B. Shaw

Viața omului e o călătorie spre necunoscut. Oricât de lungă ar fi, pare că a trecut prea repede și lasă tristețea unui final neașteptat. La bătrânețe, lipsindu-ne autoritatea și responsabilitatea percepem, cu durere, că societatea ne ignoră, ne privește cu indiferență, uitând că am avut un rost pe pământ. Vârstnicii își aleg un stil de viață retras, potrivit cu situația lor.

În copilăria noastră nu se vorbea de toleranță. Copiii învățau bunele maniere în familie și sfaturile părinților erau acceptate tacit, că veneau de la persoane mature, cu experiență de viață și care le doreau binele. Poate doar mama era cea care mai trecea cu vederea impulsurile copilăriei sau ale tinereții. Acum, în clipele de singurătate sau de insomnie, înțelegem că prezența și sufletul ei erau o pavăză nevăzută și bună împotriva încercărilor și a deziluziilor vieții.

Cam târziu ne dăm seama cât de limitat și de precar este totul. În peisajul din jur regăsim ochii ei blânzi, care priveau spre noi cu speranță. Abia acum înțelegem marea liniște și putere, pe care ți-o dă familia și cât de searbădă este viața celor care sunt nevoiți sau vor să trăiască singuri.

Odată cu trecerea anilor dispar cei pe care i-am cunoscut și au rămas doar amintirile. Veșnicia nu poate fi cumpărată, că nu există bani pentru ea. Toate sunt trecătoare, inclusiv noi, important e să nu pierdem timpul și să lăsăm ceva după noi.

În trecut nu se vorbea de toleranță nici la școală. Relația părinte – elev – profesor cuprindea niște norme nescrise în care domina respectul. Chiar și între copii dăinuia apropierea, ajutorul și înțelegerea. Astăzi toți își stăpânesc cu greu impulsurile copilăriei sau ale tinereții și nu tolerează nimic. Copiii vor să devină cât mai repede independenți, nu-și mai trăiesc vârsta și uneori se comportă ca niște maturi brutali și răzbunători, având modele dăunătoare în jur.

Mai târziu, la locul de muncă știam că fiecare profesie are bucuriile și riscurile ei, dar ne-o făceam cu plăcere, pentru că ne-o alegeam pentru o viață. Uneori îi ignoram pe grosolani, pe cei ce ne-au impus lucruri nedrepte sau îi respingeam cu demnitate, fiindcă nu aveam altă alternativă. Astăzi, cei maturi sunt atrași de mirosul îmbogățirii, având mania grandorii și sunt indiferenți față de soarta celor din jur. Cu toții suntem vinovați, dacă tolerăm să ne insulte cineva familia, să ne jignească țara sau neamul din care ne tragem, și privim nepăsători soarta țării.

Istoria omenirii e plină de perioade întunecate. Orice capitol ai deschide din trecut, vei descoperi că pacea și prosperitatea au fost mai degrabă excepții decât reguli. Au existat vremuri de belșug și de stabilitate, dar de cele mai multe ori acestea n-au sfârșit brusc în valuri de violență, sau în cel mai rău caz, s-au stins încet în uitare.

Nu ne bazăm pe ajutorul atât de iluzoriu și de trecător al cunoscuților, oricât ar fi ei de bine intenționați. Oamenii sunt copleșiți de frici, de traume și de neîncredere.

E fabulos să ai energie și entuziasm și la o vârstă înaintată, găsind putere în înțelepciune, în independență și în viața de familie.

Bătrânețea e frumoasă pentru că se scutură de toate lucrurile neimportante, pe care le poartă după sine o viață. E bine dacă, la o vârstă înaintată, poți privi înapoi, de la înălțimea ei, cu înțelegere. Dincolo de aspectul fizic, felul cum gândești și ce fapte faci, îți dau adevărata frumusețe.

Important nu e ce faci cu o anumită imagine, ci ce faci ca persoană, nu contează ce funcție ai. E bine să punem o cărămidă la realizarea proprie, o îmbunătățire a vieții, care ar elibera energii. Prin respectul față de om și punerea lui într-un context bun am putea face minuni.

„A călca în picioare demnitatea cuiva constituie un păcat grav” spunea papa Francisc.

Deși lumea e mai complicată, mai fragilă și mai fluidă, există unii oameni hotărâți să dea dovadă de mult eroism, de mai multă decență și omenie decât tot ce am văzut în ultimele decenii. E de dorit să ne transformăm frica în îndrăzneală, mediocritatea în măiestrie și ura în iubire, contribuind astfel la transformarea întregii lumi. Viitorul trebuie să fie plin de speranță. Atâta timp cât credem în propria cauză și avem o dorință nestrămutată de a învinge, victoria nu ne va ocoli.

„Adevărata generozitate față de viitor constă în a da totul prezentului.” (Albert Camus)

Fericirea e o călătorie. Timpul ne alunecă printre degete ca firele de nisip. Să nu ratăm darul vieții așteptând viitorul. Să trăim prezentul.

O sarcină majoră o are clasa politică în câmpul său de acțiune. Ea trebuie să treacă la lucru cu energie nestăvilită și conștiinciozitate deplină, așteptată de toți, propunând soluții pentru remedierea rușinoaselor rămâneri în urmă.

Tuturor ni se cere să iubim țara, trecutul său glorios, tradițiile milenare și limba în care ne exprimăm cele mai nobile gânduri și sentimente.

Nichita Stănescu spunea că avem o țară de pământ și de piatră, dar „limba română e patria mea”.

E bine să ne gândim cu înțelepciune la prezent, dar și la clipa plecării noastre definitive, fără regrete, știind că viața e plină și de deșertăciuni.

„Omul nu este decât o trestie, cea mai slabă a naturii, dar o trestie capabilă să gândească.” (Blaise Pascal)

Prof. Elena Aflorei

Articolul Gânduri… apare prima dată în Ecoul muntilor.

Cu umbra unui copac sau mai bine, cu umbra ta”

(Nichita Stănescu)

Descoperim semnele care se lasă peste lume, vestind sosirea toamnei. Verdele pădurii parcă obosește și se întunecă. Ici, colo apare câte o frunză galbenă; păsările nu mai cântă nebunește, iar vântul aduce, dinspre munte, fiori de răcoare. E anotimpul frunzelor și al păsărilor călătoare, pe care îl percepem diferit în funcție de vârstă, de starea de dispoziție, de momentul zilei…

E anotimpul bucuriei, dat de roadele bogate. Nicăieri pe glob nu găsim fructe și plante mai gustoase și mai aromate ca la noi. E meritul pământului mănos și binecuvântat de Cel de Sus. Ne grăbim să strângem și să păstrăm, un timp cât mai îndelungat, rodul muncii noastre. În cântec și în joc, poporul își manifestă bucuria pentru tot ce ne-a oferit plaiul nostru blagoslovit de Dumnezeu. Se organizează expoziții cu „bunătățile” specifice fiecărei zone, uimind vizitatorii cu minunatele produse românești.

Ca un pictor talentat, natura a așezat pretutindeni o paletă surprinzătoare de culori, făcând sufletul să vibreze de atâta frumusețe. Tânăr sau bătrân, cu toții simțim o bucurie și o pace în adâncul sufletului. De la marea cea mare până în vârful munților, totul revarsă o neasemuită frumusețe și o uimitoare încântare.

E mult de atunci când, italienii, fără să fi venit în țara noastră, ascultându-l pe Ciprian Porumbescu cântând „Balada” sau „Doina” la vioară, și-au putut imagina frumusețea peisajului, cântecul minunat al păsărilor, murmurul izvoarelor… Astăzi, alături de noi, străinii se pot bucura de pitorescul și de bogăția unui ținut care încă își mai păstrează tainele milenare.

Bolnav sau sănătos, tânăr sau bâtrân, natura îți oferă liniște și speranță, dar și o oarecare spaimă că totul ar putea să se schimbe sub mâna nechibzuită a omului înstrăinat de vechile tradiții. Se pare că am devenit robii modernizării forțate și nefaste pentru omenire.

Toamna vine și lasă un sentiment de tristețe și de nostalgie. Pe vremea mea, copiii se întristau că pleacă din cuibul cald al familiei, unde erau protejați de cei dragi, la școală, unde îi așteptau alți profesori, cerințe mai mari, alți colegi. E drept că-i încerca și un sentiment de mândrie, că sunt mai mari, că pot să-și însușească mai multe cunoștințe pentru a-și realiza un vis. Dar totul sădea în suflet o strângere de inimă neștiind ce le poate oferi viața. Uneori, descoperă profesori apropiați de copii, înzestrați cu mult har pentru meseria aleasă sau întâlnesc un coleg mai amabil; alteori pot afla cu durere răutatea unora în care avuseseră încredere. Mark Twain spunea că omul are și o față întunecată ca Luna. Ce păcat că unii ne-o dezvăluim cam des! Ce putem face? Copilul sau omul dezamăgit se va îndepărta cu durere, învățând ce este o decepție.

Savantul Nicolae Iorga spunea: „Unii oameni se miră de ce te desparți de dânșii în clipa când ți-au dovedit că nu ți-au fost niciodată prieteni.”

Și viața continuă, cu suișurile și cu coborâșurile ei, iar toamna plecărilor rămâne un anotimp al tristeții și al despărțirii. Pentru cei în vârstă e „toamna vieții”. Oricât ai fi de fericit și de realizat, scurgerea anilor aduce în suflet regretul pentru tot ce a trecut și durerea pentru puținul care a rămas. Toată bătrânețea, e, de fapt, o retrăire continuă a tuturor lucrurilor, dar de o intensitate cu mult mai mare, pentru că are loc în singurătate. Se poate întâmpla să îmbogățim, în imaginație, ceea ce am trăit cândva, să țesem amintiri vechi, să lăsăm o întâmplare s-o cheme pe alta și să se potențeze la nesfârșit. Bune sau rele, ele fac parte din viața fiecăruia și regretăm că totul a trecut prea repede.

Pentru bătrâni timpul are o altă consistență. Ei simt nevoia să comunice cu cineva. Tinerii nu pot înțelege nostalgia bătrânilor, poate de aceea se îndepărtează de ei, îi ironizează uneori sau chiar le disprețuiesc tristețea. Se consideră puternici și importanți, bogați și veșnici, neștiind că toate dispar și rămân doar faptele. „Omul trebuie să aibă pe cineva pe care să-l respecte, a cărui autoritate să-i sfințească și adâncul tainic al sufletului” (Seneca, Scrisori către Lucilius). Adevărata noblețe nu este a titlului, ci a inimii. A avea simpatie pentru fericirea altora presupune un suflet cu adevărat nobil și dezinteresat. Noi îi înțelegem pe tineri și va veni și pentru ei vremea când vor cădea pe gânduri și-și vor rememora viața. Vor veni și regretele, dar vor fi tardive. Toți „ne ducem” ca aceste frunze veștede de toamnă și în urmă rămân amintiri sau păreri de rău, care, treptat, se estompează și apoi dispar. Meritul oamenilor are anotimpul lui, întocmai ca fructele. „Ca să cunoști bine un om înseamnă să te cunoști pe tine însuți” (Shakespeare). Oamenii se împart în două: unii caută și nu găsesc, alții găsesc și nu-s mulțumiți. Toți vor înțelege trecerea timpului. Numai dacă vremea ar sta locului, am putea vedea lămurit ce este etern. Omul e ca iarba, zilele ca floarea câmpului.

„Numai omu-i schimbător

Pe pământ rătăcitor (Mihai Eminescu, Revedere)

Să sperăm că toamna ne va aduce liniște și pace și, chiar dacă natura își schimbă înfățișarea, oamenii ar trebui să rămână mereu sinceri și altruiști, interesați nu numai de soarta lor, ci și de viitorul celor din jur. Să nu ne uităm rădăcinile, și pentru aceasta nu ni se cer acte de eroism sau spirit de sacrificiu, ci să căutăm în noi acel glas al pământului natal, o moștenire de neam cu care ne naștem toți. Să ne apropiem de semenii noștri cu sufletul și să dezvoltăm prietenii strânse și adânci.

„Poți zidi o lume-ntreagă, poți s-o sfârâmi… orice ai spune

Peste toate o lopată de țărână se depune” (M. Eminescu, Scrisoarea I)

Prof. Aflorei Elena

Articolul Nostalgii apare prima dată în Ecoul muntilor.

Când vorbim sau când citim despre trecutul glorios al țării și despre eroii săi, ne încearcă un sentiment înălțător, dar când vorbește un veteran despre luptele de apărare a pământului strămoșesc, trăim intens mândria de a fi români. Despre o perioadă zbuciumată din istoria țării noastre, așezată la răscrucea celor trei imperii, a vorbit eroul Gavril Platon.

A fost invitat pe data de 13 iunie 2024, de Ziua Eroilor, la biserica mare din Ceahlău, unde se desfășoară, de obicei, evenimentele importante ale comunei.

După prezentarea semnificației acestei zile, făcută de preotul Gheorghe Avârvarei, după elogiul adus eroului de către preotul Mihai Damian, a vorbit puțin și cu emoție, invitatul acestui eveniment. Domnul Gavril Platon este un bătrân încă dârz și drept, excesiv de modest și de iertător. La fel ca un personaj al lui Vasile Alecsandri din poemul „Dan, căpitan de plai”: „rămas singur din timpul lui afară/Ca pe un gol de munte, o stâncă solitară”. Văzându-l, descoperim un om demn și lucid, care a participat la lupta de apărare a pământului strămoșesc, ca toți românii, fără să aștepte laude sau recompense.

S-a născut pe data de 25 octombrie 1928, în satul Schit, din comuna Ceahlău, din părinții Gheorghe și Smaranda Platon, într-o casă cu opt copii. A făcut școala primară de 5 clase, cum se învăța pe atunci, avându-i învățători pe Elena și Emil Lăcătușu, persoane devotate profesiei și apropiate de copii și de părinți. De la ei a învățat să cultive pământul, să facă altoiri, să crească animale, pentru că și învățătorii aveau o mică gospodărie de care se îngrijeau și cu ajutorul elevilor. Domnul Platon muncea și acasă împreună cu frații lui, deoarece copiii erau crescuți și educați în spiritul muncii și al respectului față de pământ. Când a izbucnit Al Doilea Război Mondial, deși avea doar 15 ani, a fost luat la săpat tranșee și la transportat cu căruța unele materiale de război. A fost o încercare grea pentru vârsta lui. A îndurat toate privațiunile, dar a mers mai departe, deși îl încerca un sentiment de durere pentru tot ce vedea în jur, dar și de tristețe pentru despărțirea de cei dragi rămași acasă, pe care s-ar fi putut să nu-i mai revadă. După război, a fost încorporat în armată în 1949 și a făcut stagiul militar un an. Atunci a făcut cursurile de agent veterinar. S-a căsătorit în 1958 cu Maria Luca și au doi copii. A lucrat în meseria dobândită un timp, apoi a devenit muncitor forestier, de unde a ieșit la pensie. Deși viața i-a scos în cale multe piedici și probleme de sănătate, a rămas modest, harnic și pașnic. Pe toate le-a trecut cu demnitate și se bucură de fiecare zi dăruită de Dumnezeu. Impresionează prin blândețea cu care vorbește despre o perioadă tristă și brutală din istoria românilor. Își amintește că demult, bunicii și părinții care fuseseră pe front, le vorbeau copiilor și nepoților cu lacrimi în ochi , cu vocea tremurândă, de luptele la care au luat parte. Ei păstrau cu sfințenie medalia „Bărbăție și credință” în semn de recunoaștere pentru faptele de eroism.

Patriotismul nu e un cuvânt desuet. El se cultivă și se întreține cu respect și nimeni, în trecut, nu privea cu indiferență istoria neamului. Era un sentiment adânc sădit în suflete și fiecare dorea să fie folositor țării. Uitate sunt vorbele unui poet:

„De vrei s-aduci cuiva mulțam,

Adu-l țărânei ce sub mine-o am,

Hrănindu-ne pe mine și pe tine”

Îmi aduc aminte de orele de dirigenție, la care invitam un fost consătean, supraviețuitor din cel de-al Doilea Război Mondial; era Neculai Chirilă, care le vorbea elevilor despre acele vremuri cumplite, de neliniște și de durere. Era o liniște desăvârșită și toți trăiau momentele relatate de povestitor. Să ne amintim și să recitim nuvela „Întoarcerea tatii din război” a lui Alexandru Sahia și vom înțelege ce a însemnat războiul și ce efecte a a avut asupra celor întorși din infernul luptelor, cât și asupra celor rămași acasă. Ne plecăm cu venerație în fața înaintașilor, care au luptat și s-au jertfit pentru cauza libertății și dreptății sociale a poporului, pentru independența patriei și pentru idealurile sale milenare. Cineva spunea: „Cine-și apără țara, chiar când îl așteaptă ura, moartea, pedeapsa, acela trebuie socotit că-i într-adevăr om.” Ce păcat că de acești eroi ne amintim foarte rar; în restul timpului îi privim cu uimire că mai trăiesc, fără să ne gândim că sunt niște relicve sfinte, pe care ar trebui să le venerăm. Câte privațiuni au îndurat, frig sau arșiță, foame și sete, mizerii ale trupului, dar nu au dat bir cu fugiții. Mulți nu s-au mai întors, și au albit, cu oasele lor, pământul țării dragi sau ținuturile eliberate, și nimeni nu le știe mormântul.

Auzim astăzi cuvintele „țară fără bătrâni” și ne revoltăm, dacă prețuim istoria neamului nostru. Știm că de la primele forme de organizare oamenii își alegeau sfatul bătrânilor și, multă vreme, cei în vârstă în pofida unor „deficiențe” erau prețuiți pentru experiența îndelungată, pentru bunul simț, respectul față de om, care le conferea răbdare și înțelepciune. Prea ne lăsăm antrenați în iureșul vieții moderne, și nu mai prețuim pământul și casa părintească, pe care le înstrăinăm cu ușurință, tăindu-ne amintirile și adevăratele rădăcini.

Țara trăiește prin noi, prin munca noastră, prin ideile comune, prin afecțiunea ce ne leagă. Ar fi bine să fim mai puțin orgolioși și să ne păstrăm tradițiile milenare și identitatea națională. Marea cântăreață Ioana Radu spunea celor tineri: „Să mai veniți pe la noi atât cât încă suntem pe aici”, îndemnându-i să cunoască, de la cei în viață, tradițiile și folclorul nostru bogat.

Se pare că prea ne plecăm în fața celor străini, acceptăm orice influență ca pe o modă, și renunțăm la tot ce e românesc. Marele Eminescu spunea: „sufletul omului e ca un val, sufletul unei națiuni e ca un ocean”. Nu trebuie să luptăm toată viața cu arma, ci trebuie să păstrăm și să prețuim ceea ce am moștenit. La bătrânețe înțelegem că avem nevoie de puține lucruri, ca să fim fericiți. „Pace, fericire, frăție între oameni, iată de ce avem nevoie pe lumea aceasta”, spunea Mark Twain.

Ce bine am trăi dacă am respecta sfatul unui părinte dat copilului său în romanul „Pădurea spânzuraților”, al lui Liviu Rebreanu: „Să năzuiești a dobândi mereu stima oamenilor și mai ales pe a ta însuți; de aceea sufletul tău să fie întotdeauna la fel cu gândul, gândul cu vorba, și vorba cu fapta, că numai astfel vei obține un echilibru statornic între lumea ta și lumea din afară”.

Destinul nostru, destinul omenirii, depinde de noi, locuitorii acestui pământ, ai acestei planete.

Prof. Elena Aflorei

Articolul Lecția de istorie apare prima dată în Ecoul muntilor.

Din ultima categorie a făcut parte Constantin Ciucănel, ofițer de marină, cunoscut mai bine printre străini decât în satul natal pe care l-a părăsit încă din copilărie.

S-a născut pe data de 7 martie 1959 din părinții Vasile, fost conducător de șalupă pe lacul Bicaz, și Virginia, casnică. A urmat școala generală la Ceahlău, dovedindu-se un copil ascultător, politicos și cu o inteligență deosebită.

Cursele cu șalupa pe lac împreună cu tatăl său și pasiunea lor pentru mecanică aveau să-i dezvolte interesul în domeniul navigației. Cu o pasiune arzătoare în această direcție, a deprins toate aptitudinile necesare de a pilota singur și a deveni un adevărat navigator pe lacul Bicaz. Nu s-a oprit aici și cu o extraordinară determinare s-a hotărât să plece din sânul familiei la Galați, unde a urmat Liceul de Marină. Acolo a avut contact cu primele informații teoretice în acest domeniu, iar mai apoi și-a aprofundat studiile la Institutul de Marină „Mircea cel Bătrân” din Constanța, unde s-a specializat în domeniul tehnic. Dând dovadă de o inteligență sclipitoare, excelând în domeniul matematicii, a absolvit institutul cu brio. Faptul că pe toată perioada institutului se efectua și stagiul militar obligatoriu, i-a servit drept profesor formator pentru tot ce înseamnă disciplină, respect, autocunoaștere și depășirea limitelor fizice și psihice, caracteristici-cheie ale oricărui navigator iscusit.

Contactul cu marea l-a avut cu nava școală „Bricul Mircea”, unde a avut oportunitatea să vadă diferențele dintre navigația pe apele interioare și infinitul mării. De aici a fost doar un pas, iar în anul 1982 a devenit navigator cu acte în regulă. După cum spunea și el, meseria de navigator nu este ușoară, fiind zile sau săptămâni, chiar luni, între cer și apă, dar acest lucru nu l-a descurajat, ba din contră, l-a făcut să iubească marea și meseria și mai mult și l-a determinat să crească în ierarhia funcției până la cel mai înalt nivel, de șef mecanic. În cei peste 35 de ani de navigație, a ocolit globul pământesc de peste 10 ori, a ajuns aproape de Polul Nord, a pus piciorul în toate țările cu deschidere la apă și în majoritatea porturilor lumii. Trecând peste adâncul mărilor și al oceanelor, înfruntând primejdii de neimaginat, a devenit cunoscător al ținuturilor îndepărtate, dar și-a întărit pasiunea pentru călătoriile periculoase. Dovedind o mare putere de stăpânire și de concentrare, și-a întărit voința necesară unei profesii greu de coordonat, de care depindea viața unui mare număr de oameni. De aceea amintesc un citat din Alexandru Vlahuță, referitor la trăsăturile poporului român, care i se potrivesc și lui: „Vijelii cumplite au trecut peste noi, la toate le-am ținut piept și nu ne-am dat și aici am stat; ca trestia ne-am îndoit sub vânt, dar nu ne-am rupt.”

A avut sub comanda sa oameni din toate țările lumii și a reușit să-și câștige respectul în fața tuturor, drept dovadă fiind legăturile de prietenie cu oameni din țări din colțuri îndepărtate ale lumii. Colegii lui îl caracterizau ca un profesionist desăvârșit, un om de încredere și un prieten de nădejde. Se poate spune că a fost un om foarte norocos. Și-a cunoscut cele două mari iubiri încă de la o vârstă fragedă. Prima mare iubire a fost marea, cu tot ce însemnă ea: infinit, calm, zbucium neprevăzut și pericole. S-a luptat cu ea, la propriu, transformându-l într-un veritabil „lup de mare”, un om echilibrat, cu un caracter puternic, cu o disciplină riguroasă, ca un militar, un om dur, dar totodată, drept. Se poate spune că și marea l-a iubit și l-a ocrotit, pentru că a ajuns mereu sănătos acasă, chiar dacă s-a confruntat cu situații de viață și de moarte. Această iubire a făcut ca domnul Constantin să-i asculte mereu chemarea, chiar până în pragul ultimului ceas.

A doua mare iubire a fost domnișoara Cristina, cea care i-a oferit dragoste, loialitate, respect, liniște și echilibru. A fost sprijinul emoțional și partenerul devotat, cea care i-a stat alături în toate aspectele vieții, fie ele fericite sau mai puțin bune.

Împreună au construit o familie frumoasă și au fost un exemplu de demnitate, iubire, rigurozitate și respect pentru fiul lor, oferindu-i tot bagajul necesar pentru a naviga pe oceanele vieții, ca un adevărat „ lup de mare”, asemenea tatălui său.

  Deși anii au trecut, Costel a rămas la fel ca în tinerețe, înalt, zvelt, subțire ca o trestie, cu ochii albaștri – azurii ca o zi de vară. Privindu-l îi descopereai ironia, inteligența, intransigența, dar și bunătatea. I se potrivesc vorbele lui I.L. Caragiale, spuse despre Eminescu: „La acele ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru”.
A dorit să revină la Ceahlău, locul care-i trezea amintiri dragi și unde dorea să rămână până la sfârșit. Dar nu s-a putut. Viața stresantă, obligațiile serviciului, în care totul se desfășura cu precizia unui ceas elvețian, depărtarea de familie, i-au șubrezit sănătatea. Viața lui s-a frânt în primăvara anului 2017. Anii s-au scurs de atunci pe nesimțite, soția i-a îndeplinit toate dorințele lăsate ca un testament. Pentru cei din jur, imaginea lui a început să se estompeze, dar a fost o onoare că s-a născut printre noi.

Viața își urmează cursul și chiar cei care trăiesc trăiesc și sunt bătrâni devin invizibili pentru cei din jur. Trebuie să conștientizăm că dispariția noastră trece aproape neobservată ca și cum n-am existat și n-am lăsat nicio umbră pe pământ. Descoperim, cu toții, un adevăr crud și dureros în versurile lui G. Coșbuc:

„De rupi din codru-o rămurea,

Ce-i pasă codrului de ea?

Ce-i pasă lumii întregi

De moartea mea?”.

Elena Aflorei

Articolul Constantin Ciucănel – navigator pe meridianele globului apare prima dată în Ecoul muntilor.

O astfel de personalitate a comunei Ceahlău a fost doamna doctor Soare Clara, înzestrată cu o mare noblețe sufletească și cu o formație profesională impecabilă.

S-a născut pe data de 20 martie 1947 la Eremitu, raionul Sângeorgiu de Pădure, din părinții Francisc și Lenache Birtok. A mai avut un frate ce a devenit inginer și cu toții au trăit în perfectă armonie și s-au respectat până în ultima zi a vieții. Clara a făcut școala generală și liceul la Sovata, iar facultatea de medicină la Târgu-Mureș, pe care a absolvit-o pe data de 28 septembrie 1970 cu media cea mai mare. Deși eminentă, a luat repartiție la Spitalul Ceahlău, la data de 1 noiembrie 1970. S-a căsătorit cu inginerul silvic Soare Constantin și au avut un singur fiu, Francisc, alintat de toți Fery. A lucrat un timp la dispensarul comunei, apoi a fost singurul medic și director al Spitalului Ceahlău, după dispariția altui medic renumit, Virgil Galinescu, devotat profesiei și cu vaste cunoștințe din domenii diferite: muzică, istorie, mecanică. De la o angajată a spitalului, Coca Trifan, am aflat îndemnul lăsat colegei sale: „Coboară-te la nivelul fiecărui pacient!”, știind că astfel munca îi va fi mai ușoară și cu multe satisfacții. Dna doctor Soare a fost o continuatoare a doctorului Galinescu, devotată profesiei și cu un altruism greu de egalat.

A locuit într-o clădire mare și spațioasă ce aparținea Ocolului Silvic, dar, ca să fie mai aproape de bolnavi la orice oră din zi și din noapte, s-a mutat într-o clădire mică de la intrarea în curtea spitalului.

A fost apropiată și corectă atât cu personalul medical, cât și cu cel administrativ, fără să accepte vreun rabat de la obligațiile fiecăruia, cultivând respectul și buna înțelegere. Când fiul a terminat școala generală la Ceahlău, l-a încredințat bunicilor, în perioada liceului, pentru a fi supravegheat și îndrumat, știindu-i doi intelectuali competenți și autoritari. În felul acesta, doamna doctor și-a închinat tot timpul și pregătirea deosebită îngrijirii bolnavilor. Studia permanent, se documenta atent despre bolile cu care se confrunta spitalul, aflând medicamentele nou apărute. Fără să dispună de o aparatură performantă stabilea cu precizie diagnosticul bolnavilor și tratamentul. Întotdeauna diagnosticul stabilit era confirmat de medicii cu mare vechime din spitalele din țară. De aceea s-a bucurat nu numai de dragostea pacienților, ci și de respectul colegilor. Trecea mereu prin saloane și între orele de vizită, pentru a constata evoluția tratamentului și efectul medicamentelor prescrise.

Era o ființă tonică, plăcută, și intrarea sa în saloane era ca o lumină în sufletul bolnavilor, care simțeau o rază de speranță și o vindecare apropiată. Zâmbea și spunea glume simple, copilărești, pentru a face mai ușoară șederea în spital. Marele sculptor Constantin Brâncuși spunea că „Atunci când vom înceta a fi copii, vom fi murit demult” având în vedere mai multe aspecte ale vieții oamenilor. Impresiona prin grația gesturilor și prin șarmul zâmbetului, iar simpla sa prezență avea parcă un efect miraculos.

În regimul trecut s-a confruntat cu grosolănia unor activiști de partid limitați și îngâmfați, ahtiați după putere și recompense. Aceștia o admonestau prin ședințe că n-a făcut suficiente contracte cu animale, împreună cu personalul spitalului, punând mai presus animalele decât viața oamenilor. Ieșea cu lacrimile pe obraz, dar cu fruntea sus din acele întâlniri organizate la primăria comunei; spunem acum că ședințele acelea erau „fără rost”, dar pe atunci aceasta era activitatea acelor politruci, care i-au terorizat pe oameni. Ca să poată rezista, se consola spunând vorbele savantului Einstein: „numai spațiul și prostia sunt nelimitate”. Oare i-a cunoscut cineva frământările și dezamăgirile, a încurajat-o cineva în momentele dificile ale vieții? Poate au așteptat cu toții, tot ei de la dânsa, un cuvânt bun, un cuvânt de încurajare, de speranță în vremurile care vor urma.

Și toți ne gândeam că nu va pleca niciodată de la spital, că viața ei va dura cât mai mult. Dar într-o zi, pentru că se interesa numai de sănătatea altora, nu s-a simțit bine și a plecat la un spital din Târgu-Mureș. Timpul trecea greu fără ea și, tot într-o zi, a căzut ca un trăsnet vestea că a murit. Indiferent care a fost cauza bolii și a morții sale, dispariția sa fulgerătoare a îndurerat pe toți cei ce au cunoscut-o. A fost înmormântată pe data de 9 decembrie 1998 la Eremitu, plânsă de toți. În acea zi au plecat, acolo, șiruri de locuitori de pe Valea Muntelui, pe care i-a îngrijit și i-a salvat, dar pe ea nimeni nu a putut-o salva. Consătenii se mirau, dar se și mândreau cu respectul oamenilor străini pentru draga lor Clara, plecată demult de acasă.

În semn de adânc regret și prețuire, familia a amenajat un mormânt simbolic în cimitirul bisericii din Ceahlău, pe care au presărat un pumn de țărână de la Eremitu. Fiecare enoriaș se oprește, păstrează un moment de reculegere și pune o floare și o lumânare pe tristul mormânt. Și timpul trece, și generațiile care au cunoscut-o se răresc și totul rămâne de domeniul trecutului. Astăzi, fiecare își apără demnitatea, dar oamenii sunt prea orgolioși, ca să recunoască și meritele altora. Omenirea a făcut și face descoperiri epocale, dar n-a găsit medicamentul prin care să-i facă „nemuritori”, cum spunea Adrian Păunescu, pe cei ce ne-au fost apropiați și ne-au însemnat viața.

Am scris cu durere și regret, fiindcă nu accept ca numele doamnei doctor Soare Clara să fie acoperit de nisipul uitării. În semn de modestă prețuire, pentru a-i onora memoria, străduța din fața Spitalului Ceahlău îi poartă numele.

Elena AFLOREI

Articolul Pentru neuitare: Doctorul Soare Clara apare prima dată în Ecoul muntilor.

S-a născut la 8 septembrie 1947 în localitatea Tătăruș, județul Iași, în familia lui Ion și a Ruxandrei, oameni buni și cinstiți, care le-au cultivat evlavia și cultul muncii celor trei copii.

Harnic și credincios, Mihai a urmat cursurile seminarului teologic de la Mănăstirea Neamț și Facultatea de Teologie de la București. Pentru a avea bani să se întrețină, muncea vara la cosit și la alte activități gospodărești. La terminarea studiilor, a ocupat funcția de ghid la Durău. S-a căsătorit cu profesoara de matematică, Matasă Florentina, a fost hirotonit și numit preot în parohia Ceahlău, care, pe atunci, era vastă și avea trei biserici.

Fin observator, a înțeles că toate aveau nevoie de restaurări mari. În întreaga sa viață clericală a fost ca un angajat pe șantier. Mereu a avut proiecte de realizat. Neobosit, s-a documentat, a călătorit pentru a vedea lucruri folositoare parohiei, urmărind să găsească materiale de bună calitate, dar mai ieftine, lucrători mai pricepuți, dar cu frică de Dumnezeu, știind că fiecare ban strâns a fost dăruit din puținul fiecăruia. A schimbat acoperișuri, a reparat temelii, a pus garduri noi, a inițiat și terminat pictura de la biserica din centru în 1985, a construit casa de prăznuire de la Părâul Mare, apoi casa de prăznuie de la biserica din centru, o clădire imensă, elegantă, dotată cu toate utilitățile moderne. A construit mănăstirea de pe muntele Ceahlău, a participat la realizarea aducțiunii de apă din comună. A inspectat și a lucrat cot la cot cu oamenii la vopsirea turnurilor de lemn ale bisericii mari și la alte munci grele. A colaborat cu profesorul sculptor Huțanu de la Bacău, realizând catapeteasma, strănile și toate obiectele de cult din lemn, deosebite și elegante, încât biserica din centru a căpătat măreția unei catedrale.

Cu modestia ce-l caracterizează, susține că totul a fost făcut de enoriași, dar adevărul este că părintele a fost creierul și coordonatorul tuturor lucrărilor. Interiorul, curtea și cimitirul au fost întotdeauna curate și îngrijite, pline de flori și frumusețe.

Și viața a mers înainte, și părintele a ieșit la pensie, dar nu și-a încetat activitatea. Merge și acum la parohiile unde este invitat să propovăduiască adevărata credință și să-i ajute pe enoriași să înfrumusețeze lăcașurile de cult, cum a făcut și la Ceahlău.

Deși vine mai rar la biserica unde a lucrat o viață, deoarece parohia s-a împărțit la trei preoți, sătenii nu l-au uitat, iar numele său a rămas întipărit în sufletele celor ce l-au cunoscut.

A avut-o alături pe dna Florentina, care i-a fost sprijin la bine și la greu, l-a iubit și l-a respectat și a însemnat totul pentru dânsa.

Pe data de 8 septembrie 2023 au serbat nunta de aur, ceremonia a fost celebrată de un sobor de 13 preoți, într-o biserică plină de enoriași, cu daruri și cu flori. Cuvintele sunt prea sărace ca să poată reda frumusețea și solemnitatea momentului, mai ales că evenimentul a avut loc pentru prima dată în această comună. Familia preotului a rămas un exemplu de iubire, de respect și de statornicie, fiind un model de bunătate și de omenie, atât pentru cei tineri, cât și pentru cei mai în vârstă. A fost o binecuvântare că l-am avut preot, pentru că a încercat să mângăie sufletele întristate, să îndrume spre bunătate și credință.

Pentru activitatea sa de preot și de protopop (-2014), pentru toate realizările sale a fost răsplătit de mitropoliții Teoctist și Daniel cu cele mai înalte distincții: Crucea Dosoftei, Crucea Bucovinei, Crucea Moldavă, iar conducerea comunei Ceahlău l-a numit „Cetățean de Onoare”.

Cu mult har și bunătate s-a apropiat de oameni, i-a mângâiat și îmbrățișat, i-a ajutat să-și refacă locuințele mistuite de incendii. Vorba părintelui Gheorghe Calciu-Dumitreasa: „Omul pentru om este lumină”. I-a învățat să fie buni și apropiați unii de alții, să facă fapte bune, mai ales în aceste vremuri tulburi și violente, în care omul nu mai deschide ușa și sufletul. Părintele Cleopa spunea că „omenirea va dispărea când se va șterge cărarea de la om la om.”

Părintele Mihai a fost și este un om de o modestie rară. Predicile sale simple au ajuns la sufletul fiecăruia, fiind înțelese și trăite de toți enoriașii. S-a simțit bine în mijlocul oamenilor și, deși nu s-a născut aici, toți l-au simțit că este „de-al nostru” și fiecare i s-a destăinuit, împărtășindu-i bucuriile și necazurile vieții, și toată existența sa a fost sub binecuvântarea Domnului. Să ne amintim îndemnul scriitorului român Eugen Ionesco, exilat la Paris până la sfârșitul vieții: „Nu privi în sus că vei vedea oameni mai fericiți decât tine și vei suferi; privește mai bine în jos și vei vedea oameni mai nefericiți decât tine; ajută-i!”

Părintele Damian este un om mare, un om deosebit. „Om mare” nu poate fi decât acela care pe lângă puterea de creație mai are destulă omenie pentru ca viața lui să rămână o pildă urmașilor.

Ce frumoasă va fi ziua în care cuvântul de omenie, cuvântul de dreptate, de blândețe, de speranță, va putea liniști, mângâia și bucura pe toți oamenii!

Elena AFLOREI

Articolul Preotul Mihai Damian – un păstor de suflete apare prima dată în Ecoul muntilor.

S-a născut pe 8 noiembrie 1943 în satul Răpciuni din comuna Ceahlău; urmează clasele primare și gimnaziale la școlile din centrul comunei, apoi începând cu anul 1957 liceul la Borca, unul din cele mai bune din regiunea Bacău. După absolvirea studiilor universitare la Bacău revine în anul 1966 ca profesoară de limba și literatura română la școala din comuna natală, prilej de imensă bucurie, deoarece simțea că trebuie răsplătită comunitatea pentru formarea și educarea sa și datora familiei sprijin. Evocă cu mare drag figura iluștrilor dascăli de la care a deprins învățătură, apreciind exigenţa şi buna pregătire profesională, capacitatea de a oferi cunoştinţe solide „ce au avut ei bun din sufletul lor cald închinat şcolii, adevăraţi apostoli ai învăţământului de pe Valea Bistriţei”.

Neobosită, a îndrumat cu aceeași dragoste generații de copii ai satului, pe care îi întâlnește cu drag și acum, schimbând îmbrățișări și cuvinte frumoase. Pentru că, înainte de toate, domnișoara profesoară se distinge printr-un rafinament și o eleganță a discursului, eleganța fiind, de altfel, cuvântul care o definește în toate. Cu aceeași eleganță a răspuns provocării revistei „Ecoul Munților”, încântându-ne cu evocările Domniei Sale, cărora le apreciem stilul desăvărșit și naturalețea limbajului.

 Considerăm un prilej de sărbătoare fiecare dată când ne cheamă pentru a ne înmâna manuscrisul articolului, suntem onorați să-l citim noi, primii, înainte de a-l tehnoredacta, ne declarăm emoționați, încântați și îmbogățiți sufletește după întâlnire.

Cristina CHIRILĂ

Articolul PERSONALITATEA LUNII: Domnișoara profesoară Elena Aflorei apare prima dată în Ecoul muntilor.

Ora de dirigenție era un prilej de a contribui la conturarea caracterului fiecărui elev, în evoluția sa spre formarea personalității lui de viitor adult. Orele educative erau cele mai grele din carieră, pentru că nu aveau nici programă, nici manual. Trebuia să ajungi să descoperi atât calitățile morale, cât și defectele fiecărui elev pentru a fixa tematica anului întreg.

Îmi amintesc că în primii ani, când asistam la câte o oră deschisă la dirigenție, la profesori cu mare vechime, urmăream cu plăcere și uimire desfășurarea ei, și ne întrebam dacă vom ajunge și noi să organizăm ore interesante, chiar dacă nu-i vom egala. Treptat am căpătat experiență și abilitatea de a colabora cu elevii la aceste ore. Erau lecții despre morală, educație sanitară sau rutieră.

Am avut avantajul că am predat limba română și eram și bibliotecara școlii, încât puteam să folosesc povestioare, fragmente din operele literare sau întâmplări din filme, pentru a le capta și a le menține interesul până la sfârșitul orei. Fixam teme despre marile personalități ale lumii, iar literatura beletristică are personaje atât de variate și de complexe, încât le serveam ca modele de urmat.

Când le anunțam tema, le solicitam să vină la ora următoare cu lecturi sau întâmplări cunoscute de ei, pentru ca lecția să fie un permanent dialog. Majoritatea participa la discuții, având grijă și de exprimarea corectă și uneori emoționantă.

Mi-l amintesc pe profesorul de franceză Ion Irimia la orele lui educative. Era o plăcere să-l asistăm. Întreaga oră era o incursiune în experiența sa de viață, în vasta lui cultură. Strecura dictoane latinești, proverbe și zicători atractive, încât elevii așteptau cu nerăbdare o nouă oră educativă și pe dirigintele care părea un adevărat magician.

Copiii proveneau din familii modeste și nu-și arogau merite. Știau că au toți aceleași drepturi și îndatoriri. Am predat în perioada când funcționa internatul școlar, iar săptămâna de școală avea șase zile. Elevii trăiau împreună în școală și la internat, își făceau temele după ore, sub supravegherea profesorului de serviciu. Dimineața, înainte de începerea orelor, repetau lecțiile, îi ajutau pe cei care se descurcau mai greu.

Părinții se ocupau de asigurarea bunăstării familiei și erau bucuroși că odraslele lor rămâneau sub îndrumarea școlii. Erau receptivi la observațiile și la sfaturile cadrelor didactice și nu lipseau de la lectoratele cu părinții. Se mândreau cu rezultatele copiilor.

Toți urmăream să le insuflăm respect față de părinți, față de profesori, față de cei vârstnici. Organizam, din când în când, sărbătorirea unui copil cu posibilități materiale reduse, oferindu-i mici daruri, pentru ca ziua lui să fie o bucurie. Mergeam cu ei la bătrânii singuri și nevoiași și le duceam alimente, câte puțin de la fiecare copil. Odată am strâns bani și am cumpărat un car de lemne, le-am tăiat și stivuit, sâmbăta după ore. Școala era obligată să meargă, câte o săptămână pe an, să curețe crengile uscate din pădure, pentru a primi lemne de foc.

La prânz puneam toți mâncarea la un loc și ne bucuram servindu-ne ca într-o familie. Apoi spuneam glume și ghicitori sau cântau melodii potrivite vârstei. Munceam cot la cot cu ei ca să-i încurajăm și să nu li se pară munca grea. Așa se înfiripau prietenii, cu preocupări frumoase, specifice vârstei. Deși am trăit în vremuri dificile, școala era un loc de petrecere plăcută a copilăriei, iar dirigintele devenea, treptat, un confident al copiilor.

Când îi întâlnesc pe foștii mei elevi, de condiție socială diferită, ne salutăm, ne îmbrățișăm și ne împărtășim crâmpeie din bucuriile și necazurile vieții. E pentru mine cea mai aleasă recompensă.

Astăzi, când trec pe lângă școala unde am predat o viață, rememorez aspecte din activitatea didactică, și, dacă aș putea întoarce timpul înapoi, aș face-o cu aceeași bucurie și inimă tânără.

În final, scriu un citat din Wayne W. Dyer, pentru toate cadrele didactice: „Nu scrie numele tău pe nisip, valurile îl vor spăla. Nu scrie numele tău pe cer, vântul îl poate spulbera. Scrie-ți numele tău în inima oamenilor cu care vii în contact. Acolo e locul unde va rămâne.”

Elena AFLOREI

Articolul Ora de dirigenție apare prima dată în Ecoul muntilor.