O comunitate unită în jurul tricolorului

Manifestarea a reunit elevi, cadre didactice active și pensionare, reprezentanți ai autorităților locale, preoți, consilieri locali și numeroși părinți care au dorit să fie alături de copii într-un moment de profundă încărcătură simbolică. Printre invitați s-au numărat Inspectorul Școlar Anca Radu și Primarul Ioan Răducu Radu, care au felicitat cadrele didactice pentru implicare și profesionalism.

Program artistic impresionant

Elevii Școlii Gimnaziale Bălțătești și ai Școlii Valea Seacă, coordonați de profesorii lor, au prezentat un program artistic divers și inspirat, dedicat României și valorilor naționale. În fața publicului, copiii au interpretat:

-cântece patriotice,

-poezii care au evocat istoria și spiritul românesc,

-dansuri populare,

-o scenetă de teatru cu tematică națională,

-momente de muzică populară,

-precum și o interpretare la saxofon, care a impresionat audiența.

Momentele artistice, pregătite cu multă atenție și dăruire, au adus emoție și bucurie celor prezenți. Elevii au fost recompensați cu dulciuri și fructe din partea Asociației părinților Școala Gimnazială Bălțătești.

Balonul tricolor – simbol al unității

Finalul activității a fost marcat de un gest simbolic: elevii, profesorii și invitații au lansat spre cer baloane în culorile tricolorului, ca semn al unității, speranței și iubirii față de țară. Momentul a fost apreciat de întreaga comunitate, creând o imagine memorabilă.

Slujbă de pomenire și lecție de istorie

După ceremonia de la școală, activitatea a continuat la Parohia „Sfinții Voievozi” Bălțătești, unde preotul paroh Ioan Duma, alături de preoții Mihai Anghel și Pamfil Maricel Bizubac, a oficiat o slujbă de pomenire în cinstea cadrelor didactice trecute la cele veșnice. Un moment distinct l-a constituit prezentarea profesorului Dionisie Savin, care a susținut o scurtă lecție de istorie, cu ocazia împlinirii a 107 ani de la Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, oferind publicului repere esențiale din trecutul național și subliniind importanța unității românilor.

„La mulți ani, România!”

Evenimentul s-a încheiat cu mesaje de felicitare și recunoștință adresate tuturor celor implicați în organizare: elevi, profesori, părinți, reprezentanți ai instituțiilor locale și parteneri educaționali.

„A fost o activitate deosebită, plină de emoție și patriotism. Mulțumim tuturor celor care au contribuit la reușita acestui eveniment”, a transmis prof. Daniela Ivan, directorul Școlii Gimnaziale Bălțătești.

Atmosfera caldă, implicarea comunității și entuziasmul elevilor au făcut ca această ediție a Zilei Naționale să rămână una memorabilă pentru întreaga comună.

 La mulți ani, România!

 La mulți ani tuturor românilor!

Director, prof. Daniela Ivan

Articolul Sărbătoare cu emoție și tradiție la Școala Gimnazială Bălțătești de Ziua Națională a României apare prima dată în Ecoul muntilor.

Copilăria

Ne puteţi descrie câteva amintiri legate de copilăria dumneavoastră? Am copilărit mai mult pe lângă casă, dar ne jucam şi în prundul Cracăului sau în pădure cu alţi copii care îmi erau vecini. Cei mai buni prieteni erau Costică Anton, Savin Stefan, Bocancea Neculai, Luca Elena, Cretu Emilia. Mai prieten eram cu Costică Solomon. Părinţii noştri au avut o asociație în trei, Solomon Ion, Mihuţ Neculai şi tata – un gater de cherestea. Gaterul a mers în jur de 15 ani. In urma unor neînţelegeri au împărţit toată averea, iar tata cu banii primiţi a cumpărat 30 hectare de pământ pentru că avea mai mulţi copii; ceilalţi asociaţi au plecat din localitate. De multe ori făceam întrecere care dintre noi ciopleam cel mai frumos băţ din alun sau din brad, sau care făcea fluierul – ţîhnalul care suna cel mai tare. Duminica după ce veneam de la biserică ne jucam ţurca si săpam gropi fiecare copil, apoi ocheam un băţ la vreo 10 metri distanța. Cel care rata mergea după băţ, iar ceilalţi în timpul acesta îi măreau groapa, ducând pământul şi umplând gropile lor. Cei care terminau de umplut groapa câştiga. Cel care nu reuşea să și-o umple era izbit cu fundul de groapa de către ceilalţi. Iarna ne dădeam cu sania pe Izvorul Alb, cel mai mare derdeluş. Părinţii de cele mei multe ori ne trimiteau să avem grija mieilor sau a boilor atunci când nu erau luaţi la lucru în pădure, la tras lemne. Tata a avut 4 perechi de boi, iar fraţilor mei care erau căsătoriţi, Vasile şi Ion, le dăduseră tata şi lor câte o pereche.  Făceam şi unele obrăznicii. Dintre părinţi mama era cea care îmi lua de multe ori apărarea în faţa tatei sau a surorilor sau a fraţilor mei mai mari. Tata era foarte sever şi cam fugeam din faţa lui dacă greşeam.  M-a născut la 50 de ani, iar mama avea 46.

III.      Școala

1. Ce studii aveți? Șase clase și apoi completare, pe timpul comuniștilor, am terminat opt clase, în sat.
2. Ce învățători/ profesori ați avut? Luca Gheorghe,  Luca Maria, iar în timpul războiului a fost altcineva.
3. Câţi copii erau în clasă? 14, de la clasa I până la clasa a IV-a.
4. Care erau materiile de studiu? In trăistuţă aveam un Abecedar și o placă pe care scriam cu creta. Mai târziu am avut caiete și scriam cu creionul. Matematica și româna la clasele mici, apoi și istorie, geografie la clasele a V-a – VI-a. Preotul Savin venea la şcoală şi ţinea ora de religie. Mergea în patru sate vecine.
5. Cum se comportau învățătorii? Erau foarte severi. Nu glumeau cu copiii. Primeam beţe la palme si ne lua de perciuni atunci când greşeam.
6. Ţineţi minte vreo întâmplare deosebită din şcoală? Când ne jucam la catedră am rupt ştampila domnului Luca şi am fost pedepsit aspru pentru asta. Noroc că tata era cumătru cu domnul. În spatele şcolii era o plantaţie de brad unde ne urcam în puieţi și ne dădeam huţa  Într-o zi  s-a rupt puietul și iar am primit-o. Cursurile se ţineau în şcoala nouă de piatra, astăzi cea veche.
7. Aveați colegi de alte etnii? Nici „ţigani”, nici evrei, toţi erau români ortodocşi.
8. Adolescenţă – Tinerețe

Care au fost primele îndeletniciri? La ce vârstă ați început munca?  Păzeam boii, vacile. Când mă săturam ridicam într-un băţ o haină colorată, iar un bou, Rusu, fugea speriat spre casă, fiind urmat şi de celelalte animale. Îl minţeam pe tata că animalele au strechiat. Mai târziu am început sa lucrez în pădure sau mergeam cu cherestea la vândut în diferite târguri, până la Tg. Frumos.

Cum puteţi descrie lumea satului din acea perioadă a vieţii dumneavoastră?  In sat se făcea joc în fiecare duminică.

1. Căsătorie- familie
2. Când v-ați căsătorit? După eliberare am făcut nunta în 56. Naşul de cununie a fost Ghiţă Toma.
3. De unde aţi luat mireasa? Din Bălţăteşti, am mers cu nuntă şi am adus-o în sat. Ne-am dus cu fraţii călări şi cu 20 de căruţe; chiar şi cu o maşină de-a lui Turcanu. A fost foarte frumos.
4. Unde a avut loc cununia şi nunta? La biserica in sat, preot era Bariz, iar nunta a fost acasă.
5. Cum s-a desfăşurat evenimentul? De duminică dimineaţa până marţi după amiaza. Muzica a fost fanfara de la Ghindăoani.
6. Cum a fost darul? Am primit bani.  Vornicul a fost un frate, Ion, ştia poeziile şi datinile, strigăturile.
7. Aveți copii? Nepoți? Da, trei copii şi trei nepoţi.
8. Armata – războiul

In timpul războiului câţi ani aveaţi? Când a început aveam 8 ani, iar când s-a terminat aveam 12.

Ce vă amintiţi în mod deosebit din acea perioadă? Nemţii nu au trecut prin sat, ci doar pe şoseaua Tg. Neamt – Piatra Neamţ. Au trecut doar rușii prin Calea Mare, spre Hangu. Eram la Bălţăteşti, la sora Maria care era căsătorită acolo, atunci când s-a rupt frontul la Tg. Neamt. Era plină şoseaua de armată, tancuri, tunuri. Au început să tragă din Pădurea Mare spre Buga împotriva ruşilor. Am venit speriat acasă, iar a doua zi aveam de strâns fân la Mitoc. Am mers cu două căruţe cu boi, deoarece ne luase la cotă două perechi de boi. Când am ajuns la Mitocul Bălan au început să treacă ruşii spre Hangu. Tata, speriat, a venit printre ruşi îmbrăcat în port naţional să vadă ce e cu noi, pentru că prin sat ruşii omorau refugiaţii din Tg. Neamt care se adăpostiseră în Magazia. Ruşii căutau băutură, au omorât chiar pe unul în casa noastră, iar tata a a reuşit să fugă. Ne-am ascuns în Fundul Platoneştilor la un grajd si am rămas singur cu boii timp de două săptămâni, apoi m-am întors acasă, pentru că venise tata după mine. Toată perioada aceasta nemţii de sus, din Calea Mare, trăgeau cu tunurile în ruşii de pe Valea Cracăului. Pavăl Pasat a murit de pe urma unor schije.

Ați făcut armata? Unde?  In anul ’52 am plecat în armată, iar înainte de a pleca am stricat casa bătrânească şi mi-am făcut casă nouă, cum se făcea: două odăi, sala şi bucătarie în dreapta. Mama mi-a lipit casa până am venit din armată. Armata am făcut-o la Bucuresti la antiaeriană. Trebuia sa fac doi ani, dar am făcut trei ani şi o lună. Am fost şi la muncile câmpului din armată.

Eraţi căsătorit? Nu.

La cât timp vă vedeați familia? La 5-6 luni. Dar, după ce am devenit comandant de grupă, fiindcă am făcut Şcoala regimentală de instructori, la Bateria 1, puteam veni acasă când doream, dar nu veneam prea des pentru care departe.

Vă amintiți de vreun haiduc din zona noastră?  Eram mic când au venit la noi în casă banda lui Baltă (trei fraţi), înainte de război. Tata îi cunoştea. Ei nu prădau oamenii săraci. Iar în timpul războiului, Ursache, dezertase din armată şi începuse să prădeze casele unor gospodari din sat, dar la noi nu a venit. Tata îl speriase odată cu arma – un frate mai mare era vânător şi avea armă.

Vă amintiţi ceva în legătura cu data de 23 august 1944? Atunci s-a rupt frontul la Tg. Neamt. Dar 30 decembrie 1947? Nu ştiu.

VII.    Locuința – gospodărie

1. Din ce erau construite casele în general? Din lemn toate.
2. Casa în care locuiţi acum este mai nouă, dar vă rog să descrieţi casa bătrânească, în care aţi copilărit. La intrare era o sală mare, în spatele sălii era cămara, pentru mâncare şi dormit, iar în dreapta camera de curat, spre răsărit. Soba era de perete.

3.Ce alte acareturi mai aveați? Grajd  mare în forma de L, cu două rânduri de porţi acoperite, una care dădea din drum şi alta din gradină, coşar de oi, şoproane pentru porci, găini, gâste şi rate. Aveam câte 40 de oi. Drumul prin sat era doar de o căruţă, nu prea puteau trece două care unul pe lângă altul şi era plin de bălţi când ploua mai mult.

4. Aveați gospodărie mare? Aveam două vaci, 40 de oi, iepuri, o iapă, 6 perechi de boi, găini, raţe, gâşte. Eram şi mulţi în casă.
5. Ce plante cultivați? Aveam porumb, cartofi dar şi cânepă câteva prăjini, mai putin în pentru facerea hainelor. La un vecin din sat Nuţu Haralambie era o piuă, unde mama mergea cu şiagul pentru haine şi cu prosoapele. In sat erau în jur de 3-4 oameni care erau gospodarii satului, iar tata era unul dintre ei.

VIII.   Îmbrăcămintea

1. Ce îmbrăcăminte purtați? Dar încălțăminte? Hainele se ţeseau în casă din lâna de oaie, iar cămăşile de in şi cânepă. Şiagul de calitate era făcut la mănăstire de către maici. In picioare aveam opinci, iar la sărbători aveam bocanci şi pantofi şi papuci din şiiag făcuţi la baba Onigoaia, iar tălpile erau mai groase. La chiuă la Nuţu şi la Luca şiiagul ieşea neted.
2. Alimentație
3. În ce consta hrana zilnică? Mâncam produse din gospodărie. Nicu Bulaga avea o dugheană de unde mai cumpăram şi alte produse. Magazin de haine era doar la Tg. Neamţ.
4. Aveați o masă îndestulată? Aveam ce mânca, căci munceam cu toţii, aveam pământ mult. Borşul era principala mâncare. La moara mergeam să măcinam la una cu roată de piatră, pe apa Cracăului. În comună mai erau trei mori la Crăcăoani. Porumbul se semăna în gradină, dar mulţi oameni aveau proprietăţi la Tg. Frumos, pământ primit după război, câte un hectar de teren.  Aduceau oamenii recolta cu carele de boi de acolo.

1. Mari sărbători de peste an
2. Cum petreceați Paştele? Se făceau scrânciobe, dar și hore și baluri. Scrânciobul era făcut de patru băieţi, dragomani. Tot timpul am făcut scrânciob şi eram şi seful lor, dar… nu mai spune asta. Eu având frati mai multi, toţi ascultau de mine. Se cânta din vioară, cobză, acordeon şi dobe. Erau „ţigani” din Cracăul Negru, Jenică Simeon şi fraţii Mandache.
3. Dar sărbătorile de iarnă? Mergeam cu capra formata din urs, căpitani, munteanca, ţigani şi jidani. Muzica era din acordeon, tobe şi vioara. Costumaţiile şi le făceau fiecare. Căiuţii mai erau, dar şi Banda lui Bujor şi Arnăuţii. Acestea erau jucate de către cei mai mari din sat. Cu colinda mergeam organizaţi cu profesoara de la şcolă la cei mai gospodari oameni din sat. Primeam bani pentru asta şi erau strânşi de către profesoară, pentru şcoală..
4. Cum petreceați hramul? Veneau neamuri din toate satele vecine sau prieteni. Participau şi ei de multe ori la hore și baluri.
5. Cu ce primeați oaspeții? Cu sarmale, borș de carne, cozonaci și rachiu sau vin care se cumpăra, cu pâine de casă. Noi aveam și pruni din care făceam ţuică.
6. Viața politică și socială
7. Ce ne puteţi spune despre viaţa politică înainte de război? Cu cine simpatiza tata? Dar fraţii mai mari? Nu mai ţin minte. Gheorghe, fratele meu era  făcea parte dintr-un grup de legionari şi cântau frumoase cântece prin sat.
8. Ați fost membru de partid? Am fost și șeful organizației de bază pe comună.
9. Ați avut probleme cu Miliția, Securitatea? Nu.
10. Cunoașteți pe cineva care a suferit de pe urma regimului? Da, Nicu Bulaga, a fost considerat chiabur şi a fost trimis la canal. Şi tata a stat ascuns, dormea în acoperişul porţilor. Noroc a fost că a avut mulţi copii căsătoriţi şi le dăduse pământul acestora.
11. Când era mai bine, atunci sau acum? Toată viaţa mea am muncit foarte mult. Pentru cei bătrâni era rău, nu aveau pensii ca acum. Dar dacă munceşti şi nu leneveşti e bine pentru tine şi familia ta. Mulţi fug de pământ, e greu să-l munceşti, dar ai iarna ce pune pe masă.
12. Vă amintiți primarii comunei? Cornea Vasile, Axinia, Ursu Gheorghe.

XII.    Perioada actuală

Când ați avut prima oară radio? Tata nu a avut, eu mi-am cumpărat după ce m-am căsătorit. Era cu 12 baterii încărcate cu acumulatori.

Dar TV? Prin 1969.

Dar prima bicicletă?  De la 14-15 ani, se găseau la Piatra Neamt.

Dar mașină? În 1976, am avut o Dacie 1300. Preotul satului mai avea maşină la acea data.

Cum vedeați viitorul localității? Destul de greu va fi dacă nu vor munci toţi şi vor încerca să fure.

Doriţi să spuneţi ceva care nu v-am întrebat? O bucurie a fost atunci când am fost instructor de pionieri pe şcoală. Iar în adolescenţă când participam la concursuri de dans la Balţăteşti, împreună cu profesorul Ghineţ, de unde am amintiri foarte frumoase.

Dionisie SAVIN

Articolul Interviurile noastre: PETRU USTUROI din Crăcăoani apare prima dată în Ecoul muntilor.

Zi toridă de vară, 24 iulie 2024. Gândurile îmi zboară spre timpuri îndepărtate, apuse. Paradigma relației maestru-ucenic, în Antichitate, contribuia major la apariția civilizației europene. În procesul învățării umane, la orice nivel, sunt doi factori esențiali: profesorul și elevul. Există oameni care marchează vieţile noastre pentru totdeauna. Există profesori care, prin abne­gaţia lor, nu numai că ne transmit cunoştinţe valori­ce, dar se transformă şi în stâlpi de temelie ai carierei noastre ulterioare. Un astfel de exemplu rar a fost şi rămâne pentru mine distinsul profesor, Domnul Profesor Vasile Doroftei.

S-a născut la Cristești în județul Iași, în urmă cu 75 de ani. Este absolvent al Liceului „Costache Negruzzi” din Iași. Urmează apoi, între 1967-1972, cursurile de zi ale Facultații de Istorie din cadrul Universității ,,Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. Misiunea măreață pe care a ales-o, aceea de a educa, a început-o în Scoala Generală Focuri din Iaşi. Sau poate că misiunea l-a ales! Nu oricine intră în acest spațiu, al dragostei față de copii, de oameni, pentru a împărtăși din știința de carte, dar, mai presus de toate, pentru a dărui încredere, îndrumare, afecțiune, înțelegere, dezvoltare. Asemenea unei lumânări care arde, arătându-ne calea, a mers mereu înainte cu îndrăzneală, a cautat să găsească soluţii fără a se abate din drum, transformând drumul într-unul deschis, accesibil pentru noi, elevii săi. A fost numit apoi la şcolile din Ghindăoani, Valea Seacă (unde mi-a fost profesor), Agapia, Scoala nr.3 Tirgu Neamț.

Începând cu 1988 devine titular al Scolii Magazia, acolo unde obține Gradul didactic I. Tot la această şcoală am avut şansa de a fi coleg de cancelarie cu domnul profesor, un om providențial, un veritabil mentor pentru întreg colectivul de cadre didactice al şcolii, pentru comunitatea de şcolari şi părinți. De la dânsul am învăţat că respectul nu se clamează, se câştigă. Am învăţat să respectăm profesia aleasă, bucuria de a dărui elevilor preaplinul sufletelor – dorinţa de a cunoaşte, de a şti. Discret şi modest, o modestie care te dezarma deseori, a făcut ani de zile naveta între Bălțăteşti – acolo unde locuia cu familia: soția, doamna profesor Valerica Doroftei, împreuna cu cei patru copii- şi Magazia, pe jos, prin pădure sau cu bicicleta.

Pentru cei care l-am avut ca mentor, pentru generațiile de elevi  pe care le-a format ca profesor de istorie, pentru toți cei care se știu îndatorați față de Domnia sa pentru o diversitate impresionantă de motive, această aniversare este un adevărat dar de la Dumnezeu. Este un dar pentru că această vârstă îl găsește pe profesorul Doroftei Vasile într-o admirabilă stare de sănătate, cu o putere neașteptată de muncă, cu o tinerească pasiune pentru finalizarea unor proiecte mai vechi și cu o entuziastă vervă de abordare a altora noi.

Să urăm cu toţii multă sănătate Domnului Profesor Vasile Doroftei şi să ne dorim ca noi, cei care i-am fost, îi suntem şi îi vom rămâne de-a pururi învăţăcei, să fim demni de comorile pe care le-a sădit în personalitatea noastră.

Închizându-vă în inima mea, mă înclin cu respect şi admiraţie, mulțumindu-vă pentru tot, domnule profesor!

La mulți ani!

Dionisie Ioan SAVIN

Articolul PERSONALITATEA LUNII PROFESORUL VASILE DOROFTEI apare prima dată în Ecoul muntilor.

„În urmă cu 47 de ani, în seara de 4 martie, aveam în față o carte și un caiet de matematică și mă rugam pentru o minune ca domnul profesor Cozma să amâne evaluarea de a doua zi.
Sincer… a cam exagerat Doamne-Doamne… Dimineața, când am ajuns la școală, tavanul din două clase era căzut. În cabinetul de matematică, sala de lângă cancelarie, așijderea… Profesorii ne-au trimis acasă…Extemporalul de la matematică a fost amânat…”

Articolul Cutremurul din 4 martie 1977: amintirile unui copil despre un extemporal apare prima dată în Ecoul muntilor.

Din însemnările starețului Eremia Toader de la Mănăstirea Horaița, reiese că, la venirea lui Dragoș Vodă ca să alunge tătarii din Moldova, exista un sat în jurul Schitului Horăicioara, care, din cauza năvălirii tătarilor, s-ar fi mutat undeva mai la vale, între dealuri, iar o parte pe apa Cracăului, sate ce pot fi Poiana Crăcăoani și Crăcăoani.

Zona este posibil să fie aleasă de sașii din Bistrița și Rodna în secolul al XIII-lea și datorită izvoarelor cu apă sărată din zonă (slatinele de la Oglinzi, Bălțătești, Lunca etc.). De la sașii care locuit în această zonă vin toponimele Pârâul Sasului, Valea Sasului, doi afluenți ai râului Cracău, Săscuța la Gura Carpănului, Viile Sașilor. Este ceea ce afla dintr-un document Theodor Codrescu şi pe care-l publica în al său „Uricariul”: ”… se află izvoare de slatină pe la mai multe locuri, precum: în valea Iapa, Bagoslov, Ghercina, Bălțătești (e vorba de valea dintre Crăcăoani și Bălțătești)], Slatincea lângă Neamțu etc.”

În 1395, campania regelui maghiar Sigismund de Luxemburg a adus în atenţia cronicilor şi documentelor ţinutul Neamţului cu târgurile, cetăţile şi satele sale. Continuator al politicii lui Petru I Mușat de a contracara tendințele expansioniste ale Ungariei, Ștefan I Mușat – care fusese sprijinit pentru a accede la tron de dinastia Jagellonă – a reluat relațiile suzerano-vasalice cu aceasta, astfel că la 6 ianuarie 1395 el a recunoscut suzeranitatea poloneză „în numele poporului Țării Moldovei”.

Regele maghiar pregăteşte o expediţie de pedepsire. Trupele ungare nu au putut forța trecătorile Carpaților pe la Tulgheș și Bicaz, aici rezistând plăieşii graniţei şi alţi ostaşi moldoveni. Privilegiile acordate de rege fraților Ștefan și Ioan de Kanisza, în 1397 și 1401, relatează că Ștefan, comitele secuilor, în fruntea cetelor din avangardă a purtat în prima jumătate a lunii ianuarie lupte grele pentru forţarea pasurilor din munți, întărite și apărate cu dârzenie de moldoveni. De aceea, Ștefan de Kanisza a fost obligat să se înapoieze la Cherestur (Cristuru Secuiesc), unde se afla regele la 3 și 4 ianuarie și apoi, prin Odorhei (la 9 ianuarie), să se îndrepte spre Oituz, pentru a deschide restul oștilor regale calea spre Moldova. După forţarea Oituzului, regele, mânios de rezistența arcașilor moldoveni, a ținut să ajungă la Piatra lui Crăciun pentru a pedepsi pe străjerii satelor de munte și a le distruge întăriturile. La 30 ianuarie, Sigismund de Luxemburg dădea „dinaintea orașului Piatra lui Crăciun” („ante villam Karachonow”) un privilegiu pentru a face demonstrație de putere. Ridicându-și tabăra a doua zi, oștile și-au continuat drumul spre Târgul Neamțului și la 3 februarie se aflau în fața Cetății Neamțului, pe care n-au putut-o cuceri. Fortificațiile cetății apărate cu bărbăție de luptătorii de la Vânătorii Neamțului au obligat pe rege și oștile sale la ridicarea asediului, iar ambuscada pregătită în pădurile de la Ghindăoani, în 5 februarie, au grăbit retragerea prin Piatra spre Oituz. Altă cronică spune că ungurii au fost siliţi să plece de la Târgu-Neamţ pe „Calea Mare”, prin valea Cracăului, spre Hangu. În latura acestui drum, pe Dealul Doamna, deasupra Audiei, străjuia o „palancă”, sau – cum i se mai spunea – o „posadă”, adică o întăritură rudimentară de pământ și lemn. Localnicii au atacat de acolo trupele aflate în retragere, pricinuindu-le însemnate pierderi. Pe piatra de mormânt de la Rădăuți a lui Ștefan I Mușat, pusă de strănepotul său, Ștefan cel Mare, scrie: „Binecinstitorul domn al Țării Moldovei, Ștefan voievod, fiul lui Bogdan voievod, a împodobit mormîntul acesta strămoșului nostru, bătrânul Ștefan voievod, care a bătut pe unguri la Hindov, a biruit pe Jicmont craiul unguresc la Hindov”.

Într-un document a lui Alexandru cel Bun, din 1428, se atestă documentar satele Dobreni, Doljeşti, Soci, Grieleşti (dispărut azi, era lângă satul Căciuleşti de azi, pomenit şi de Ştefan cel Mare în anul 1500), Lupşa (alt sat pe Cracău şi tot lângă Căciuleşti, dispărut), Brăşăuţi, Bârgău, Lăslăoani (sate amintite chiar şi înaintea lui Dragoş), Ilişeşti (sat lângă Şerbeşti), Borleşti (amintit prima dată în 1419), Avereşti, Boţeşti, Ivăneşti şi Bilăeşti (sate din comuna Girov, dispărute), Zăneşti, Podoleni, Hlăpeşti (apare prima dată în 1414), Hindău (e vorba de Ghindăoani, apare menţionat chiar din 1395, când Ştefan Muşat îi bate pe unguri), Calu şi Iapa, Prăjeşti, Porceşti (azi Moldoveni), Valea Albă şi Itrineşti. La Netezi (în imediata apropiere a vetrei satului Mânjeşti) săpăturile arheologice au dat la iveală rămăşiţele unei curţi boiereşti, datând din a doua jumătate a veacului al XIV-lea, când vechile aşezări din Depresiunea Neamţ cunosc o revigorare economică, activităţile productive şi schimburile comerciale permiţând transformări esenţiale în statutul localităţilor, iar interesul domniei pentru aceasta zonă a devenit tot mai evident. Constantin Matasă scria la 1929: “În depresiunile subcarpatice, adecă în ulucul format de şirul Carpaţilor şi dealurile subcarpatice, cum sunt în judeţul Neamţ văile Tazlăului, Cracăului şi Nemţişorului, unde omul avea la îndemână loc pentru agricultură, lemn pentru casă, apă şi dese izvoare de slatină, aşezările omeneşti sunt foarte vechi”.

Aşezări în vatra de astăzi a comunei Crăcăoani au fost în vechime cele numite Munteni şi Pânteceşti, atestate în timpul lui Iuga Vodă Koriatovici la 1399. Deşi asupra documentelor vechi ale Moldovei planează suspiciuni, considerăm că este un document real, coroborând informaţiile din alte surse şi cele oferite de tradiţia istorică şi de vestigiile arheologice. Prezentăm in extenso textul hrisovului, care îl putem încadra cronologic în perioada 1399, după Martie 12 –1400, înainte de februarie 11, cea a domniei lui Iuga-Vodă: „Iuga Voievod, cu a lui tălmăcire… cuprinzătoriu au dat lui Şărban Hîndău, pentru slujbele ce au făcut… trii sati, unul Solomoneşti pe Topoliţa şi două sati, Munteni şi Pânteceşti, pe Cracău. Iară hotarul să le fie după hotarele vechi”. Documentul ne arată că cele două aşezări au o vechime mai mare decât domnia efemerului voievod pe tronul muşatinilor. Atestarea localităţii la 1399 care s-a înregistrat prin domnitorul Iuga ce dădea un hrisov în care se menţionează satele Munteni şi Pânteceşti ca fiind Cracăul Negru, respectiv Crăcăoani este ipotetică, existând evidente probleme de localizare geografică. Să menţionăm însă descoperirea de fragmente ceramice din Evul Mediu în vatra comunei din secolele XIV-XV, aici fiind probabil satele Munteni şi Pânteceşti. Este şi părerea antropogeografei Margareta Constantinescu, ce a efectuat cercetări înainte de 1940, care localiza cele două sate între Crăcăoani şi Ghindăoani.

Un ispisoc sârbesc de la domnul Ilie Voevod, cu tălmăcirea lui, ne arată că domnitorul dă lui Cristea Iucașanul „moșia Oșlobeni pe Cracău”, localitate astăzi aflată în imediata apropiere a comunei Crăcăoani şi care a fost menţionată şi în documentul lui Alexandru cel Bun de la 1428. Un alt document de la acelaşi voievod pomeneşte localităţi din regiune, printre ele şi Horaiţa: „6944 (1446) April 12, Ilie Voevod de la al măriei sale frate Ștefan Voevod, fiii domnului Alexandru voevod… ca pe o adevărată slugă, anume Baico pentru ale sale drepte și cu credință slujbe ce au slujit părintelui măriilor sale, cum și însuși măriei sale, s-au milostivit și din osebită milă domnească i-au dat și i-au întărit, lui, întru acest pământ al Moldovii, pe care a lui drepte ocini, sate anume Dolheștii unde era casa lui, și Negrești și Almășelul și Horaița și Roșcani și pe Almașii din Jos de Dolhești și Dobreni”.

Dionisie SAVIN, Daniel DIEACONU

Articolul File de istorie: La început de Ev Mediu, la Crăcăoani apare prima dată în Ecoul muntilor.

La Bălţăteşti, pregătirile de luptă au început imediat: „Pe un deal vis-a-vis de conac se amenajase un poligon de tragere la ţintă pentru antrenarea celor neştiutori şi pocneau războinic de dimineaţă până seara”. Domnitorul aflase însă de aceste pregătiri şi poruncise prefectului de Neamţ să se convingă personal la faţa locului de starea lucrurilor”. Prefectul vede sosirea în curtea conacului a grupului de ţărani înarmaţi, în frunte cu Gheorghe Cantacuzino: „Circa 25 de călăreţi se aşezară pe două rânduri. Erau pădurari veniţi de departe din Carpaţi, împreună cu alţi câţiva războinici, amatori de aventuri … aveau poftă de luptă în ochi: cavalerie în carne şi oase”. Acesta i-a motivat prefectului prezenţa acelei trupe „din cauza bandelor de hoţi din munţi”.

Gheorghe Cantacuzino era convins că în cursul zilei vor sosi şi celelalte grupuri de ţărani înarmaţi în frunte cu boierii lor, dar „s-a făcut seară târziu şi nu a venit nimeni”. Când însă se pregăteau de culcare „a intrat în curte un echipaj de poştă”. Emisarul le-a relatat faptul că la Iaşi fuseseră arestaţi şi trimişi spre Dunăre 13 tineri revoluţionari, printre care şiHangu, Bălţăteşti, Bistricioara , dar aceştia reuşiseră să fugă de sub pază. Maria Cantacuzino, venită de la Iaşi, i-a avertizat că domnitorul trimisese „o companie de infanterie şi 50 de arnăuţi”, dar cei de la conac au stabilit că este mai bine este să rămână decât să fugă spre Ardeal.

La conacul din Bălţăteşti s-au adunat ulterior mai mulţi revoluţionari moldoveni, inclusiv Vasile Alecsandri în refugiul său spre Ardeal. Cu sprijinul unor unităţi ţariste, mişcarea a fost cu uşurinţă înfrântă, boierii neavând sprijinul maselor largi. S-a spus că numărul  plăieşilor înarmaţi a fost de peste 1000, aceştia fiind recrutaţi din satele din Neamţ şi Suceava, respectiv localităţile Hangu, Bălţăteşti, Bistricioara şi Borca.

Vasile Alecsandri, ca unul care cunoştea aceste locuri, după reprimarea revoltei de la Iaşi din martie 1848 a scăpat cu câţiva tovarăşi şi s-a îndreptat spre Transilvania. A poposit şi la Palatul Cnejilor, la Hangu. Tinerii revoluţionari au încercat să organizeze o rezistenţă în spatele zidurilor, mizând şi pe sprijin din partea localnicilor. Dar domnitorul a trimis trupe de lefegii, numeroase şi credincioase, şi conştienţi de inulitatea unei rezistenţe, revoluţionarii au trecut munţiii în Ardeal. Se spune că atunci ar fi scris Alecsandri frumoasa poezie „Adio Modovei”. Cu emoţionante versuri, Alecsandri părăsea Moldova:

„Eu te las, ţară iubită,

                   De-al tău cer mă depărtez,

                   Dar cu inima cernită,

                   Plâng amar, amar oftez!”.

Dionisie SAVIN

Articolul „Zavera” de la Bălţăteşti la anul 1848 apare prima dată în Ecoul muntilor.