cât și înfrângerile. Aceste valori sunt esențiale nu doar în sport, ci și în viața de zi cu zi, și sunt, fără îndoială, lecții care îi vor ajuta pe toți pe termen lung.

Sunt mândră de toți elevii care au participat la aceste competiții, de atitudinea lor pozitivă și de perseverența de care au dat dovadă. Chiar și în fața provocărilor, ei au arătat că, atunci când se lucrează împreună, orice obstacol poate fi depășit.

Luiza HARIPCĂ

Articolul DE PE BĂNCILE ŞCOLII… LA TERENUL DE HANDBAL SAU FOTBAL! apare prima dată în Ecoul muntilor.

Născut la 19 noiembrie 1965, în comuna Tarcău, județul Neamț, Simion  Mironaș, a fost fotbalist (fundaș) de Divizia A (187 de meciuri, 33 goluri), unde a debutat pe 25 august 1991, în meciul F.C. Brașov vs. F.C Argeș, ca jucător al piteștenilor. A mai evoluat, în prima Ligă, la Gloria Bistrița și Dinamo București. Ultimul meci la nivel de primă divizie a fost Gloria Bistrița vs. F.C. Național.

La nivel internațional, a disputat două meciuri de Cupa Cupelor (cu Dinamo) și 7 meciuri de Cupa UEFA (în tricoul Gloriei Bistrița).

În fotbal, Simion Mironaș a jucat pentru prima oară, junior fiind, la Ceahlăul Piatra-Neamț, în Divizia B. La același nivel, a mai evoluat pentru formațiile Minerul Vatra Dornei, CSM Suceava, Steaua Mizil, Unirea Dej, Olimpia Satu Mare.

A jucat, cumulând 5 meciuri, și în campionatul maghiar, la Bekecsaba.

Ca o curiozitate, Simion Mironaș a reușit performanța, demnă de Cartea recordurilor, de a juca în cadrul aceleiași etape la două cluburi diferite, în două meciuri distincte. Pe primul, sub culorile Gloriei Bistrița, imediat fiind transferat la Dinamo. Cum bucureștenii își amânaseră jocul din acea etapă, pentru a se pregăti mai intens în vederea unui joc din cupele europene,  Simion a ajuns să se afle în formula lui Dinamo la momentul jucării partidei amânate a roș-albilor.

Valentin Andrei

Articolul DOI ANI DIN ETERNITATEA FOSTULUI FOTBALIST AL FOTBAL CLUB CEAHLĂUL, SIMION MIRONAȘ apare prima dată în Ecoul muntilor.

Noi, microbiștii de astăzi, suntem bulversați de repetatele schimbări ale Regulamentului jocului de fotbal. Avem impresia că suntem în cea mai chinuitoare perioadă a jocului rege. Însă e doar o impresie, căci Regulamentul cu pricina a suferit modificări mereu. Iată o întâmplare din istoria fotbalului românesc, povestire aflată de la renumitul Cibi Braun Coloman, fost jucător, fost arbitru, fost observator federal.

Toamna anului 1948, în București, pe stadionul „Republicii” (astăzi inexistent pentru că a fost demolat de foarte mulți ani), meci din campionatul intern între Ciocanul și Jiul Petroșani. Importanța acestei partide era dată de faptul că, pentru prima dată în România, se juca având montate bare ale porților de formă rotundă. Până atunci, barele fiind pătrate, cu muchii, existaseră multe contestări asupra valabilității golurilor: a trecut sau n-a trecut mingea, ricoșată de bară, linia porții?

Prin minutul 60, povestește Cibi baci, conduși fiind cu 3:0, oaspeții inițiază un atac vijelios și jucătorul Paraschiva expediază o torpilă, de la 25 de metri. Balonul lovește bara și ricoșează în teren. Arbitrul, un anume Popescu, poreclit și Alună, acordă gol Jiului. Evident, în teren se iscă o scurtă furtună: proteste ale gazdelor, pe de o parte, presiune a oaspeților ca golul să nu fie anulat. În fine, vă imaginați Dumneavoastră scena. Partida se încheie cu scorul de 4:1.

La final, aflat la cabinele de sub tribune, Alună era mândru că arbitrase corect. Este însă contrat, în ușa vestiarului, de observatorul federal, Emil Kroner, care era vicepreședinte al Colegiului central al arbitrilor. „Bine, măi Alună, n-am discutat noi la ședințele de arbitraj că la bara rotundă, dacă mingea revine în teren, NU POATE FI GOL?” Apoi, adresându-se întregii brigăzi: „Unde vă erau capetele atunci?”

Întâmplarea s-a încheiat cu o suspendare pe termen de trei luni a arbitrului Popescu-Alună și cu un articol din presa sportivă de a doua zi în care se scria: „S-a jucat primul meci cu barele rotunde, dar ce folos? Unii nu s-au obișnuit cu acest lucru, dovedindu-se «capete pătrate»!”

microbistul de serviciu,

Valentin ANDREI

Articolul Fotbalul, poveste veche: BARELE PĂTRATE VERSUS BARELE ROTUNDE apare prima dată în Ecoul muntilor.

Urmărind presa naţională am aflat că Paul Marius Antoche a fost căpitan al echipei Farul Constanța înainte de a semna cu formaţia sibiană, cu numeroase apariţii în cea de-a doua ligă. Evoluează pe postul de mijlocaș defensiv, dar poate da juca la fel de bine şi ca fundaș central. În ultimul sezon de Liga a II-a, Paul a evoluat în 26 de meciuri pentru Farul în toate competițiile şi a reuşit cel mai frumos gol al echipei sale, fiind şi unul dintre cei mai apreciaţi de suporterii de la malul mării. Are în CV-ul său mai multe echipe: C.S. Otopeni, C.S. Mioveni, C.S. Balotești, Unirea Țărlungeni și Petrolul Ploiești, fiind apreciat pentru talent şi seriozitate. Cariera sa la nivel înalt poate fi uşor urmărită prin intermediul presei scrise şi vorbite, interviuri, filmuleţe, you tube, flash-soccer etc. Dar ne-am dorit să aflăm începuturile sale sportive şi pentru acest demers am apelat la doamna Mariana Antoche şi prezentăm spusele domniei sale în cele ce urmează, considerându-le mai mult decât potrivite:

„Născut la 21 iunie 1992, la Vatra Dornei, dintr-o familie de oameni simpli, Paulică, atât de dorit și de așteptat, a crescut și copilărit cu părinții și bunicii materni până la vârsta de 6 ani.

Cum viața își mai schimbă cursul, familia s-a mutat de la Șaru Dornei la Broșteni. Aici, Paul a început să bată mingea cu copii de la bloc, fapt care a dus la pasiune. Astfel s-a strecurat printre seniorii echipei de fotbal „Pin Bistrița Broșteni”, unde a fost descoperit ca fiind talentat și inimos de oameni cu suflet D. Câtea și Sorin Tudor, sub patronajul domnului Dinu Cârjă, mare iubitor de fotbal. Astfel s-a integrat, și pe măsură ce anii treceau, fotbalul nu mai era numai un hobby.

În anul 2005, a avut privilegiul, încurajat și susținut de tatăl său să participe la marea competiție de selectare a tinerilor fotbaliști „Vreau să fiu mare”, organizată la Iași. Emoții, suspans, televiziune etc. Prima mare competiție unde au fost înscriși zeci de tineri, dar selectați 33. Printre ei și Paul. Mare bucurie să fii selectat de marele Emerich Jenei, Corneliu Drăgușin, Cornel Jurcă, nume sonore. Însă competiția a continuat la Craiova cu o nouă selecție, la care din cei 33 de tineri au rămas pentru pregătire, timp de un an la Școala de Fotbal „Gică Popescu”. Aici avea să înceapă greul, suferința, „armata” fotbalistică. Greu, foarte greu. Distanță, dor, lacrimi (vârsta fragedă de 14 ani), străin de loc, de tot. Însă marea dorință l-a ajutat să treacă peste toate. Greu și pentru noi părinții, și pentru surioara lui care era mică care nu înțelegea de ce fratele ei nu este acasă. Sigur că anul a trecut și trebuia să dea admitere la liceu, a ales „Mircea Eliade” din București. Alt loc, alți oameni alte oportunități de ale metropolei. Deși foarte greu cu locuința, cu aglomerația, cu tot ce era nou, s-a adaptat și a luptat continuu. Pentru noi, ruptura de el ne-a terminat din fire. Imaginea copilului rămas în centrul Bucureștiului singur și al nimănui nu se va șterge din minte niciodată. Dar pentru a-și putea atinge țelul a trebuit să trecem peste. Sigur că au urmat zeci de încercări la diferite cluburi, însă mereu apăreau piedici și parcă nu avea loc nicăieri până nu am dat de prof. Jurcă, care a fost de acord să-l accepte la Clubul de Fotbal „Sportul Studențesc” de atunci. Un nou început cu mari speranțe. Perseverent și hotărât a reușit în timp să-și găsească loc în echipa mare a clubului datorită dlui Gigi Mulţescu, care l-a remarcat. În liceu și-a cunoscut și aleasa inimii care l-a susținut mereu și a avut grijă să nu mai fie singur. Azi soția lui.

  Cei care aveau să-i devină socri i-au oferit un loc în casa lor. Astfel că nu a mai fost nevoie să stea în gazdă. Ușor, ușor a urmat și cursurile ANEFS după terminarea liceului, trecând totodată prin mai multe cluburi sportive, luptând mereu cu un singur gând: Liga I. Astfel a fost fotbalist la Sportul Studențesc, Otopeni, Balotești, Tărlungeni, Petrolul Ploiești și, în prezent, la F.C. Hermanstadt Sibiu, Liga I. De trei ani muncind și luptând a reușit să-și atingă scopul, să-și împlinească visul la Sibiu, acela de a fi în Liga I. Noi i-am fost alături cât am putut.

Așadar, copilăria petrecută cu mingea la picior, adolescența printre străini, însă dorința a fost atât de mare încât a trecut prin toate încercările posibile doar să-și împlinească marele vis. Dar cum întotdeauna este loc de mai bine, pentru Paul lupta continuă”.

Am adăugat şi scrisoarea trimisă de Paul mamei sale într-un moment important pentru el, revelatoare pentru a surprinde zbaterile tânărului sportiv:

Dragă mamă,

Îți spun că, de fiecare dată când îmi spui să nu mai merg la fotbal, îmi vine să plâng! Stau și când îmi aduc aminte că mă lăudau antrenorii, că sunt bun și că o să se înființeze echipa de juniori… și eu nu o să fiu, deoarece ai spus că la prima notă rea nu o să mai merg! Și am luat-o! Drept că nici nu prea învăț, dar te rog nu-mi mai impune asta! Sunt de acord cu orice! Te rog, poate asta e cariera mea!

Cu drag, Paul.

Marius Paul Antoche este o mândrie pentru familia sa, pentru locuitorii din oraşul Broşteni şi, de ce nu, pentru  întreaga vale a Bistriţei din munte, de unde nu s-a mai ridicat de mulţi ani un fotbalist în prima ligă. Şi astfel, cu toţii, devenim, într-o mai mare sau mai mică măsură, suporteri ai echipei conduse de Marius Măldărăşanu, un antrenor serios, talentat şi perseverent cu care protagonistul articolului nostru seamănă foarte bine. Şi F.C. Hermanstadt e pe val, aşa cum este şi Marius Paul Antoche şi rezultatele nu au cum să nu vină. Le dorim accederea în play-off şi acolo orice se poate întâmpla!

Daniel DIEACONU

Articolul Performeri în sport de pe valea Bistriţei din munte: Marius Paul Antoche. Drumul către succes apare prima dată în Ecoul muntilor.