A crescut numărul istoricilor (cu doctorat) care scriu la această revistă (patru – 4), prin domnul Corneliu Ciucanu, cercetător ştiinţific la Iaşi, de loc din Girov, cu bunici de la Buhalniţa. Multe poezii, mai vechi sau mai noi, toate frumoase.

57  – articole, 23 – autori. Istorie, activităţi didactice, etnografie, drumeţii, poveşti, eseuri, recenzii. Un articol (necesar) de la doamna psiholog Roxana Cimpoeşu, două de la doamna profesor Mariana Deleanu. Sport, mult sport, şi prin aportul doamnei profesor Luiza Haripcă. Unul dintre ultimele articole ale domnului Constantin Cojocaru, care întâmpină probleme cu vederea. Revine doamna profesor Elena Aflorei.

Articole deosebite am primit de la Iolanda Lupescu, Cristina Chirilă, Ilie Alexandru, pr. Gheorghiţă Anisiea, Ecaterina Carază, Roxana Tănase-Gabor, Valentin Andrei, Elena Preda, Emanuel Bălan, Mihai Panţiru , Marius Coşerariu şi junioarea noastră Maya Bicăjanu.

Cei mai mulţi dintre abonaţii noştri de anul trecut sunt alături de noi, au apărut şi alţii. Mergem mai departe.

O lectură plăcută dorim!

Articolul „Ecoul Munților” la numărul 25! apare prima dată în Ecoul muntilor.

A fost apropiată de regretatul Cristian Vatamanu, profesor la Liceul Pipirig şi director adjunct, de loc din satul Petru-Vodă, şi datorită acestui fapt ne-am dorit ca domnia sa să fie reprezentanta noastră la Pipirig şi cititorii noştri au constatat că au apărut în revistă articole scrise împreună cu Cristian Vatamanu. Au fost realizate înainte de decembrie 2021 şi le-am găsit un binemeritat loc în „Ecoul Munţilor”.

A urmat clasele primare şi gimnaziul în localitatea natală şi apoi a absolvit cursurile Liceului Pedagogic „Ştefan cel Mare” din Bacău în perioada 1986-1990. A devenit învăţătoare, cadru didactic bine pregătit pentru lucrul cu cei mici, aşa cum erau mai toţi cei care terminau un „pedagogic” în acele vremuri.

Datorită absolvirii Liceului Pedagogic ”Ștefan cel Mare” Bacău cântă la chitară și mandolină. La lansarea romanului „Ancora” la Pipirig, a interpretat în memoria lui Cristian Vatamanu melodia „Foaie verde spic de pâine”, cu vocea, cu chitara şi cu multă, multă emoţie…

În perioada 17.05.2021 – 21.05.2021 a participat la mobilitatea educativă ”Inclusive education: tackling with classroom diversity and early school leaving” (IDEC S.A Pireus Greece) alături de Cristian Vatamanu şi peripeţiile, ca să folosim un cuvânt la modă: au fost … epice.

 A continuat studiile şi este licenţiată în „Pedagogia învățământului primar și preșcolar”, iar în 2016, a obţinut „Certificatul de acordare a gradului didactic I”. A obţinut şi titlul de Master în “Psihologia medierii conflictelor” la Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” Iași şi cele învăţate s-au adăugat firii împăciuitoare şi este o adevărată negociatoare între părţi aflate în dispută, considerând că a comunica este un lucru foarte important deoarece numai astfel poţi fi aproape de oameni, îi poţi înţelege, îndruma şi ajuta.

Are pronunţate abilităţi şi talente muzicale, literare, de pictură, dobândite de-a lungul anilor atât în activitatea didactică desfăşurată la catedră cât şi în cadrul activităţilor extracurriculare: şezători, concursuri literare, cercuri pe diverse teme. A fost cea care a intuit şi încurajat talentul lui Ştefan Ţârdea, fostul ei elev, pe care l-a prezenta în revista noastră.

A avut o idee extraordinară de strângere a legăturilor dintre Grinţieş şi Pipirig în memoria lui Cristian Vatamanu: „Punte peste munte”! Şi colaborarea noastră prin „Ecoul Munţilor” este o consecinţă a acestei iniţiative.

Dorim doamnei învăţătoare sănatate şi putere pentru a trece peste toate cele mai puţin frumoase ce ni le oferă viaţa, cât mai mare împlinire prin copilaşii pe care-i îndrumă, prin familie şi toţi ce-i sunt aproape şi o aşteptăm cu cât mai multe articole la revista noastră, căci scrie frumos şi cu adâncă simţire românească!

Daniel Dieaconu

Articolul Cine sunt redactorii noștri?! Învăţătoarea Dana Stănoae de la Pipirig apare prima dată în Ecoul muntilor.

Ne-am gândit să subliniem câteva din lucrurile impresionante pe care le-am aflat, cercetând, de la și despre aceste ilustre personalități.

Nicolae, viitorul Nicodim – patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, a copilărit în zona Pipirigului. De copil, el adesea trecea dealul spre schitul Icoana, Pocrov și M-rea Neamț. De învățat, de multe ori avea în traistă cărțile și citea cât păzea oile pe dealuri. Știu de la tata, că îmi povestea că și el era trimis cu oile prin țarină. Primăvara, făcea un foc, punea cartofi mici și lunguieți în cenușă pentru a se coace, scotea cartea și citea… citea în liniștea de pe dealuri. Cred că era un sentiment deosebit. Apoi, pentru facultate a învățat tot pe deal, la cosit. Cât dura să cosească o brazdă repeta în minte o anumită temă, iar când ajungea la capătul brazdei, lua cartea, caietele și schițele, se uita peste ele și repeta ceea ce nu știa din tema respectivă. Cam acesta era modul în care învățau copii atunci… eu nu cred că aș putea, dar cred că ar fi foarte interesant.

Deși ajuns, episcop, mitropolit, apoi patriarh, vlădica Nicodim nu a uitat niciodată satul natal. Permanent se întorcea în aceste locuri. După începerea catedralei supraveghea el însuși, periodic, lucrările. Smerenia sa și dragostea pentru pământul unde a văzut lumina zilei și a copilărit este un exemplu de urmat pentru noi toți. Deși, după terminarea studiilor la Academia din Kiev i s-a cerut să rămână acolo, a considerat că Ucraina nu e patria sa și s-a reîntors în ținuturile Moldovei binecredinciosului voievod Ștefan cel Mare și Sfânt.

De asemenea, fiul satului pipirigean – Nicodim Munteanu nu a uitat de sufletul său, de dragostea de rugăciune, liniște sufletească și asceză duhovnicească, descoperită în lavrele nemțene. Adesea se retrăgea la Mănăstirea Neamț, aici a venit și ca viețuitor, apoi ca stareț și tot aici, în renumitul locaș de rugăciune nemțean, a dorit să-și dea ultima suflare.

Cerințele demnităților, misiunilor pe care trebuia să le îndeplinească, cereau foarte mult timp pentru organizare, pentru a fi un foarte bun gospodar. Așa s-a întâmplat și ca stareț la Mănăstirea Neamț, unde a acoperit cu tablă zincată întreg corpul principal și Biserica ”Sf. Gheorghe”, farmacia și tipografia, a dezvelit biserica principală de tencuiala care ascundea esența estetică a construcției originale, a ridicat noi clădiri, printre care a participat la refacerea și mărirea clădirii Seminarului Teologic și multe altele. Aceeași preocupare gospodărească a avut-o și ca episcop, mitropolit și patriarh, amintind doar catedrala din Pipirig, o biserică de suflet lăsată moștenirea consătenilor săi. Totuși, acest timp de organizare nu a luat din timpul pentru rugăciune, din timpul dedicat traducerii, scrierii și tipăririi de cărți – comori ale limbii române.

Tatăl preotului Vasile Munteanu a fost frate cu Nicolae (Nicodim) Munteanu, iar cunoscând ascensiunea unchiului său, putem considera că drumul hărăzit lui era unul de cine știe ce responsabil la nivel de Mitropolie sau Patriarhie. Totuși, Vasile a năzuit doar la visul de a fi păstorul sufletesc în obștea sa natală – Pipirigul. Nu și-a dorit mărire, nu a năzuit spre cine știe ce funcții, a simțit înlăuntrul său chemarea permanentă pentru a sluji pe Hristos în locurile unde a depins primele slove de pe Ceaslov și Psaltire.

Poate n-a rămas întâmplător, căci a luat în mâinile sale greaua misiune de a ridica o catedrală măreață în mijlocul comunității pipirigene, pe malul Ozanei elogiate de Ion Creangă. Nu era ușor atunci nici de ridicat o biserică din lemn, cu atât mai mult o măreață catedrală din piatră, într-un sat mic și sărac. Totuși, nu a dat îndărăt de la muncă și a dus la bun sfârșit această construcție, mândria bisericilor din zonă. Bătrânii povesteau că el însuși urca pe schele, că gestiona ca un gospodar desăvârșit materialele, organiza echipele de muncitori și, de multe ori, muncea cot la cot cu aceștia.

  Impresionante sunt cuvintele din cuvântarea părintelui de la sfințirea catedralei: ”Și acum, în fața lui Dumnezeu, Căruia ne prezentăm cu bisericuța noastră și în fața înalților oaspeți, vouă iubiți pipirigeni, care întocmai ca văduva din Sfânta Evanghelie, v-ați dat ultimul vostru bănuț, cu ultima picătură de putere spre zidirea acestei biserici, vă aduc, în numele Domnului, toate mulțumirile mele…”. Tot cu acea ocazie, PF Iustinian – patriarh al BOR prezent la sfințire, elogiind personalitatea PF Nicodim Munteanu, cel ce pusese piatra de temelia, afirma: ”Patriarhul Nicodim este darul cel mai de preț cu care se poate mândri comuna Pipirig”.

Părintele Paul Munteanu, fiul părintelui Vasile, a urmat aceeași cale preoțească, dorind a urma pe tatăl său. Ioan, celălalt fiu al părintelui Vasile Munteanu, a ales cealaltă cale de a sluji țara, devenind ofițer în armată. Ororile regimului comunism aveau să fie simțite pe propria piele de către părintele Paul, când, încă nu terminase studiile teologice și a fost arestat de către regimul Dej și Groza pentru simpatii monarhice. Abdicare regelui Mihai și exilul au dus la eliberarea tânărului teolog, care, foarte devreme în viață, alături de alți 1000 de tineri, au luat contactul cu răceala temnițelor și ororile suferite de deținuții politici. Nu a cedat presiunilor și a continuat să-și urmeze idealul, căutând și dobândind misiunea preoțească pe meleagurile natale.

Deloc de neglijat este personalitatea deosebită a preotului și istoricului Ilie Gheorghiță. Întreaga viață, părintele născut în Pipirig, și-a dăruit-o studiului și cercetării istorice. A studiat teologia la Cernăuți, dreptul canonic la Strasbourg, a condus seminariile din Ismail și ”Veniamin” din Iași, gimnaziul din Tg. Neamț, profesor la Liceul particular „Mihail Kogălniceanu” și Școala de fete nr. 1 din Iași, bibliotecar la secția de ”carte rară” a Bibliotecii Universitare ”Mihai Eminescu” din Iași, slujitor al altarului Bisericii „Sfântul Spiridon” din Iași. O biografie impresionantă, a unei personalități impresionante. Asemenea Sfinților Trei Ierarhi, putem afirma, fără teama de a greși, că părintele Ilie cunoștea doar două drumuri: cel al școlii și cel al bisericii.

Putem vorbi și de David Creangă, țăranul simplu din Pipirig, bunicul marelui povestitor Ion Creangă. Este modelul de simplitate, modestie, viață sătească. Mormântul său se află în cimitirul bisericii noastre din Popeni.

Doar la o privire de ansamblu asupra personalităților pipirigene putem să spunem că ele ne reprezintă satul nostru de ieri și de azi: oameni simpli, dornici să învețe, ambițioși, luptători, puternici, dar și smeriți și milostivi, patrioți, slujitori ai bisericii și neamului românesc, harnici, devotați… și enumerarea calităților poate continua. Important este că aceste calități enumerate nu sunt doar niște cuvinte aruncate pentru a lăuda pe cineva sau comunitatea, ci rezultă din fapte concrete, din viața și activitatea oamenilor de seamă care s-au născut și au primit educația primară aici, pe plaiuri pipirigene… aici unde liniște pădurilor de molid și fag ne duce cu gândul la veșnicie, unde pădurea de argint ce mărginește satul Dolhești este parcă mai impresionantă decât cea elogiată în versurile eminesciene, unde Ozana a rămas ”limpede ca cristalul” așa cum o numea marele povestitor Ion Creangă și unde copiii încă se mai scaldă și azi… aici unde cerul parcă se unește cu pământul, iar îngerii sunt printre noi… aici în locurile acestea binecuvântate de Dumnezeu.

Casian și Cristian Vatamanu

Articolul Biografii: Personalități pipirigene apare prima dată în Ecoul muntilor.

De ce tezaur?!

Neamţul este considerat cel mai vechi ţinut atestat de documente al Moldovei, iar ţinuturile au fost constituite înainte de primele „descălecări”. Zbuciumul istoriei nu a ocolit acest ţinut şi aflăm vestigii ale locuirii încă din preistorie. La Ceahlău, Bistricioara sau Poiana Cireşului au poposit reprezentanţi ai paleoliticului, itineranţii vremurilor reci, pe Hăşmaş şi Ceahlău au urmărit ultimele animale mari vânătorii epipaleoliticului. În ulucul subcarpatic şi spre „şes” s-au aşezat oamenii neoliticului, creatorii unor culturi extraordinare. În sudul ţinutului şi-au ridicat aşezări războinicii epocii bronzului, iar la Bâtca Doamnei, Cozla sau Piatra Şoimului erau aşezări dacice din epoca clasică a acestei civilizaţii. Continuitatea dacilor prin neamul liber al carpilor este atestată de la Hangu până la Văleni, iar protoromânii s-au adăpostit în depresiunile subcarpatice. Sunt aşezări în care s-a arătat stratigrafic continuitatea locuirii din paleolitic până astăzi.

În ţinutul Neamţului (sau Neamţ, nu insistăm asupra corectitudinii unui termen sau al altuia) vechii voievozi au ridicat mănăstiri şi cetăţi. Aici e Biserica Domnească şi Turnul lui Ştefan, Bistriţa, Neamţul, Bisericanii, Pângăraţii, Tazlăul, Războienii. Sau Secul, Sihăstria, Buhalniţa, Pionul, Nechitul, Horaiţa. Ceahlăul este muntele sfânt al românilor, o adevărată Meteoră românească s-a făcut în jurul său, iar Bistriţa este râul cel „îndelung umblător” despre care scriau străbunii, pe care au curs la vale nenumărate plute. Aici se pot căuta urmele lui Creangă, Vlahuţă, Veronica Micle, Hogaş, Mironescu şi încă mulţi alţii. Aici au pictat Grigorescu, Tonitza, Băieşu, Vorel sau Iulia Hălăucescu.

Sunt puţine cele spuse de noi, dar ne îndrituiesc să insistăm: Neamţul este un ţinut tezaur şi merită aura aceasta şi datoria noastră este să o păstrăm cât mai strălucitoare…

Daniel Dieaconu

Articolul Neamțul – Ţinutul Tezaur apare prima dată în Ecoul muntilor.

Biografia marelui artist denotă talent, înțelepciune, educație, dar și delicatețe, căldură, putere și fragilitate, însoțite și de supărări, dureri, izolare, sobrietate, mister. Un magician al culorilor și formelor, cu o viață personală tumultoasă.

Pablo Diego José Francisco de Paula Juan Nepomuceno María de los Remedios Cipriano de la Santísima Trinidad Ruiz y Picasso –care este numele său complet – s-a născut în orașul portuar andaluzian din sudul Spaniei, Málaga, la 25 octombrie 1881. Mama sa, încă de copil, îl încuraja și îi dădea puterea să reușească, să se exprime liber și curajos. Odată, i-ar fi spus: „Dacă devii soldat, vei fi general. Dacă te călugăreşti, vei ajunge papă”; el a devenit pictor și a ajuns un geniu al picturii universale.” Tatăl, Don José Ruiz y Blasco, a fost pictor și profesor de artă, de unde și preocuparea de mic a lui Pablo pentru desen. Cu puținii bani din picturile cu păsări și animale, din meseria de profesor și serviciile la un muzeu din Málaga, familia își asigura traiul de zi cu zi. Poveștile vorbesc că primele cuvintele ale micuțului Pablo au fost „piz”, prescurtarea cuvântului spaniol „lápiz” – „creion”, bineînțeles creionul pentru pictură. Pablo nu prea a fost interesat de școală, fiind mai mult atras de foaia de desen, impresionând prin talentul său. Primele sale tablouri sunt realizate la doar 7-8 ani: „Peisaj la Podul Malaga” și „Picadorul galben”.

Familia în care a crescut i-a oferit botezul și alte Sfinte Taine creștine, romano-catolice, primind și educația religioasă în acest sens, deși, mai târziu, se declară ca fiind ateu.

Barcelona

După cum am afirmat mai sus, a fost continuată, unde a predat tatăl său, la Escuela de Bellas Artes de Barcelona (Școala de Arte Frumoase din Barcelona), la vârsta de 13 ani.

„S-au îmbarcat cu destinaţia Barcelona în ziua de 13 septembrie [1885] pe Cabo Roca, un mic vas de mărfuri, după ce tatăl său ceruse transferul şi după ce şi-au petrecut vacanţa la Málaga. Unchiul său Salvador, care deţinea funcţia de director al Serviciului de Sănătate din portul Málaga, le obţinuse o importantă reducere de preţ al biletelor”. În Barcelona a fost profund impresionat de tot ce înseamnă acest oraș pescăresc, pornind de la luptele cu tauri (din arena ce urma să fie închise în urma unei revolte), până la femeile care coseau plasele de pescuit.

La Barcelona a avut și Studioul – atelierul său, într-un mic apartament închiriat de tată, chiar dacă salariul de profesor de desen și custode al Muzeului din Málaga nu era suficient pentru a întreține o familie destul de numeroasă: părinții, 3 copii și soacra, în aceeași casă.

La Coruña

Următoarea destinație a familiei pictorului a fost orașul La Coruña, în nord-vestul Spaniei – Galitia, departe de regiunea catalană, cu limba și obiceiurile ei, unde trăise până atunci.

Chiar dacă școala nu prea era pe placul pictorului, caietele fiind cam pline de fel de fel de desene, are ocazia să cunoască personalități intelectuale ale vremii: dr. Ramón Pérez Costales (cel ce îi vizita des din cauza bolii surorii sale) și scriitoarea Emilia Pardo Bazán.

Tot la 13 ani a avut prima sa expoziție, la îndemnul și cu sprijinul lui Don Ramón, într-o încăpere auxiliară a unui magazin de umbrele. Din păcate, aici are loc tragedia cu moartea surorii artistului, la doar 8 ani, aducând mult mai multă tristețe și deznădejde în familie.

Muzeul Prado din Madrid îi aduce tânărului Picasso un prim contact cu granzii picturii: Rembrandt, Johannes Vermeer, El Greco, Francisco Goya și Diego Veláquez. Sunt primele influențe pe care viitorul pictor le are de la un asemenea nivel: romantismul lui Goya, manierismul lui El Greco, realismul și impresionismul lui Veláquez, elemente ce individualizează pe acești pictori, cum ar fi anatomia lui Rembrandt.

Barcelona

Revenirea în Barcelona îi priește tânărului Picasso, care se reapucă de pictură. Aici leagă o strânsă legătură de prietenie cu Manolo Pallarés.

Tematica desenelor lui Picasso cuprindea aproape toate aspectele orașului, mai ales cerșetori, prostituate, muncitori căzuți în mizerie și sărăcie, alcoolici, orbi etc., dar și frumoasa Carmen – călcătoreasa, care l-a impresionat profund.

Chipurile, multe schimonosite, nu au plăcut marinarului de pe Patna, care i-a arătat părerea omului simplu despre desenele sale, dar și părerea unuia despre femei și lume, în general. Acestei experiențe i se mai adaugă în orașul catalan și cea de la Els Quatre Gats (Cei Patru Motani), împreună cu prietenii săi. Este perioada de început a operei lui Pablo, cu picturi ca: „Prima împărtășanie”, pictat în 1896, ca un omagiu adus dragii sale surori și tovarășe de joacă din copilărie, Lola.

Madrid

Pablo voia mai mult, nu l-a bucurat nici o distincție onorifică pentru un tablou în Malaga, se despărțise de călcătoreasă, așa că nu i-a fost greu ca vara anului 1897 să o petreacă, din nou, la Malaga.

În 1897, pe când nici nu avea încă 16 ani, a început studiile la Real Academia de Bellas Artes de San Fernando din Madrid, cea mai prestigioasă instituție de artă din Spania, în acele vremuri. Deși părea o deosebită oportunitate de afirmare, experiența din Madrid a fost un dezastru complet, cu boală, atât trupească, dar mai ales una a sufletului singur și plin de suferință. Singura soluție era să plece, revenind la Barcelona în 1899.

Prima experiență pariziană

În anul 1900 Pablo ia pentru prima dată contact cu elita artistică pariziană. Deși, alături de noul său prieten, jurnalistul Max Jacob, trăiau într-o sărăcie cumplită, a început să iubească scena pariziană, cultura și actul artistic manifestat acolo la cel mai înalt nivel. La Paris nu a stat decât aproape un an, din 1901 stabilindu-se la Madrid, timp în care, în revista „Arta tânără” scoasă împreună cu Francisco Asis Soler, folosește pentru prima dată numele scurt de „Picasso”, renunțând la Pablo Ruiz y Picasso. Poate fi considerat acest gest și despărțirea de influența tatălui său și începutul expunerii propriei sale personalități.

Perioada albastră, a supărării (1901-1904)

Este o perioadă în viața artistului dominată de durerea pierderii unui foarte apropiat prieten, Carlos Casagemas, care s-a sinucis. Tablourile exprimă această durere permanentă prin fețele alungite și predominanța culorii albastre, precum și prin personajele triste și sumbre, sărace, oarbe, alături de nudul feminin. Operele definitorii ale acestei perioade pot fi amintite: „Oameni săraci pe mare” și „Bătrânul chitarist” (1903).

Perioada roz,a culorilor vii, a nuanțelor calde și a revenirii fericirii (1904-1906)

După suferința cauzată de moartea prietenului său drag, transformată într-o depresie, Picasso revine cu tablouri în care reapar sau chiar predomină culorile dinamice, calde, care definesc conceptul de fericire: roz, roșu, trandafiriu, portocaliu, bej. Este perioada pe care criticii o denumesc „a trandafirilor”, cu scene fericite, pline de viață.

Reprezentative în acest sens pot fi amintite picturile: „Țăranii”, „Băiat cu pipă” și „Mama și copilul”.

Opera „Băiatul cu pipa”, deși aparține perioadei de început, este una dintre cele mai bine vândute picturi ale artistului. Este perioada în care apar elementele curentului primitivist, ca o reîntoarcere spre începuturi, o escaladare a unei arte non-comerciale, de satisfacție a artistului.

Influența africană și apogeul primitivismului (1907-1909)

O perioadă scurtă, dar foarte lungă dacă o analizăm din perspectiva activității unui artist, a fost cea în care s-au făcut simțite influențele africane unghiulare, pe care le-a văzut într-o expoziție la Palais de Trocadero și de o mască africană deținută de Henri Matisse. Este și o perioadă controversată, criticată de unii (unul dintre denunțători fiind, ironic, chiar Matisse), dar una firească în ascensiunea și conturarea propriului stil matur, caracteristic în evoluția oricărui artist.

Lucrarea definitorie a acestei perioade este: „Les Demoiselles d’Avignon” („Doamnele din Avignon”).

Blamat și lăudat pentru stilul picturii „Doamnele din Avignon”, aceasta devine, în mod categoric, una dintre capodoperele artistului. Nudurile urâte, angoasa, fețele deformate, sunt expresii care nu se întâlnesc numai la Picasso, ele caracterizând și operelor figurilor marcante ale modernismului timpuriu: Joyce, Kandinsky, Schoenberg, Stravinsky, Pound, Eliot, Apollinaire, Marinetti etc.

Criticul de artă Louis Vauxcelles, îl caracterizează în 1908, ca „un tânăr extrem de îndrăzneț, omul…[care] …disprețuiește forma, reduce totul, locuri și figuri și case, până la complexe geometrice (scheme geometrice) la cuburi”

În anul 1911, la 29 de ani, Picasso este anchetat de poliție ca suspect al furtului celebrei picturi „Monalisa” de la Muzeul Luvru. S-a ajuns aici pentru că, înainte cu doi ani, prietenul său scriitorul Guillaume Apollinaire a furat de la Luvru câteva statuete și măști, două dându-i-le lui Picasso. Intrat pe lista de suspecți, Apollinaire spune și despre lucrurile furate date lui Picasso, ajungând amândoi ca suspecți, fiind exonerat însă, ulterior. (Va urma)

Cristian VATAMANU

Articolul Biografii ale celebrităţilor: Pablo Picasso apare prima dată în Ecoul muntilor.

Părintele Iustin Pârvu este şi va rămâne Duhovnicul Moldovei, iar Mănăstirea Petru Vodă va rămâne în conştiinţa noastră, mai mult decât un lor de reculegere şi rugăciune, o oază de românism şi unitate a neamului românesc.

Părintele Iustin Pârvu s-a născut la data de 10 februarie 1919, în satul Petru Vodă, primind numele de botez: Iosif. Familia în care s-a născut era una evlavioasă, la fel ca toți sătenii satului din acele vremuri.

Educația primită în familie a fost una în spirit creștin, cu un efect deosebit asupra formării sale, lucrul acesta fiind evident și din educația pe care au primit-o rudele sale. Deși de multe ori ignorate, rudele au fost lângă sfinția sa până la trecerea la cele veșnice. Când era bolnav de multe ori simțeam că se face o nedreptate atunci când o farfurie de mâncare pe care o aduceau rudele apropiate nu era primită direct, ci dusă într-o cameră alăturată. Destul de ciudat era și faptul că cei care i-au fost alături de când și-a pus în gând să facă o mică bisericuță în satul în care s-a născut, în ultimii ani de viață erau ignorați și de multe ori, ca să fie primiți trebuiau să aștepte cu orele… și aici mă refer la rude apropiate.

Bunicii mei își aduceau aminte de copilăria Părintelui Iustin, ca fiind una normală, cu năzbâtiile specifice oricărui copil, dar cu o stimă deosebită pentru biserică. Era o familie pe care sătenii o vedeau normală, pentru că dragostea de Biserică, respectul față de credință, făcea parte din normalitate… așa cum ar trebui să fie și astăzi.

În 1936, tânărul Iosif se retrage la Mănăstirea Durău, din apropierea satului Petru Vodă, unde este și închinoviat. Bătrânii vorbesc despre un trasnet care a lovit casa părintească în acea perioadă, în urma căruia nimeni nu a fost rănit, dar tânărul a luat decizia să se dedice slujirii mănăstirești, ceea ce, în scurt timp, a și făcut.

În anul 1939, după ce a trecut prin încercările specifice fraților de mănăstire, a primit ”botezul” călugăriei, primind numele de Iustin. Cum era obiceiul mănăstireasc, la fel ca și în multe cazuri din zilele noastre, Mănăstirea a trimis pe tânărul fiu de țăran din Petru Vodă la studii. Astfel, în scurt timp este trimis la Seminarul Teologic de la Cernica, unde a început studiul Teologiei, cu toate disciplinele specifice, inclusiv dogmatică, greacă veche, franceză, germană și muzică psaltică, pe care o cunoștea foarte bine. Când un grup de copiii i-au cântat colinde în preajma ultimului Crăciun petrecut în viața aceasta (decembrie 2012), le-a spus acestora că sunt ca niște îngeri și sfinți, pentru că glasurile lor sunt deosebite și, un om poate fi ușor de recunoscut după vocea sa care îi trădează trăirea interioară. Studiile teologice le-a completat, individual, cu studiul altor sfere culturale, lucru pe care l-a făcut până la bătrânețe, când boala cruntă la lovit. La Cernica a avut colegi pe Patriarhul Teoctist, Mitropolitul Bartolomeu Anania, Arhimandriţii Sofian Boghiu, Grigorie Băbuş, Ioasaf Popa, şi Gherasim Iscu.

Ca și mulți dintre dascălii săi, în perioada în care conflictele internaționale escaladau, gândul său a fost acela de dăruire și respect față de credința creștină și neamul românesc. Acest popor a supraviețuit ca neam doar prin păstrarea credinței, singurul liant care a păstrat identitatea românilor aflați la punctul de confluență și de interes a marilor puteri militare de-a lungul timpului. De aceea a aderat la idei specifice mișcării legionare, care avea această concepție și idee de căpătâi. Țelul era acela de a păstra românismul, legat inseparabil de credința creștin ortodoxă.

După desființarea de către mareșalul Antonescu a Seminarului de la Cernica, și-a continuat studiile la Seminarul de la Râmnicu-Vâlcea. În 1941 este hirotonit preot de către de arhiereul Valerie Moglan, vicar al Mitropoliei Iaşilor și, doar după un an pleacă pe frontul de Răsărit ca preot militar. După întoarcerea armelor de la 23 august 1944 se întoarce la Mănăstirea Durău.

Studiile și le-a continuat, începând din anul 1946, la Seminarul de la Roman. Acolo era printre cei mai mari ca vârstă, deoarece și-a întrerupt studiile de mai multe ori. Din acest motiv este numit preşedinte al Asociaţiei de prietenie româno-rusă din seminar, dar nu a făcut nimic din ceea ce se aștepta de la el, din contră promova slujirea lui Dumnezeu și promova românismul din dragoste față de neamul românesc. Este arestat și condamnat, pe 14 Mai 1948, la 12 ani de închisoare. Ura față de cei care iubeau țara, promovau religia creștină și doreau păstrarea identității naționale a politicienilor, a dus la începutul prigoanei asupra celor care aveau aceste idealuri.

Vorbind la Școala Petru-Vodă, părintele își aducea aminte de modul cum orașul Iași a fost împresurat de sute de jandarmi și ofițeri. Știau pe cine și de unde trebuia să-l ia, așa că i-au adunat rapid pe toți și i-au condus spre arest. De foarte multe ori erau aliniați și întrebați dacă mai cred în Dumnezeu… iar cei ce recunoșteau primeau fie pedepse, fie sporuri la detenție.

Despre chinurile pușcăriei nu prea vorbea. Privea de multe ori în gol, spunea despre Sfânta Liturghie făcută în închisoare, despre cum comunicau între celule, despre cum se spovedeau. Cel mai mult vorbea despre sfinții din închisorilor comuniste… evitând cuvintele directe despre chinurile la care erau supuși.

Părintele Iustin vedea acest lucru ca un ”joc” al altora, străini, ce conduceau și subjugau țara noastră. Necunoscător, i-am spus într-o discuție părintelui, că fac multe proiecte cu finanțare europeană și pot să fac unul și pentru mănăstire. Părintele, s-a uitat blajin, și mi-a răspuns că niciodată nu va accepta să primească ceva de la cei care au subjugat țara pentru interesele lor economice, care în complicitate cu politicienii noștri ne-au vândut ceea ce aveam. Singurul lucru pe care nu vor putea, însă, să-l vândă este sufletul multor români, care vor sta permanent cu demnitate în fața oricăror prigoane vor mai veni.

Periplul prin temnițele comuniste a început la Suceava, din 1949 la Aiud, din 1951 la Baia Sprie în lagărul de muncă silnică, apoi, din 1954 la Gherla și pentru mai scurt timp la alte temnițe și lagăre de muncă silnică.

Deși trebuia eliberat în 1960, pentru că s-a considerat că încă nu s-a corectat, a mai primit 4 ani de temniță la temuta Periprava, fără a exista vreo condamnare în acest sens.

În timpul ororilor din temniță, a văzut cum sunt decimați intelectualii vremii sub ochii săi, dar a învățat și multe lucruri de la aceștia: Petre Ţuţea, Mircea Vulcănescu, Constantin Noica, Daniil Teodorescu, Dumitru Stăniloae, Ilarion Felea, George Manu, Nichifor Crainic, şi mulţi alţii.

În închisoare a cunoscut și mulți pe care îi numea ”sfinți”, chiar în chilie având câteva moaște ale acestora, luate de la cimitirul de la Aiud. Le arăta pelerinilor, îndemnându-i să miroase și să simtă cum ”supură” mir. S-a ocupat mult de Aiud… dar multe dintre interese au făcut să se retragă din marele proiect de acolo, în care, spunea părintele, că va fi un adevărat memorial al victimelor comunismului și nu va ascunde multe adevăruri ca cel de la Sighet.

Pe data de 14 Mai 1964 este eliberat și se reîntoarce la casa părintească din Petru Vodă, Nu mult după întoarcerea acasă, mama sa, Ana, se duce la Domnul, iar părintele, fiindu-i interzis să se întoarcă la Mănăstire, lucrează ca muncitor forestier în zonă. Ofițerul de securitate care îl avea sub observație i-a aprobat în 1966 să se ducă la mănăstire, alegând o chilie retrasă de la Mănăstirea Secu. La această Mănăstire i-a avut ca duhovnici pe părintele Epifanie Acatrinei şi pe părintele Antim Găină. Încă de pe atunci, zeci de oameni din Petru-Vodă, mergeau la chilia părintelui, făceau praznice acolo și îi acordau atenția și dragostea lor.

În 1975 a primit aprobarea să viziteze Sfântul Munte Athos. Era un prilej de a scăpa de urmărirea permanentă a securității rămânând acolo, lucru care ia fost și propus. A refuzat categoric, pentru că locul său era în țară, alături de semenii săi, iar misiunea sa nu se încheiase și hotărâse să meargă mai departe în promovarea credinței creștine și a dragostei de țară și neam.

La întoarcere, a fost trimis la Mănăstirea Bistrița, dar și acolo sătenii din Petru Vodă și alți pelerini îl vizitau, cuvintele sale devenind o alinare sufletească pentru toți, indiferent de problemele vieții cotidiene și de necazurile pricinuite de ororile comuniste.

După căderea comunismului, în anul 1991 se reîntoarce la Mănăstirea Secu, unde nu stă prea mult, ci vine în satul natal și hotărăște să facă o mică bisericuță și o chilie retrasă aproape de stâna de pe poiana Hașca, în capătul pârâului Bolătău.

Imediat i-au sărit în ajutor sătenii muncitori din Petru-Vodă. Unii cu caii cărau lemne din pădure, alții cu tractoare duceau piatră. Avea alături 2 călugări imediat după ce a venit, dar un sat întreg de partea sa. Participa la toată muncă ce se făcea acolo. Deși chinuit în temnițe părintele lucra cot la cot cu ceilalți oameni. Am aruncat, deși eram un copil, împreună cu părintele, pietre în lada tractorului și deși eram istovit de greutatea acestora, văzând vitalitatea sa, căpătam putere și dorința de a face cât mai mult. Oamenii lucrau voluntar, considerând că fac un lucru deosebit, pentru că aveau ocazia să-l aducă mai aproape de ei pe cel la care mergeau des spre a primi un cuvânt duhovnicesc.

Odată cu începutul construcției au început și slujbele, la locul mănăstirii. Îmi amintesc că părintele mai venea în câte o seară, mă chema, și împreună mergeam pe jos la Poiana Hașca și acolo, într-un ”modul” pentru muncitorii forestieri, amenajat ca loc de rugăciune, făceam Vecernica, Miezonoptica și Ceasurile. Deși nu știam bine rânduiala, părintele îmi arăta ceea ce trebuie să citesc, cu un calm și o liniște deosebită. Erau momente pe care nu o să le uit niciodată, inima umplându-se de o bucurie deosebită, inexplicabilă în acele momente și parcă voiam să nu se mai termine acele rugăciuni.

Când s-a dus zvonul în împrejurimi și în întreaga țară, au început să vină multe fonduri, iar mica bisericuță a devenit o bijuterie, foarte frumos pictată și decorată. Alături, încă de la început, s-a făcut o mică căscioară, unde a stat părintele până când a fost mutat la M-rea de Maici.

Cu toate controversele, unele legate de construcție, altele de hramul Sfinții Arhangheli Mihai și Gavriil, lucrările au continuat permanent până astăzi, de la mica bisericuță dorită inițial, s-au construit chilii, dormitoare pentru pelerini, o mănăstire de maici în apropiere, un spital-azil și un centru pentru copiii defavorizați. Alături de părintele au venit apoi mulți frați și călugări, obștea mănăstirii crescând în continuu.

În cimitirul Mănăstirii au fost înmormântate mari personalități ce au suferit în temnițele comuniste: părintele Gheorghe Calciu, părintele Ştefan Marcu, poetul Radu Gyr, Tudor Popescu, şi alții.

Părintele nu a uitat niciodată pe cei din satul natal. Un exemplu este chemarea la Mănăstire a unei bătrâne, Ana, care o ducea foarte greu din cauza fiicei sale. Ana a trecut la cele veșnice la mănăstire și a fost înmormântată în cimitir, alături de personalitățile amintite, toate mormintele de acolo fiind absolut la fel amenajate, arătând egalitatea tuturor în fața lui Dumnezeu, inclusiv la judecata de după moarte.

Părintele a acoperit Școala Petru Vodă, iar chiar în decembrie 2012, cu foarte puțin timp înainte de a se îmbolnăvi grav, mi-a cerut să fac un plan ca să facă niște săli de clasă și să modernizeze clădirea: era vorba de uși la sălile de clasă și ”ce mai aveți nevoie”. Din păcate, părintele s-a îmbolnăvit și nimeni nu a mai putut duce la bun sfârșit dorința sa.

La data de 16.06.2013, în jurul orei 23,20, a trecut la cele veșnice, fiind plâns de mii de oameni… Dumnezeu să-l odihnească în pace!

Sunt zeci de lucrări scrise despre Părintele Iustin, alte zeci sunt scrise cu binecuvântarea și/sau prefața semnată de el, dar cele mai importante sunt cuvintele lui. Miile de pelerini care i-au călcat pragul au primit sfaturile și învățăturile de care aveau nevoie, nu la modul generalizat al unei scrieri literare, ci personalizat. Fiecare și-a găsit drumul cel bun în vorbele părintelui, au descoperit ”Calea, Adevărul și Viața”, în cuvinte simple, dar pline de înțelepciune.

          Cristian VATAMANU

Articolul Comemorare: Părintele Iustin Pârvu – personalitate a culturii nescrise. Cuvinte de la un sătean din Petru Vodă: Cristian Vatamanu apare prima dată în Ecoul muntilor.

Fotografie din Muzeul „David Creangă” din Pipirig

Faptul că munceau în gospodărie, încă de mici, este perceput ca un lucru deosebit și o mândrie pentru fiecare, nu un chin. Nici pedepsele drastice pe care le primeau de la părinți pentru năzbâtii și neascultare nu scoteau la iveală cel mai mic sentiment de frică sau revoltă… din contră, era ceva absolut firesc și necesar, pedeapsa părintească fiind o modalitate de educație și un mod de formare a unei personalități puternice, utile în viață și a făcut mai ușoară și trecerea peste greutățile ce s-au abătut asupra lor mai târziu.

Școala era destul de greu de urmat. Războiul, urcatul oilor la stână și păzitul acestora, lucru la o vârstă fragedă la pădure făceau imposibilă urmarea zi cu zi a școlii și mulți abandonau învățatul. Dar, la școală, indiferent cât de severi erau profesorii/învățătorii se duceau cu plăcere. Acolo învățau, în afara materiilor de bază și multe lucruri foarte utile în gospodării, ca: altoitul, plantarea de pomi, lucru cu lemnul și multe altele. Chiar dacă au făcut trei, patru, șase, șapte sau opt clase își aduc aminte cu plăcere și spun că le părea rău că nu mai puteau continua, fie din cauza războiului, fie pentru că trebuiau să ajute în gospodării: ”Dealul Bompa era plin de copchii, vreo doi cu vițăii, cu miei, cu cârlani, cu tăt ce aveau pe acasă” (Diaconu Ion, Pipirig). Cei mai aprigi profesori i-au ținut minte, dar nu le prea apreciază nici acum modul de lucru. Primeau pedepse aprige: bătaia cu nuiaua, cu linia la palmă, statul la colț și altele. Unii profesori mai profitau cerând diverse alimente sau ajutor la casa lor. Dar cu toate acestea unii profesori erau foarte apreciați. Dascălii de la școală erau văzuți foarte bine în comunitate și toți își arătau respectul față de ei, la fel cum se comportau față de preotul satului.

Timpul acasă pentru a se pregăti pentru școală nu exista, având de păzit cârlanii, oile, vacile, de tăiat lemne și alte treburi gospodărești. Acum, parcă, le dau crezare dascălilor mai aspri… erau mulți copii și ei, unul sau doi, trebuiau să-i învețe și să le stăpânească vigoarea copilăriei. Singura etnie care era prin preajmă, cea țigănească, nu avea nici cel mai mic interes pentru școală.

Dacă adolescența era caracterizată prin munca gospodărească, tinerețea aduce bucuria horilor și balurilor. Era prilejul de a se aduna toți, de a se cunoaște, după o săptămână de muncă. Atunci când auzeam de muncă de la 14 ani, mi se părea ceva deosebit, dar foarte mulți spuneau cu mândrie că lucrează de la 9-10 ani. Pentru mulți nu numai tinerețea însemna muncă, ci și adolescența și copilăria. Munca era împletită, firesc, și cu distracția. Horele și balurile erau un prilej de unde tinerii nu puteau să lipsească, acolo putând să cunoască mai bine pe viitoarea soție. Aleasa inimii trebuia cerută de la părinți, altfel dragostea rămânea numai la nivel de vis neîmplinit. Ambele familii nu puteau să fixeze ziua nunții, fără să discute, să cadă de acord asupra averii ce urma să fie împărțită copiilor, în timp ce pe aceștia nu-i interesa decât iubirea pe care o aveau unul față de altul. Dacă părinții nu ajungeau la un acord, atunci existau două soluții: ori se căsătoreau fără voia părinților, ori, ceea ce nu se prea întâmpla, se despărțeau. Mirele avea, de regulă, vârsta de 20-25 de ani, în timp ce mireasa avea între 16 și 20 de ani.

Nunta se desfășura, respectând cu strictețe regulile din moși-strămoși. Erau tocmiți vornicii, care umblau prin sat cu sticla de țuică și invitau pe săteni la petrecere. Tot ei erau sufletul petrecerii de nuntă, cei care organizau totul și răspundeau de asigurarea distracției. Nimic din obiceiurile vremii nu putea să lipsească, iar dacă totul era bine organizat, nunta putea să țină și două-trei zile. Nașii țineau lumânarea în biserică, în timp ce preotul oficia Sfânta Taină a Cununiei și primeau cele mai bune locuri la masa de nuntă. Toată petrecerea se ținea la casa unuia dintre însurăței, mai târziu, după ’49-’50 se mai țineau petreceri și la căminul cultural. Darul de nuntă erau oi, vaci și alte animale, perne, cergi de lână sau obiecte utile în gospodărie. Mai târziu, darul s-a transformat și în bani. Nu tot darul se dădea uneori la petrecerea de nuntă, ci în zilele sau lunile următoare. Imediat ce auzeau de armată, vârsta parcă scădea instantaneu, coloana vertebrală se îndrepta, adoptând parcă o pozite oficială, plină de mândrie. Era examenul de maturitate, care dădea liber, de obicei, căsătoriei și ocupațiilor pentru noua familie.

Războiul, însă, aducea amintiri terifiante: camarazi căzuți pe front, viața grea din tranșee, gloanțele care aduceau mirosul urât al morții, dar și dorul de acasă. Femeile se retrăgeau în munți, cu ce puteau lua cu ele. Acolo stăteau ascunse până trecea linia frontului. De multe ori erau găsite de soldați. Dacă trebuiau să spună ceva despre ruși nu puteau decât să-și amintească de violuri, furturi din gospodării, tratement inuman. Fetele care reușeau să fugă riscau să fie împușcate sau pentru a fi aduse înapoi puneau alte fete să le strige și să le spună că au plecat și pot să se întoarcă. De cealaltă parte, nemții erau cei a căror preocupare era războiul, luau merinde câte le foloseau până la următoarea oprire și nu umblau să caute fetele tinere.

Casele erau construite din lemn, cu fundația și temelia din piatră de râu, iar acoperișul din draniță de lemn. Erau folosite materialele care se găseau la îndemână în zonă. Peste lemn era bătut lut cu paie, dând o izolație termică deosebită. Hornul sobei ieșea numai până în pod, unde era pusă la afumat carnea de porc după Crăciun. În interior erau, de obicei, două camere și holul. Unele case mai aveau și o bucătărie. Pe pereți erau lăcere, prosoape, iar pe jos țoale, toate țesute în casă. Dușumeaua era din lut, care se repara și reînoia în fiecare an cu prilejul sărbătorilor. Nu prea lipseau stativele, suveicile, sucalași urzoiul din nici o casă. Laițele erau amenajate seara ca paturi, unde dormeau înghesuiți copiii (de obicei familiile aveau peste 5-6 copii), iar separat, pe altă laiță, părinții.

În gospodărie mai existau bucătării de vară, șure pentru lemne, grajduri, cotețe și alte acareturi în funcție de cât de chiabură era familia.

De primăvara până toamna târziu ocupația principală era păzitul oilor și vacilor, cultivatul, prășitul și culesul porumbului, cartofilor și alte legume din grădinuța de zarzavat, precum și făcutul fânului. Ogoarele erau mici, arate cu boii și plugul (la început din lemn), ele asigurând cele necesare în casă. De pe ogor, o parte din porumb mergea la moara satului, moară de apă, cu pietre, pentru a face făina de mămăligă. O altă parte era necesară pentru găini. Cartofii erau puși în beciurile casei, iar zarzavatul cu sare, pentru a rezista până primăvara următoare. Din pomi, fructele căzute erau folosite la prepararea rachiului, pentru vin veneau negustorii și vindeau struguri sau îi dădeau la schimb cu alte produse.

La fân, familiile mergeau pe deal, în prima zi își făceau coliba și se pregătea locul pentru a face mâncare. Apoi, stăteau acolo până terminau grădina respectivă, după care se mutau în alt loc. La cosit participa de multe ori și femeia, iar obligatoriu copiii peste 14 ani. Pentru strânsul fânului se foloseau greble de lemn, colții acestora fiind făcuți tot din lemn.Vara, oile erau date la stânile de pe dealuri, iar, de obicei, vacile rămâneau acasă pentru a asigura laptele necesar mâncării zilnice. Primăvara și toamna, oile, cârlanii și vacile erau păzite de către copii, pe dealurile din apropiere.

  Îmbrăcămintea, toată era confecționată în casă. Bărbații purtau cioareci, ițari, cămeși, cojoace, sumane, căciuli de blană de miel. Cioarecii sau pantalonii erau făcuți din lână de oaie, pentru cămasă se folosea pânză cusută de mână, cojocul era din piele de miel tăbăcită, cusută manual, cu ornamente, iar pentru sumane, cel mai des întâlnit era cel din blană de oaie. Țesăturile erau duse întâi la piuă, iar după ce stăteau acolo o vreme, erau uscate și croite. Căptarii erau împletiți din lână toarsă de oaie. Opincile se făceau din piele de porc, care, după ce era pusă la măcerit, iar după ce se usca era croită și cusută tot manual. Femeile purtau bertuțe, bluzițe, cojoc, catrință, poale, toate confecționate în casă. De obicei, pe timpul verii mergeau desculțe. Hainele pentru hore, baluri, nunți și pentru mers la biserică era ținute curate, într-o cameră a casei, de obicei într-un cufăr pentru a nu intra șoarecii. Mai târziu au apărut materiale țesute industrial și opici de gumă (cauciuc). De mâncare nu duceau lipsă, pentru că produceau tot ce era necesar în propria gospodărie. Masa era în mijlocul camerei, în mijloc se punea mămăliga, iar împrejur vase cu lapte, brânză, carne de porc, tocană de oaie, legume, zarzavaturi, borș, sarmale, bureți de pădure etc., toți mâncând din același vas, de cele mai multe ori fără linguri sau furculițe. Sărbătorile erau deosebite pentru că mâncarea era mai diversificată și veneau neamurile ca oaspeți. Petrcerile de sărbători se terminau târziu, după multă mâncare, țuică și vin. La Paști se făceau mulți cozonaci, pască, ouă roșii și se tăia mielul, iar la Crăciun preparate tradiționale din porc și mulți colaci pentru colindători. Mesele deosebite aveau sarmale făcute în foi de varză, sfeclă sau vie și borșul de găină.

Foametea le aduce amintiri triste celor care au trăit-o. Mâncarea era foarte puțină, ca să cumpere trebuiau să muncească zile întregi pentru o mână de făină. Unii ajunseseră să mănânce și scoarță de copaci, făină din ciucălăi de porumb. Totuși se putea supraviețui cu puținul pe care puteau să-l producă în gospodărie. Acea perioadă aduce o grimasă pe chipul fiecăruia… au fost vremuri grele, pentru unii mult mai grele decât războiul.

Atunci când aud de haiduci… se simte o reticență. Nu vor nici acum să vorbească. Ba, mai mult, cu o voce șoșotită, un bătrân spunea că-i pare rău că nu mai sunt și acum. Este ceva ascuns în inima lor, poate mistere, poate momente în care au ajutat vreo unul, poate repulsie, oricum ceva care nu trebuie discutat.

Perioada interbelică și cea comunistă nu prea îi interesează. Erau prea ocupați cu gospodăria ca să îi intereseze prea mult politica. Totuși, unii au avut și preferințe în politică, dar nu au făcut politica nici unui partid. Nici chiar partizani ai comunismului n-au fost cine știe ce, chiar dacă mulți au fost membri de partid. Susținerea țărăniștilor ca partid politic, politica partidului comunist a fost vie în zona Pipirigului. Totuși, poate datorită decadenței clasei politice actuale și discuțiile interminabile despre ororile comuniste, nu prea au mulți curaj să dezvăluie detalii despre aceste lucruri. În schimb, părerea aproape unanimă, surprizătoare, a fost că era mult mai liniște și mai bine atunci, decât acum. Cred că este un lucru grav dacă aceasta este părerea de acum a bătrânilor și sigur există multe cauze pentru formarea acestor păreri, dar nu este locul pentru astfel de investigații.

Despre mersul spre prezent și abordarea tehnologie moderne amintirile sunt destul de vii și arată o notă de invidie pentru cei care au avut privilegiul a deține printre primii aparat radio sau bicicletă. Radio-ul a intrat în comună prin anii ’50, iar bicicletele imediat după război. Bicicletele au fost întâi cele nemțești, apoi celebra rusească Carpați.

  Noile tehnologii, cum sunt computerul, telefoanele, sunt blamate pentru că ocupă foarte mult timp copiilor de azi și îi desocializează. Jocurile în aer liber sunt din ce în ce mai rare, iar ajutorul dat părinților în gospodărie a devenit aproape inexistent. Mai mult decât atât, modernitatea a adus și lipsa de la biserică și a răcit relația familiilor cu preoții. Deși se mai păstrează încă toate tradițiile bisericești, din ce în ce mai puțin tineri participă cu bucurile la acestea. Nici horele și balurile nu mai sunt ca altădată și de vină, consideră bătrânii, este tot tehnica modernă.

Viața unui om este plină de amintiri, dar cele mai vii și care se păstrează în prim planul memoriei sunt, în general, cele legate de năzbâtiile copilăriei, de găsirea dragostei și de moartea unor apropiați sau cunoscuți.

Istoria, în cuvintele, chipurile și gesturile bătrânilor, rămâne cartea nescrisă, ce nu poate fi redată în cuvinte, vie prin sentimetele transmise urmașilor… dar care se stinge încet… încet…, de la o generație la alta.

Au contribuit elevii: Gherasim Dumitrela-Alexandra, Coman Andrei, Amariei Alexandra, Zabulică Sebastian, Aron Bianca – clasa a VIII-a A, Aron Narcisa, Gavriliu Delia – clasa a VIII-a B, Dumitriu Mălina, Negru Andrei, Ursu Ioan – clasa a VII-a A, Nistoroaia Cristiana, Ursu Dumitrița, Coman Ioan, Prună Daniel, Gavriliu Ioan, Niță Andreea, Dobrică Gabriel, Agapie Oana –clasa a VII-a B, Zabulică Iulian, Amariei Răzvan, Ungureanu Ioan-Robert, Dolhescu Georgiana, Grămadă Georgiana, Dochița Andrei– clasa a VI-a, Dorneanu Răzvan-Sebastian, Hău Iuliana, Corduneanu Lucian – clasa a V-a A. 

N.red.: un studiu realizat în 2015 de regretatul Cristian Vatamanu cu elevi de la Liceul Pipirig pentru un volum intitulat „Mărturii nemţene de istorie rcentă”.

Cristian VATAMANU

Articolul Eseu istorico-etnografic: Istoria recentă pe chipul și în vocea oamenilor apare prima dată în Ecoul muntilor.

Pipirigul este un loc cu o mentalitate aparte, urmași ai lui David și Smaranda Creangă (bunicii marelui povestitor Ion Creangă) și ai celui de-al doilea patriarh al României, P.F. Nicodim Munteanu, cu oameni ce țin și acum, ca în urmă cu sute de ani, la turmele lor de oi, unii care-și păstrează și astăzi casele bătrânești, cu odăi mici, laițe, cu prispă, acoperite cu draniță și înconjurate de garduri din răzlogi, cu cete de flăcăi ce umplu centrul comunei în preajma anului nou păstrând obiceiuri de sute de ani.   Prin Protocolul de colaborare 6413/01.07.2011, încheiat între Primăria Comunei Pipirig și Prof. Cristian Vatamanu, s-a decis înscrierea în concursul de proiecte „Țara lui Andrei”, finanțat de S.C. Petrom S.A., a unui proiect ce viza amenajarea unui spațiu pentru ”Muzeul David Creangă”. În urma acestei înțelegeri, Primăria s-a angajat să identifice locul, să facă demersurile pentru obținerea autorizațiilor necesare și să asigure cofinanțarea, iar domnul profesor s-a angajat să depună proiectul și să sprijine câștigarea finanțării venite din partea sponsorului. În urma câștigării acestui proiect, după obținerea fondurilor necesare cofinanțării și a tuturor autorizațiilor, în vara anului 2016 s-a dat în folosință noul muzeu al satului Pipirig: ”Muzeul etnografic David Creangă”. Doamnele profesoare Arsenescu N. și Arsene E. devenind noii ghizi ai muzeului, văzându-și astfel răsplătită munca de zeci de ani depusă în acest sens.

În ceea ce privește comoara ce o adăpostește noul muzeu, doamna profesor muzeograf Arsenescu Niculina ne-a declarat: ”Obiectele sunt grupate în așa fel, încât să reconstituim o bucătărie țărănească, o odaie (camera de oaspeți) şi meșteșuguri din zonă. Bucătăria are o laiţă, un blidar, un colţ religios, stative (funcţional), obiecte de iluminat (opaiţ, lămpi, felinare), obiecte folosite în casă (fiare de călcat cu cărbuni, toate ustensilele pentru scărmănat, tors, depănat, urzit). Camera de oaspeţi – odaia are lăzile de zestre, 30 de costume naţionale complete, cojoace ciobăneşti, masa şi scaunele tradiţionale sculptate în lemn.

Ştergarele, năfrămile, lăicerele, costumele populare grăiesc despre gustul pentru frumos, îndemânarea şi talentul femeilor care au ştiut să privească florile, câmpul cu diversitatea cromatică, cerul senin şi să transpună emoţia contemplării în armonii şi frumuseţi nebănuite concretizate în piese de valoare inestimabilă.

Cea de-a treia încăpere cuprinde diferite obiecte folosite atât în gospodărie, cât şi la stână pentru mulsul oilor şi preparatul laptelui (ciubere, doniţe, linguroaie, cupe, budăci, tigornicere, bărbânţe etc.). Lâna oilor, prelucrată în casă, se folosea la ţesutul aşternuturilor, la confecţionarea oghealelor (plăpumilor), a cergilor, a şiacului pentru costumele de iarnă, la împletitul diferitelor piese de îmbrăcăminte: colţuni (ciorapi), pieptare, flaniele (pulovere) etc.

Atât scoarţele, cât şi catrinţele sau cămăşile au o bogăţie de culori şi motive dintre cele mai variate: pomul, soarele, păsările, microuniversul etc. Se pot admira: păretar cu vârste şi alesături geometrice, scoarţă cu pomi şi păsări, scoarţă ,,în nouri” sau ,,în batiste”, lăicer cu vrâste şi trandafiri, ,,în brazi” etc.

Cămăşile femeieşti şi cele bărbăteşti, precum şi poalele sunt cusute în diferite puncte: înaintea acului, găurele, zig-zag, ocol, stea, lănţişor, feston, creţ, straja (drug), cruciuliţă cu o faţă şi două feţe, rămurică, gura păpuşii etc. Tipurile de cămăşi sunt diverse: femeieşti – cu plătcuţe sau cu mâneca din gât, cu sau fără drot. Toate acestea dau farmec portului popular din zonă şi merită să fie admirate.”

Îndemnăm publicul să treacă pragul Muzeului Etnografic ”David Creangă” din Pipirig pentru că au, într-adevăr, ce vedea și ce învăța.

Cristian VATAMANU, Dana STĂNOAE

Articolul Muzeul „David Creangă” Pipirig apare prima dată în Ecoul muntilor.