Zilele acestea, elevii mei – proaspăt cititori ai lui Slavici, au formulat cam aceeași concluzie, și anume că nu se așteptau ca finalul din Moara cu noroc să fie atât de violent, că e greu de acceptat schimbarea atât de radicală a lui Ghiță (inclusiv în relațiile de familie) și că textele de anul acesta, din câte își dau ei seama (au auzit câte ceva despre Ion, Patul lui Procust) sunt croite mai degrabă pe linia tragicului.

Totodată, în calitate de mamă, când era băiatul meu mic, la povestea Cei trei purceluși, săream un pic partea în care lupul, căzut pe horn, e mistuit în mod violent de flăcări, dorind să nu-mi sperii copilul cu ideea că răul, în ciuda faptului că merită, poate avea o astfel de soartă.

Lucrurile s-au schimbat, în timp, mai ales când – o persoană înțeleaptă din familie mi-a replicat cu multă relaxare, după ce am povestit scena cu lupul: ,,Lasă-l să moară, că e plină lumea de lupi!”, dar și treptat, când am înțeles că literatura nu poate fi ruptă de lume (cu atât mai mult literatura realistă, care caută, cu prioritate, să creeze impresia de viață) și că, prin texte, noi putem, de fapt, crea adevărate contexte din care să învățăm, fără a plăti prețul timpului și a eșecului pe cont propriu.

În ideea de a varia experiențele de lectură, anul acesta am citit, împreună cu băiatul meu, Sora de zăpadă, de Maja Lunde, roman care a urmat, de fapt, vizionării filmului pe Netflix, ecranizare a unei cărți-bestseller în Norvegia, după apariție, fiind vândut în peste 250000 de exemplare. Romanul reconstituie povestea de prietenie între un băiat – Kristian și o fata de 11 ani, Hedvig, care e posibilă și datorită faptului că fiecare pare a avea ceea ce celuilalt îi lipsește. Acțiunea a plasată în aproprierea Crăciunului (poate fi, așadar, un cadou special oferit cuiva), la Kristian în familie atmosfera e foarte încărcată din cauza doliului pe care îl trăiesc după sora mai mare, decedată de curând, în timp ce – cu prilejul unei vizite, rămâne foarte impresionat de casa fetei, de opulența podoabelor și decorul specific Sărbătorilor. Povestea curge lin, fiecare se îmbogățește trăind această prietenie, până când, băiatul află că Hedvig e numai fantoma unei fetițe moarte într-un accident de patinaj, în urmă cu 50 de ani, care iubise puternic viața și Crăciunul și căreia îi este acum greu să plece în lumea umbrelor.

Romanul (textul e dublat de o grafică pe măsură) propune, astfel, subiecte de discuție extrem de serioase (moarte, vină, durere, familie) și-i provoacă cititorului emoții puternice, dar întoarce, totodată, lupa spre valoarea prieteniei, a empatiei față de suferința celuilalt, a frumuseții pe care viața o poate avea, în cele mai simple experiențe (o cacao cu lapte, un om de zăpadă, o lecție de înot).

Înțeleg, în acest moment, că literatura conține tot atâta emoție câtă nevoie are cititorul să experimenteze, că rămân în memoria noastră cărțile care ne-au provocat trăiri intense alături de experiențele personajelor și că e greșit să catalogăm o carte drept imorală doar prin faptul că face concurență realității (vorba lui Ion Barbu), prin imaginarea unor lumi posibile.

A refuza lectura unui roman (care e, totuși, un univers autonom, complet și funcționabil), pe criterii morale, motivând că-i învață pe elevi violența, e până la urmă, o mare ipocrizie. Copiii noștri nu învață comportamente negative din cărți, ci din viață, iar literatura, atunci când e citită și înțeleasă cu onestitate, ne arată care sunt laturile vulnerabile ale condiției umane, trasează punți între trecut și prezent, avertizându-ne că istoria mereu se repetă, ne pune, așadar, în contact cu emoții diverse, făcându-ne să reflectăm, până la urmă, la propriile noastre trăiri și la perspectivele din care ne raportăm, până la urmă, la viața noastră de zi cu zi.

*Desen dedicat mamei sale de Caraza Alexandru, clasa a IV-a, Scoala Gimnazială „Ioan Luca”, Farcaşa

Ecaterina Carază

Articolul Lectură și emoție apare prima dată în Ecoul muntilor.

„Primenește-ți gazdă casa,/ umple vadra, pune masa,/ fă potecă prin grădină /și-n pridvor ține lumină,/ că venim de multișor,/ drumul nu ne-a fost ușor,/ tot prin viscol, tot prin gloată,/ ziua toată, noaptea toată,/ gerul iernii ne-a pătruns/ dar de-ajuns tot am ajuns,/ să-ți cântăm, să-ți colindăm,/ vestea Nașterii să-ți dăm/ să te bucuri, să te-nchini…”

(George Țărnea, Primenește-ți gazdă casa)

Luni, 15 decembrie, ora 14.50, comuna Farcașa (Pensiunea Orient), la inițiativa dlui. primar Bogdan Țifui, a devenit gazda unui număr de aproximativ 700 de persoane, care au venit inclusiv din orașele apropiate pentru a audia concertul de colinde al celui mai cunoscut grup coral de muzică bizantină, Tronos. Înființat în 1997, grupul psaltic Tronos aparține Patriarhiei Române și poartă acest nume din 2007, fiind ,,botezat” de Preafericitul Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române și condus astăzi de Arhimandritul Mihail Bucă.

Mesajul central al concertului a fost bucuria: bucuria de a colinda, bucuria de a asculta, bucurie care ne unește, în momentele de sărbătoare, atât în comunitate, cât și în familie. Colinde vechi, dar și creații proprii, organizate tematic în jurul Nașterii Domnului, al Familiei Sfinte și al Pruncului care se naște, într-o interpretare de excepție a celor 21 de voci de bărbați, concertul audiat astăzi ne-a reamintit câtă frumusețe poartă ortodoxia în cântările asociate marilor sărbători religioase.

Atmosfera creată a fost atât de emoționată – odată prin gravitatea interpretării, prin timbrul vocilor care s-au alternat sau unit în interpretare, cât și prin versurile unor colinde și cântece de Crăciun. Momente intense au creat colindul „Acasă la bunici” (lansat în 2023 și compus de George Jerdea, teolog și membru al Grupului Psaltic Tronos ), care ne-a făcut pe toți să ne simțim un pic restanți referitor la timpul dedicat celor dragi, cât și cel intepretat la final, „Colindul tatălui” (versuri, Pr. Cristian Alexandru): „Sfântă este, Doamne, seara de Crăciun/ Ca și ochii tatei, cel cu suflet bun/  Sfânt este și chipul, plin de suferinți/ Ce-l zidește Domnul numai la părinți.”

Frumusețea momentului a fost pregătită și de cele două grupuri corale din zonă, care au creat o atmosferă de sărbătoare: „Mlădițele Farcașei”, grup de copii colindători, înființat datorită dlui. viceprimar Cristian Gheorghiu și corul „Hartonia”, alcătuit din cadre didactice ale Liceului „Mihail Sadoveanu”, din Borca și condus cu mult talent de dna. prof. de muzică Todora Harton-Mălinescu.

Cerul a ars mai luminos, în după-amiaza aceasta la Farcașa, iar pruncul Hristos s-a născut în inimile noastre, poate și datorită acestui moment încărcat de emoție, reprezentat de concertul de colinde la care am asistat.

Ecaterina Carază

Articolul Concert Tronos la Farcașa apare prima dată în Ecoul muntilor.

Data de 11 decembrie, 2024, a însemnat pentru două clase de la Liceul „Mihail Sadoveanu” din Borca, ocazia de a se întâlni, prin intermediul dnelor. bilbiotecar Iolanda Lupescu și Despina Gheorghiu, atât cu poezia lui Vasile Voiculescu, scriitor român interbelic, asociat tradiționalismului literar, cât și cu biografia de excepție a acestuia, o adevărată demonstrație de curaj, credință și devotament.

Într-o Antologie Vasile Voiculescu, îngrijită de Sultana Craia, găsim următoarea mărturisire de autor, care face trimitere la perioada copilăriei (este al șaselea copil al unei familii înstărite de țărani, născut pe 13 octombrie, 1884, în comuna Pârscov): „În casa noastră s-a citit mult, mai ales cărți religioase și rituale (…) și mama și tata, ca toți oamenii de la țară, erau mari pasionați ai cititului, mai ales ai cititului cu glas tare ca la strană. (…)  Trăiam însă o viață autentic rurală, ritmată de anotimpuri, poruncită de natură, înseilată pe datine și străvechi obiceiuri.” La vârsta de 6 ani pleacă la Buzău, pentru învățătură, liceul absolvindu-l însă la București, în 1902. Se înscrie la Facultatea de Litere și Filosofie, dar o abandonează după un an, pentru a se orienta către Medicină.

Citește enorm, în perioada studenției, din variate domenii, fiind avid de cunoaștere, dar toată cultura îl apropie și mai mult de esența credinței, pe care a cunoscut-o în copilărie: „pregătirea științifică, studiile medicale, cunoștințele de filosofie și tot câștigul meu în celelalte domenii de cultură, artă, literatură, în loc să mă depărteze, m-au apropiat de credință.” Filonul religios, dar și miturile, credințele, superstițiile, eresurile, legendele, tot ceea ce înseamnă cultură populară, vor constitui dominanta literaturii sale, atât a poeziei, cât și a prozei și dramaturgiei.

Anul 1910 îl găsește cu un doctorat în Medicină, căsătorit cu o colegă de la facultate, iar patru ani mai târziu debutează cu două poezii în revista „Convorbiri literare”. Până în 1958, când este arestat și condamnat la închisoare comunistă (ca membru al cercului religios „Rugul Aprins”, de la Mănăstirea Antim) scrie, publică și își exercită meseria de doctor cu mult devotament (ca medic pe front, de exemplu, se îmbolnăvește de tifos, dar refuză concediul și-și continuă practica până la finalul războiului), fiindu-i recunoscute meritele în ambele domenii, prin acordarea unor premii și distincții. „De n-aş fi ajuns medic, aş fi fost preot”, mărturisea scriitorul care şi-a petrecut ultimii 20 de ani în sihăstrie, profund afectat de pierderea femeii care i-a stat alături toată viaţa. Deşi a continuat să scrie, nu a mai publicat nimic, iar biografia sa rămâne un model de asceză, de credință și interiorizare. Postum, apar volumele cu proza și poeziile, adunate în volumul „Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare.”

Se pare că versurile sale continuă – și după ani buni, să ne sensibilizeze, să ne reamintească de forța cuvântului care ajunge la inimă, să ne facă să ne amintim sau să proiectăm o lume mai bună, la care să ne întoarcem din când în când, nu numai cu prilejul Sărbătorilor.

Pe parcursul acestei activități dedicate lui Vasile Voiculescu, s-a povestit, s-a recitat și s-au ascultat interpretări ale poeziilor sale, excepțional performate de corala Armonia. Toți cei prezenți am trăit sentimentul că suntem un pic mai aproape de adevăr, de frumos, de Crăciun, adică de esența omenescului din noi.

Ecaterina Carază

Articolul Vasile Voiculescu: portret de autor apare prima dată în Ecoul muntilor.

Cunoscându-l personal, dna. bibliotecar a povestit că Aurel Dumitrașcu a fost mereu un spirit independent, un om-contra curentului, care a gândit și a trăit realitatea potrivit propriilor credințe, că a fost socotit incomod de conformiștii politici ai vremurilor, că e foarte posibil ca moartea precoce să-i fi fost indusă intenționat. Citindu-i jurnalul (celebrele „Carnete maro”), avem confirmarea unui om autentic, un artist în adevăratul sens al cuvântului: „Nu ascultai serios pe nimeni. Toți vorbitorii ți se păreau prefăcuți, puși de cineva la cale să vorbească în felul în care vorbeau. Pe profesori nu-i credeai niciodată. Dar ai respectat întotdeauna școala. În afara ei, totul devenea haos, dezordine.”

Astfel, singura realitate în care autorul a crezut a fost literatura, în special poezia (deși a excelat și în stilul epistolar, bogata corespondență dintre Aurel Dumitrașcu și Adrian Alui Gheorghe fiind publicată în volumul „Frig”), înțelegând prin scris o formă superioară de a te raporta la existență, condamnare și salvare în același timp.

„Carnetele maro” sunt o mărturie e trecerii poetului prin timp, poezia însă este o formă de a accede la eternitate. Scriitorul însuși notează: „Poetul, mereu, omul fără interese. Un risipit. Un dăruit.” Știe și susține că „O populație cu idealuri strict materiale este o turmă”, „că răul nu vine de la bombă, ci de la imbecili”, că cititul – mai întâi al textelor, apoi al autorilor și,  inevitabil, al literaturilor, e printre puținele posibilități de a-l scoate pe individ din ignoranță.

„Frumos, dar greu” sunt concluziile unei eleve, întrebată la final, cum i s-a părut existența scriitorului, raportată la contextul politic al vremii. În cazul lui Aurel Dumitrașcu, frumosul și greul s-au transformat în poezie, l-au scos din anonimatul unei vieți la care l-ar fi condamnat, poate, trăitul în mediul rural, amintindu-ne nouă, celor de astăzi, că literatura e mereu o mână întinsă – scriitorilor și cititorilor, deopotrivă.

PREMIERA

-În actul întâi

nu s-a întâmplat nimic

spectatorii au continuat să bea limonadă

în actul al doilea nu s-a întâmplat nimic

spectatorii au continuat să bea limonadă

în actul al treilea nu s-a întâmplat nimic

spectatorii au continuat să bea limonadă

în actul al patrulea

nu s-a întâmplat nimic

limonada a continuat să bea spectatorii

în actul al cincilea

nu s-a întâmplat nimic

totuși spectatorii au vrut să aplaude.

Nu știu de ce capul unui dintre ei

s-a rostogolit încet spre scenă.

Ecaterina Carază

Articolul REMEMBER AUREL DUMITRAȘCU „-Eu/ nu vreau/să trăiesc/eu vreau/să citesc” – Ars doloris, Aurel Dumitrașcu apare prima dată în Ecoul muntilor.

Aș spune, clar, că ne aflăm într-un pericol – nu numai în calitate de consumatori (fără gust critic, fără abilitatea de a discerne între real și fals), cât și prin amprenta digitală pe o care o lăsăm în spațiul virtual, prin ceea ce căutăm, shareuim, redactăm, interpretăm.

Mult timp am crezut că e mai sănătos să fiu un cetățean neinformat, decât unul dezinformat. Din bula mea, ca formă de apărare, am considerat că merită interes doar ceea ce are cumva un impact în realitate, care se manifestă prin acțiune și poate influența, în mod hotărâtor mersul lucrurilor. Ca în proverbul Pomul după roade se cunoaște. Mi-am dat seama, și e musai să menționez rolul unui curs la care am participat, recent, organizat de Centrul de Jurnalism Independent, că până și capacitatea mea de a filtra realitatea și informațiile, care vin la mine, cu extrem de multă prudență, poate fi afectată de aparentul dezinteres pentru viața cetății, că risc să devin inactuală, prin preocupările mele, că pot trăi aceeași confuzie a Cetățeanului turmentat, neștiind cu cine să votez.

Mai mult, asemenea fumătorilor pasivi, am căpătat conștiința că, indiferent de vârstă, consumăm media mult mai mult decât ne-am imagina. Dacă facem bilanțul unei zile, contabilizând de câte ori ne-am verificat telefonul, cât timp am privit la televizor, ce reclame, anunțuri, afișe am vizionat sau citit, cât timp am petrecut în mediul online pentru cumpărături sau cu scopul de a afla noutățile, dar mai ales întrebându-ne care a fost calitatea informației primite, e posibil să fim surprinși că „ecranele” fac parte din viața noastră mai mult decât ne-am dori și că ne influențează în mod hotărâtor alegerile.

Ce e de făcut, în asemenea situație, când pare că întreaga viața s-a mutat pe internet? E clar, nu-i putem nega beneficiile și nici să ne ținem complet la distanță. Dar putem conștientiza că e nevoie de educație în acest sens și că depinde de noi să ne intereseze.

Ce înseamnă, de fapt, educație media? În primul rând, o doză de scepticism – verific informația în mai multe surse, confrunt perspectivele. Tot ce mă implică emoțional pun sub semnul întrebării. Primul scop al jurnalismului ar trebui să fie acela de a mă informa. Discern, așadar, între fapte și opinii. Caut informații suplimentare despre cine îmi livrează un material, deopotrivă și despre sursă. Mă duc către persoane abilitate, către specialiști. Țin mereu o distanță critică față de tot ce ajunge la mine, dintr-o sursă sau alta. Sunt atent cui acord credibilitate, cui fac vizualizări, pentru că și atenția mea e o formă de plată. Și, mai ales, nu contribui la dezinformare. Fake news-ul câștigă ușor teren, pentru că viteza cu care informația poate fi viralizată pe internet e aproape de necontrolat.

Dincolo de orice mesaj, e clar că se află o intenție. Interesul meu de consumator e să pot decoda cât mai real acest mesaj. Să fac deconstrucție, să pot diferenția adevărul de falsitate, persuasiunea, de propagandă sau de manipulare. Să-mi apăr dreptul de a fi informat corect și să încurajez jurnalismul independent. Să mă construiesc cu înțelepciune, selectând și interpretând cu pricepere tot ce înseamnă informație care vine la mine. Să dau Cezarului ce a al Cezarului, dar nimic mai mult… și, mai ales, să nu pierd contactul cu realitatea.

Ecaterina Carază

Articolul De ce educație media? apare prima dată în Ecoul muntilor.

ci pe ea însăși.

Nevoia de a da propriei vieți un sens, reconstituind-o – în paginile volumului de memorialistică, este ceea ce l-a determinat pe Valeriu Anania (scriitorul), aflat în hainele călugărului Bartolomeu (instalat mitropolit, în 2006) să adune experiențele de aproape o viață, o istorie subiectivă, de fapt, de aproximativ 700 de pagini, în volumul de „Memorii”, publicat la Editura Polirom, în 2008.

Valeriu Anania a trăit și a scris într-o viață cât alții în șapte, iar acest fapt este demonstrat atât de cărțile publicate de-a lungul timpului (poezie, dramaturgie, cărți de cult), cât și de bogata biografie, din care e greu de separat, din afară sau din interior, până unde se manifestă omul, călugărul și de unde începe scriitorul.

Dezvoltând pretutindeni lupta omului cu Timpul (și cu timpurile), volumul de Memorii are o compoziție hibridă (povestire autobiografică, jurnal, epistole, portrete s.a.) și este scris cu o oarecare inconsecvență (relatarea se face prin variate lentile: elev, student la Teologie și Medicină, lider al grevei studențești, călugăr hăituit de Securitate, apropiat al Patriarhului, în diverse funcții, ierarh trimis în America, pentru misiuni religioase și culturale diverse). Liantul îl constituie însă personalitatea memorialistului, care se încheagă de-a lungul atâtor ani, unitară din cel puțin o perspectivă: aceea a afirmării – fără cenzură, a libertății interioare.

Parțial, memoriile ne plimbă ani buni printr-o Românie postbelică și comunistă, pe mai multe continente – America, Africa (unde Bartolomeu călătorește și se stabilește pentru un timp, ocupând funcții în ierarhia bisericească), ne introduc în viața literară a vremii, familiarizându-ne cu nume celebre, dar și mai puțin cunoscute de scriitori, ne oferă perspectiva unei existențe afirmate în slujba omului. Dincolo de toate, transpare mereu încrederea în pronia divină (inclusiv în momentul în care primește condamnarea celor 25 de ani de închisoare comunistă), dar și seninătatea cu care merge în întâmpinarea propriului destin, cu gândul că „Neprevăzutul te poate abate din drum, dar nu și de la țintă.”

Cronologic, biografia lui Valeriu Anania se poate rezuma la următoarele evenimente: se naște pe 18 martie, în localitatea Glăvile, din județul Vâlcea. Între 1935-938 debutează cu versuri, publicistică și în dramaturgie. La 21 de ani intră în monahism, la Mănăstirea Antim, în București. Iată cum comentează episodul: „De ce am făcut-o, nici azi nu sunt în stare să spun. M-am întrebat adesea, privind în urmă, dacă nu cumva mi-a fost frică de război, dacă nu cumva mi-a fost teamă de viață, dacă nu cumva încercam, romantic, o aventură după modelul lui Arghezi. Oricum, e cert, nu am făcut-o din vocație.”

Se înscrie la Teologie, finalizând studiile, în cele din urmă la Sibiu. Cochetează cu Medicina și Muzica. În 1946 conduce greva studențească, anticomunistă, din Cluj. Momentul nu rămâne nesancționat. Este urmărit și condamnat. Urmează un lung șir de arestări. Eliberat, în 1948 îl cunoaște pe Patriarhul Justinian, căruia îi va deveni colaborator și apropiat timp de 25 de ani. Din această poziție, reconstituie luminile și umbrele din Biserica ortodoxă care trebuie să facă față deopotrivă dihonilor interne, cauzate de lupta pentru putere, dar și obrazului politic comunist, extrem de subțire și suspicios. Superiorul său îi oferă prilejuri multe de a-l cunoaște: ,,Patriarhul Justinian mă impresiona prin vigoare și vioiciune, printr-o uriașă putere de muncă, prin memoria sa prodigioasă, printr-un spirit administrativ aproape perfect. Mult mai târziu aveam să descopăr în el pe diplomat, pe omul extrem de abil care tratează cu adversarul de pe poziții aparent comune.ˮ Permanent, în funcțiile ocupate, manifestă integritate și inteligență, este corect, demn și pragmatic. Se ferește cu abilitate și curaj de oamenii Securității, care îi fac din când în când curte, râde uneori de stupiditatea acestora, se enervează, dar niciun moment nu lasă impresia că ar căuta avantaje, mai ales că știe gustul închisorii.

Anul 1958 îl afundă și mai mult în labirintul propriei deveniri: până atunci, îndeplinise tot felul de funcții, precum intendent, inspector patriarhal, asistent universitar, decan, director al bibliotecii patriarhale, evoluează profesional și se maturizează, dar în adâncurile apelor sufletești se pregătesc mari vârtejuri: ,,sufeream de un fel de splin, nu-mi găseam locul. Vechiul vagabond intrase în ordine, se ducea dimineața la serviciu și ieșea la ora 3, avea o leafă sigură și locuință cu covoare, se simțea dureros de îmburghezire, ceea ce-l făcuse să exclame odată, față de un Scrima uluit, că trebuie, trebuie neapărat să i se întâmple ceva neobișnuit, o arestare, o pușcărie, ceva de felul acesta, care să-l scoată din amorțire.” Nu durează prea mult și presimțirea se confirmă: lungi interogatorii (pentru a i se găsi o vină – fie ea și imaginară), depersonalizare – primește, în cafea, o substanță prin care i se modifică percepția, context în care semnează niște acuzații; trăiește o puternică silă, când vede, la proces, cum prieteni apropiați mărturisesc neadevărul și îl bântuie gândul automutilării. Este condamnat, în cele din urmă, pentru uneltire contra ordinii sociale.

În închisoare trăiește acut cele mai sfâșietoare contradicții: Dumnezeu/ochiul gardianului prin vizetă („el te urmărește chiar și atunci când nu se arată, te pătrunde, te furnică, îți citește fața, gesturile, îți numără bătăile inimii”, prietenie/singurătate, liniște/disperare. Știe că supraviețuirea e determinată de colaborarea cu tine însuți, își oblonește toți porii percepției senzoriale și se apucă de literatură, pe care o redactează pe creier: ,,Am lucrat astfel cu regularitate și îndărătnicie, zi de zi, vreme de șase ani, oriunde m-am aflat, și am ieșit din închisoare purtând în memorie două piese de teatru complete și o mulțime de poezii, totalizând aproape douăsprezece mii de versuri. Din clipa în care am simțit că pot lucra, viața de pușcărie m-a interesat doar pe jumătate, poate nici atât; trăiam în universul meu interior, creșteam și mă împlineam cu fiecare vers; anchetatorii și gardenii mei mă credeau torturat de întrebări și incertitudini, în timp ce eu trăiam bucuriile inefabile ale creației.” Această atitudine, deși nu-i poate garanta sănătatea, îl ferește – cel puțin, de mari disperări, mai ales că, în această perioada, își întâlnește și fratele, condamnat tot pe criterii politice și primește vestea morții ambilor părinți: ,,Munca aceasta –  și mai ales conștiința creației – mi-au menținut, de-a lungul acelor ani, un echilibru moral de care nu mulți se bucurau.”

Primește grațierea (atunci când nici nu mai spera), printr-un decret general și se reîntoarce la Patriarhie. Are șansa ca, în 1965, să fie trimis în America unde, până în 1976 îndeplinește mai multe funcții în cadrul Arhiepiscopiei Misionare Ortodoxe Române. Obligat și de o stare precară de sănătate (din închisoare plecase cu o tuberculoză osoasă, are o rană la coloană încă deschisă, multiple alergii și o subită depresie, aproape inexplicabilă în țara tuturor posibilităților, chinuit de dorul de acasă), Valeriu îți ia ceea ce americanii numesc a Sabbathic Year și se stabilește în Honolulu, unde se dedică exclusiv literaturii, curelor cu soare și apă de mare. Aici gătește românește, face plimbări, intră în relație cu o serie de conaționali – deveniți oameni de cultură ai locului și își rescrie întreaga operă dramatică, care e publicată, dar și reprezentată pe scenă în țară. Întors cu treburi de serviciu, comuniștii îi opresc documentele prin care era numit rezident permanent al SUA, forțându-l să se stabilească din nou în țară. Până în 1982 ocupă funcția de director al institutului Biblic și de Misiunea al Bisericii Române din București. Se pensionează și se retrage la Văratec, care-i oferă reședință încă douăzeci de ani. Se ocupă de proiecte literare și începe o nouă traducere a Bilbliei (diortosire care se va finaliza peste alți 11 ani), la inițiativa părintelui Fecioru.

Este chemat din nou, în 1993, ca arhiepiscop al Clujului și apoi, în 2006, mitropolit. Îmbină poziția de ierarh al Bisericii cu aceea ce administrator, impunându-și o disciplină severă, pentru a finaliza toate proiectele începute. Valeriu Anania moare la vârsta de 90 de ani și lasă în urmă volume întregi, literatură, dar și alte genuri, premii și distincții, fapte și relații care să depună, în amintirea lui, mărturie pe veșnicie despre un destin de excepție.

Volumul de memorii, finalizat la Necula și necesar ,,pentru restaurarea adevăruluiˮ poate lejer să stea alături de orice manual de dezvoltare personală, pentru că ne învață, pe noi, cititorii despre limită și depășirea ei, despre destin și pronie divină, despre credință și nădejde, dar și despre curaj, în vremuri cumplite, marcate de lipsuri de tot felul. Închei prin enumerarea câtorva citate, care nu și-au găsit locul în textul propriu-zis, relevante pentru stilul întregului, prin conținutul lor: ,,Dacă, de-a lungul unor ani atât de hărțuiți, am izbutit să-mi fac definitive câteva sute de pagini, e numai pentru că m-am luat în serios, crezând că e ceva de scrisul meu” ; ,,comuniștii sunt ca și cățelele, au accese de călduri; să mai așteptăm până le trec căldurile” ; ,,am binecuvântat darul lui Dumnezeu care-l poate face pe om să cânte-n lanțuri” ;,,Vine o vreme când viața se cere rostită și altfel decât în cadrul convențiilor sociale, mai adevărat adică și mai de-a dreptulˮ ; ,,mă gândeam deprimat (…) că, de va cădea o bombă pe clădire, voi muri ridicol și inutil. Absurd, ca un prost care nici nu a căzut eroic, nici nu se stinge de moarte bună. Sentimentul acesta m-a întărtat în gândul de a ține mâna pe condei și a-i dărui vieții – ca și morții – mele un înțeles de care să nu mă rușinez nici în fața oamenilor și nici la scaunul de judecată a lui Dumnezeuˮ ; ,,Există o bucurie suferinței, și ea e suprema dovadă că suferința ta are un sens; sau, dacă nu-l are ori nu-i de-ajuns de limpede, i-l dai, ți-o faci accesibilăˮ; „Încă de pe atunci trebuia să înțeleg că dacă pușcăria se poate trece dormind, libertatea înseamnă stare de trezie”; „Lumea rămâne frumoasă atâta timp cât într-însa dăinuie sfințenia și iubirea.”

Ecaterina Carază

Articolul Cetățean în patria lui Dumnezeu: Memorii, de Valeriu Anania apare prima dată în Ecoul muntilor.

– Georgiana, povestește-ne puțin despre ideea acestui proiect: când s-a născut, ce a implicat etapa de proiectare?

Ideea acestui proiect s-a născut în anul 2019, iar în acea vară am desfășurat primele activități de acest gen cu elevii Scolii Gimnaziale Farcașa, apoi am fost într-o pauză de creștere a copiilor.  Atunci, adică în anul 2019, am creat un program atractiv  pentru acea tabără – pe care am numit-o destul de sugestiv  Tabăra de Vară ”Floare de Colț”, ocazie cu care am constatat că toți copiii sunt absolut încântați să fie implicați în astfel de activități cultural-educative-recreative. Acest lucru m-a motivat foarte mult și astfel mi-am propus ca în fiecare an, în luna iulie, să fac astfel de activități. La acest proiect s-a alăturat și Alexandru Buzdugan, care și-a dorit foarte mult să susțină ateliere de pictură și modelaj pentru elevi, oferindu-le posibilitatea de a explora lumea minunată a artei! Împreună am muncit foarte mult la etapa pregătitoare a  taberei – chiar de pe la începutul anului, prezentând  domnului primar Bogdan Țifui programul bibliotecii pentru anul 2024, inclusiv această idee despre tabără. Bineînțeles că dânsul a fost de acord, Primăria Farcașa suportând multe dintre cheltuielile acestei tabere. Apoi ne-am gândit ce program trebuie făcut pentru ca toate activitățile să fie atractive, antrenante și să dezvolte copiilor unele abilități.

– Cum a fost primită ideea în comunitate, ținând cont atât de diversitatea activităților, cât și de durata lor?

Comunitatea este extraordinară! Aprecierea comunității este factorul care te motivează să faci mereu lucruri bune și să le continui. Bineînțeles, este foarte mult de muncă, trebuie să fii mereu implicat, conectat și atent la fiecare copil. Am avut plăcerea să constat că cererile de înscriere au explodat aproape instantaneu! Ideea principală a fost ca această tabăra să dureze 4 săptămâni, să avem timp destul pentru toate activitățile propuse.  După ce a trecut perioada de înscriere, am împărțit copiii în 4 grupe (pe vârste), apoi am trecut la treabă!

Vreau să punctez un lucru foarte important: ideea de a avea o astfel de activitate cu elevii la începutul vacanței de vară a fost socotită de toată lumea ca fiind excelentă! Foarte mulți părinți ne-au ajutat în diferite moduri, iar mai multe societăți comerciale ne-au sprijinit cu unele materiale, apă, sucuri, banane, pizza și alte produse alimentare! Cel mai mare ajutor l-am primit de la SC Atelierele Buzdugănești S.R.L., adică  Alexandru Buzdugan. Este un om plin de talente și idei, fiind motorul unor activități pentru copii absolut minunate. Tot el a fost cel care a imortalizat prin fotografie și film toată aceste activități, contribuind în mod decisiv la publicitatea și reușita acestei tabere. Iar toate acestea în mod gratis, doar din dragoste pentru copii și pentru comunitatea din care face parte.

Să nu uit de Școala Gimnazială ”Ioan Luca” Farcașa – domnul director Alexandru Teodorescu punând la dispoziția copiilor spații de lucru; Postul de Poliția Farcașa, care pe lângă unele sponsorizări au ținut și câteva lecții de conduită. Un ajutor neprețuit a venit și din partea doamnei Maria Gherasim și doamnei Anișoara Dumitrașc care au învățat copiii multiple activități de artă populară.

Tot la capitolul acesta vreau să spun că am fost încântată să aflu că sunt elevi mai mari care vor să se implice ca voluntari în această tabără, adică să se facă utili, să ajute.

– Prezintă, te rog, eventual, într-o ordine subiectivă, orarul taberei! Care dintre titluri crezi că a avut cei mai mulți adepți?

Programul taberei a fost foarte complex și diferit, vă dați seama. Am creat un program să pot acoperi activități specifice fiecărei grupe, astfel încât, după aproximativ o lună de tabără, fiecare copil să capete unele abilități noi față de cele de la școală sau cele de acasă. Enumăr unele activități: pictură pe sticlă, pictură pe pânză, dansuri de societate, vânătoare de comori, activități de cunoaște a unor reguli de conviețuire socială, de comportament, de cunoaștere a regulilor de circulație pe drumurile publice, activități de bucătărie (ornarea clătitelor), ateliere de creație populară (construirea de păpuși de ață),  excursii la parcul de escaladă Durău Park, explorarea lumii la microscop, teatru de păpuși, cunoașterea unor măsuri de prim-ajutor, spectacol de chitară, foc de tabără și multe alte activități.

Cât despre a vă spune care dintre aceste activități au avut cei mai mulți adepți, ar fi ceva imposibil – pentru că toate activitățile au fost în așa fel create și aplicate încât au fost foarte bine primite și apreciate de copii!

–  Dincolo de activitățile propriu-zise, ce crezi că au căpătat/câștigat elevii implicați în acest proiect?

Tocmai aici este principala componentă a organizării unor astfel de activități: copiii să prindă, să capele și să dezvolte unele abilități și informații care nu se găsesc la școală sau acasă. În astfel de locuri și prin acest tip de activități descoperi talente, descoperi unele abilități neobișnuite la copii, le accentuezi încrederea în sine, îi faci sa comunice și să socializeze, într-un cuvânt copilul se dezvoltă frumos! Vom publica unele lucrări făcute de copii – pictură, artă populară, meșteșug în lut etc. – care sunt minunate, nu crezi că sunt realizate de copii. Părinții vor avea sarcina viitoare de a canaliza aceste îndemânări pe făgașul cel bun.

– În ideea că vei relua proiectul și vara viitoare, numește trei lucruri pozitive pe care le vei lua cu tine!

Normal că aceste activități de vară vor continua în fiecare an, așa cum am spus mai înainte. Mă voi perfecționa permanent, astfel încât acest tip de tabără să devină o normalitate. Este de datoria noastră, a comunității, a școlii, a primăriei – să participăm la educația și dezvoltarea copiilor noștri.

Să numesc trei lucruri pozitive…păi toate lucrurile petrecute sunt pozitive! Greu de enumerat doar trei lucruri, foarte greu. Am petrecut aproape o lună cu acești minunați copii și ne-am atașat unii de alții. Sunt convinsă că toții copiii le-au făcut părinților ”capul calendar” cu această tabără, că au vorbit acasă de multe ori despre acest lucru. Acesta este unul dintre lucrurile pozitive, că ne-am făcut cunoscuți. Apoi am observat la copii o mare relaxare în exprimarea cu adulții și cred că și acest lucru este unui pozitiv, obișnuind copiii cu comunicarea, întârindu-le încrederea în ei. Am mai observat dragostea și implicarea copiilor în activitățile extrașcolare, dorința lor de a învăța mereu câte ceva nou și cred că și acest lucru este unul pozitiv.

– Joi, 25 iulie, se încheie Tabăra ,,Vară de poveste pe Valea Bistrițeiˮ. Cu ce gânduri te găsește finalul acesteia?

Așa este, tabăra se încheie zilele acestea. Am rămas cu toții foarte încântați de această tabără. Ne așteptam să aibă un rezultat bun, dar așteptările ne-au fost întrecute! Toți cei care am fost activi și implicați în această activitate, sigur avem nevoie de puțină odihnă… Dar suntem fericiți de încrederea și aprecierea pe care ți-o oferă comunitatea și asta ne oferă satisfacție și ne motivează!

Sunt sigură că Tabăra de vară a avut un mare impact asupra comunității, că atât părinții, cât și copiii celor implicați au multe motive să fie recunoscători pentru ocazia de a participa la un asemenea proiect! Georgiana, eu îți mulțumesc și îți doresc multă putere de muncă și de acum înainte!

Ecaterina Carază

Articolul Povești de vară la Biblioteca ,,Irineu Cheorbejaˮ, Farcașa apare prima dată în Ecoul muntilor.

Nullum est iamdictum, quod non sit dictumprius. – Terentius

(Nu există nimic care să nu fi fost spus mai devreme)

Considerată o limbă moartă (ținând cont că nu se mai predă decât în universitate și preuniversitar, la filologie și la profilul teologic – ca disciplină din curriculum și în domeniul religios), limba latină pare astăzi multora, în mod exagerat, depășită. Neavând o utilitate imediată (cum are limba engleză, de exemplu, ca limbă de circulație internațională), limba latină este totuși inclusă în programa de gimnaziu, la clasa a VII-  a, sub denumirea Elemente de limbă latină și de cultură romanică, iar la liceu, la filologie, științe sociale și teologie, îi sunt atribuite câte o oră pe săptămână, respectiv două, în clasa a XI – a.

Până în 2009, Limba latină era una dintre disciplinele la alegere, pentru proba C, la Examenul de Bacalaureat, iar în prezent tendința este să se elimine de tot din planurile-cadru, asta în timp ce, în țările europene civilizate, greaca și latina (limbile clasice, așadar) au prioritate în rândul disciplinelor-opțional, din conștiința că fundamentul Europei de astăzi stă pe cultura și civilizația acestora, perpetuate, în timp, în special prin arte (literatură, artele plastice etc.), produse spre care limba, idiomul este primul catalizator.

A învăța limba latină astăzi înseamnă să te supui unei anumite disciplini a muncii (reguli de pronunție, istoric al formării limbilor de origine latină, minime reguli gramaticale – măcar pentru posibilitatea de a face comparații, sensul de etimon, câteva noțiuni de morfologie și sintaxă, scurte fragmente literare), să te întorci la istorie, pentru a înțelege mersul lucrurilor, să înveți să prețuiești filosofia și experiența de viață a înaintașilor. Nu e puțin lucru când afli că limba latină (introdusă în Peninsula Italică de către populaţia emigrată din nord, cu aproape 1200 de ani înaintea naşterii lui Hristos, pe vremea când Roma nu era decât o simplă aşezare de-a lungul malurilor râului Tibru, în Latium, Italia centrală) ajunge – prin 250 î.H. limbă dominantă în Italia, iar pe măsură ce puterea Romei se răspândește,și în restul Europei cucerite de romani. Latina vulgară vorbită de soldați, în contact cu idiomul autohtonilor, a dat naştere limbilor romanice vorbite astăzi în Spania, Franţa, Italia, Portugalia şi România.

Totodată, limba latină cunoaște și o înfloritoare evoluție, prin dezvoltarea literaturii la romani, a cărei perioadă de maximă dezvoltare (70 î.H.-130 d.H.) cuprinde operele în proză ale lui Iulius Caesar, Livius şi Cicero, precum şi prin poezia lui Catull, Lucreţiu, Virgil, Horaţiu şi Ovidiu, dar și textele filozofice şi dramatice ale lui Seneca şi scrierile istoricului Tacitus, surse de inspirație pentru literaturile lumii.

După căderea Imperiului Roman,  timp de o mie de ani, limba latină rămâne cel mai important mijloc de comunicare scrisă şi vorbită, în special pentru persoanele instruite sau în diplomație. În Renaștere, interesul cărturarilor se manifestă și pentru recuperarea limbii și a civilizației latine. Chiar şi între secolele XVIII şi XIX, latina a rămas limba mediilor erudite. Pope, T.S. Elliot şi Milton sunt exemple de autori influenţaţi de literatura latină, unii dintre ei scriind direct în latină. Cu toate că utilizarea latinei în secolul XXI este mult mai limitată, Biserica Catolică o foloseşte în continuare ca limba documentelor ei oficiale. În Finlanda există chiar un post de radio care anunţă ştirile în latină şi a fost lansat un CD cu muzica lui Elvis în latină!

Dincolo de aceste realități, înțelepciunea proverbelor constituie prin ea însăși un argument pentru cunoașterea (fie și minimală) a limbii latine: Aurea mediocritas (Aurita cale de mijloc), Barba non facit philosophum (Barba nu te face filosof), Experientia docet (Experiența te învață), Nemo propheta in patria sua (Nimeni nu-i profet în țara sa), Optimum medicamentum quies est (Cel mai bun medicament este odihna), Plenus venter non studet libenter(O burtă plină nu iubește studiul), Quod licet Iovis, non licet bovis (Ceea ce-i este permis lui Jupiter nu-i este permis și unui bou), Repetitio mater studiorum est (Repetiția este mama învățăturii), Ridendo castigat mores (Râzând se corectează moravurile).

Ecaterina Carază

Articolul Limba latină – încotro? apare prima dată în Ecoul muntilor.

Ideea de la care pornește tema Simpozionului desfășurat la Școala Gimnazială ,,Iustin Pârvuˮ, Galu este tocmai aceasta: se mai poate vorbi despre educație fără a include mai multe componente? Reușește numai familia sau școala să acopere nevoile de educație ale viitorului adult?

Simpozionul la care au participat deopotrivă reprezentanți ai Inspectoratului Școlar Neamț, ai CCD-ului, lector univ. dr. Bogdan Constantin Neculau (Universitatea ,,A.I.Cuzaˮ, Iași), fețe bisericești monahale și laice, dar și cadre didactice de la toate nivelurile de învățământ, a încercat să răspundă tocmai acestor întrebări, să propună soluții pentru o educație de calitate și să insiste că e nevoie de colaborare și de solidaritate.

Una dintre poveștile spuse, cu această ocazie, menționa momentul unor inundații pe Valea Bistriței, după o perioadă de ploi consistente, ceea ce a produs revărsarea apelor, însoțite de mari pagube materiale. Pe lângă aceasta, mulțime de pești, duși de ape. Unii s-au rătăcit, alții au murit, alții s-au ținut de firicelul în retragere și au revenit în albie, supraviețuind. Au avut, insistă povestitorul, memoria albiei.

Ca să supraviețuiască în lume, copiii noștri, potrivit parabolei, au nevoie să-și cunoască identitatea – albia. Odată porniți în vâltorile vieții, dacă știu cine sunt și pe cine reprezintă, ușor se vor stabiliza, se vor echilibra. Ce este, însă, identitatea și cine contribuie la cristalizarea ei? Primul factor, și poate și cel mai important, este familia. Aici copilul, pe lângă acțiunile necesare supraviețuirii, se șlefuiește emoțional și-și conturează caracterul. Urmează școala, creatoare de competențe și abilități, catalizator al valorilor învățate acasă și în comunitate, deschizător de drumuri către marea cultură a lumii și către atâtea domenii ale cunoașterii. Ca însoțitor permanent, Biserica, văzută și nevăzută (prin componenta ei morală, canoanele și exemplaritatea sfinților), am zice noi, desăvârșește acest proces al educației, atât de complex și care niciodată nu se finalizează.

Concluzia acestui simpozion a fost, așadar, că educația se realizează împreună cu. Au demonstrat-o, de fapt, toate evenimentele care au marcat zilele Școlii Gimnaziale ,,Iustin Pârvuˮ. Zilele de 11 și 12 iunie, au însumat, pe lângă ceremonia de deschidere și comemorarea Părintelui Iustin Pârvu, protectorul spiritual al locului, și alte activități cultural-artistice realizate cu participarea elevilor și a comunității, expoziții, târguri, concursuri (poezie, desen, sportive – Cupa ,,Ioan Rășchitorˮ), întâlniri cu personalități, activități recreative, spectacole de muzică și dans.

Celebrarea zilelor școlii, a căror debut datează din 2016, cu o pauză în timpul pandemiei și reluată anul acesta, a reunit, atât de frumos, eforturi ale școlii, ale familiei și ale Bisericii, o demonstrație că teoria, fără componenta ei practică, rămâne afirmație goală, fără putere și fără finalitate.

Ecaterina Carază

Articolul Simpozionul ,,Efecte ale colaborării școală-biserică-familie asupra formării individuluiˮ apare prima dată în Ecoul muntilor.

Sub semnul luminii, care deschide ferestre către trecut, către celălalt, dar mai ales către Dumnezeu, s-au desfășurat și activitățile din ultimele două zile, la Farcașa – puse, în mod inspirat, sub titlul ,,Dumnezeu și Patriaˮ. Contextul este împlinirea a 250 de ani de la construirea Bisericii de lemn ,,Sfânta Paraschivaˮ, de pe Farcașa, biserică-soră cu cele de la Broșteni, Galu și Răpciuni (Neamț), păstrătoare a arhitecturii în stil transilvănean, dar și a unor prețioase obiecte de cult, cu teme iconografice deosebite (Încoronarea Maicii Domnului, Sfânta Parascheva), o strană arhierească și o masă din pridvor, cu inscripții le donatorilor – atestări incontestabile ale vechimii.

Prețiosul dar pe care trecutul îl face prezentului este – dincolo de obiecte (care atestă și continuitatea viețuirii, dar și credinței în acest spațiu), conștiința că timpul este limitat, că omul are o durată, dar că efemeritatea sa se transformă în eternitate atunci când face faptele credinței. Credința este sentimentul care i-a animat pe toți românii implicați în cel de-al Doilea Război Mondial (acum eroii noștri), evocați în Simpozionul organizat în 13 iunie, la Biserica ,,Sfântul Nicolaeˮ, Farcașa, unde invitații preotului-paroh Cătălin-Constantin Coșulă, profesori universitari și cadre militare în retragere au punctat o serie de evenimente controversate din istoria neamului, tocmai în ideea de a pune în lumină condițiile grele în care se iau deciziile, dar și pentru a transmite că, mereu, dincolo de context, istoria alege răul cel mai mic și că viața în sine are cea mai mare valoare, în timp de război, ca și în timp de pace.

Conferințele – ale căror titluri sunt semnificative pentru cultul eroilor mărturisit cu acest prilej (,,România în al Doilea Război Mondial. De la Stalingrad la Bătălia Moldovei- 1942-1044ˮ, ,,Aportul și jertfa de sânge a Aviației Regale Române în Campania din Estˮ, ,,Cultul eroilor și scrierea Istoriei naționaleˮ, ,,Râul, ramul, neamul – într-un singur nume – Bistrițaˮ, ,,Valea Bistriței – oameni locuri, lăcașuri sfinteˮ), au fost intermediate de interpretări artistice – cântece și poezie, ale artiștilor din comunitate, ceea ce a amplificat dimensiunea emoțională a momentului, toți participanții simțind o tristețe egală cu aceea a eroului anonim, mort aiurea și fără loc, a cărui bocet a fost reprodus prin versurile: ,,Mândră, mormânțelul meu/ E semnat de Dumnezeu.ˮ

Dacă datoria istoricului este să vorbească și atunci când nu este întrebat, fiind singurul care are o viziune organică asupra evenimentelor, datoria noastră – a celor de azi, este și să cunoaștem întâmplările, și să învățăm – pe cât posibil, din trecut.

Un astfel de prilej, de rememorare a trecutului, ni l-a oferit și ziua de 14 iunie, care a consemnat, după Sfânta Liturghie Arhierească, oficiată de către I. P. S. Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, la parohia Farcașa, un al doilea eveniment, comunitar, dar și religios, marcând inaugurarea Centrului Comemorativ din fața Primăriei Farcașa, prin dezvelirea busturilor celor trei personalități – părintele Petroniu Tănase, scriitorul Ion Creangă și generalul Gheorghe Manoliu. ,,Semne de piatră, luminători în zile bune, povățuitori, în zile greleˮ, așa cum s-a menționat într-unul dintre discursurile susținute, cele trei personalități omagiate în cadrul monumentului ridicat în cinstea eroilor neamului, adună trei dimensiuni esențiale ale existenței umane – religia, cultura, patriotismul, reamintesc că fiecare contribuție la istoria neamului, dacă e făcută din dragoste, valorează inestimabil peste timp, sunt valoroși pentru identitatea locului – atât separat, într-un context anume, dar mai ales împreună, pentru că ne dau imaginea întregului unui popor.

Ceremonialul militar din final – defilarea gărzii de onoare a Batalionului 17 V.M ,,Dragoș Vodăˮ din garnizoana Vatra Dornei, în acorduri militare, a transformat, pentru o clipă, centrul Comunei Farcașa într-un adevărat axis mundi, ne-a livrat, nou, celor prezenți, sentimentul de eternitate, impresia că participăm la un moment a cărui frumusețe cu greu va fi uitată.

Ecaterina Carază

Articolul Lumină din lumină… la Farcașa apare prima dată în Ecoul muntilor.