După o pregătire sumară pentru o zi de drumeție, la abdicarea  nopții  am fost pe  axial,  deasupra Durăului. Nu mică mi-a  fost surpriza că  patru grupuri de turiști mi-au  luat-o înainte. De  fapt i-am ajuns pe drum.

Am plecat spre Fântânele, deoarece, singur fiind nu m-am  încumetat  să  urc  pe  la  Duruitoare,  așa  cum  o  făceam  de obicei  (iarna  traseul  fiind  închis).

Vântul tăios mi-a pus mari probleme la început, dar  de  la  Fântânele  s-a domolit. Tot  de aici  a început  poteca  prin  zăpada  bătătorită  de  o  singură  persoană. Pentru  eventualele  depășiri trebuia să  sari  în  zăpada  de  30-40 cm. A fost  foarte  bine  de urcat  și  coborât,  spre  deosebire  de  alte  ierni când  poteca  era un  amplu  derdeluș  înghețat.  Am  câștigat  foarte  mult în  economia  timpului  la  urcare  cât și  la  coborâre.

Peste  tot  grupuri  vesele,  în  ambele  sensuri,  fiind  duminică   și-un  timp  numai  bun  pentru  iubitorii  de  munte. Dar,  adevărata  mea  dorință  era  să-l  întâlnesc  pe  Moș  Crăciun.

În  copilărie,  eram  obligat  să mă  culc  devreme  în speranța  că  acesta  mă  vă  vizita,  iar  acum  am  alte  oportunități  de a da de… Dumnealui.

Scările înghețate în  mare  parte, nu  mi-au  pus  probleme,  urcându-le  ușor,  cu  un  mare  popas  pe  la  jumătate,  când  pe  jgheabul  alăturat  a  apărut  un  minunat  exemplar  de  capră  neagră,  fiind  chiar  în  fieful  acesteia.  Am  atenționat  pe  toți  colegii să  urce  și  să  coboare  în  liniște  spre  a  putea  fi  admirat.

Sus,  timp de  plajă. Lume  multă,  obosită, dar  foarte  mulțumită  că  a  ajuns  până  aici.

La  un  moment dat ne-a  atras  atenția un  zgomot  ușor,  venind  dinspre  nord,  într-un  vifor  de  nea  care  se  apropia  de  noi.  Într-adevăr  era  sania  lui  Moș  Crăciun  cu  renumiții  săi  reni  zburători.

I-am  făcut  cu mâna, spunându-i că și noi avem doleanțe, a  încetinit, dar n-a oprit. A strigat la noi  că se grăbește spre  zona  interzisă (Ocolașul Mare),  unde  are o  întrevedere de  afaceri cu Baba  Dochia.

Viforul respectiv s-a  pierdut în zare, spre  ocolaș, cu făgăduința  că va reveni, acum  fiind  așteptat de  prichindeii din apropierea muntelui.

Aviz  amatorilor  pentru  la  anul, tot  înainte de  Crăciun.

Mulțumit de această  întâlnire am coborât spre a merge spre cabană,  apropiindu-se  ora  prânzului.

De sus am  putut  admira  Călimanii,  care  au  apărut  ca o  cetate  luminată  de soare,  Rarăul, Giumalăul  și  mult  mai  în  spate  coamele  Munților  Rodnei. Vizibilitatea în  sezonul  hibernal  nu  se  dezminte…  este mult  mai  deschisă  decât  în  celelalte  sezoane.

Nu  trebuie  omis  nici  faptul că  tot  platoul  era  alb,  jnepenii  fiind  culcați și  acoperiți cu  un strat  gros  de  zăpadă. Puteai  să  numeri  turiștii de la baza Toacăi până la Cabana Dochia. Imagini splendide  pentru   orice  turist.

La cabană am constatat că mai sunt și alți turiști care se  aventurează  singuri pe  cărări de munte. Un cetățean din Piatra Neamț urcă aproape în fiecare săptămână pentru a surprinde tot felul de imagini în toate  anotimpurile. Bravo lui!

După un dejun frugal, de post, am făcut “întoarsă a mea cale”  bucurându-mă, în  continuare, de imaginile minunate pe care ni le  oferă… Olimpul  românilor.

Încercați,  nu  veți  regreta  nimic!!!

Mihai Panţiru

Articolul Pribeag prin România: În căutarea Moșului… Ceahlău – 22.12.2024 apare prima dată în Ecoul muntilor.

Noi podoabe pomi-ncarcă

Și vibrează sub zăpezi

Satele-adormite parcă”.

N. Labiș, Iarna

Ca o doamnă discretă și tăcută, toamna s-a îndepărtat pe nesimțite, cu alaiul ei de frunze moarte, lăsându-ne în suflet un gol imens. Dinspre munte vine un vânt rece aducător de frig și de brume argintii. Copacii desfrunziți se clatină triști, iar pădurea vuiește prelung, văduvită de cântecul păsărilor. Ici, colo, mai trece câte un stol de ciori, căutând hrană și adăpost. Vrăbiile gureșe zboară în grupuri mici, și poposesc, parcă obosite, ca niște note uriașe pe portativul firelor de electricitate.

Satele își încetinesc activitatea, iar oamenii se strâng în jurul caselor, ocupați cu muncile mai liniștite. Din hornuri se înalță valuri de fum, chemându-ne la căldura sobelor cu lemne. Doar bătrânii, pe vremuri, poposeau la gura sobei și depănau amintiri din alte timpuri.

Primii fulgi de nea sunt primiți cu bucurie, iar iarna aduce un aer rece și sănătos. Ne bucurăm de ninsoarea care acoperă prima dată pământul, încheind un anotimp, ca să-l poată naște pe următorul.

Zăpada se așterne ca-n fiecare an, dar iernile încep să fie mai sărace, lipsindu-le podoaba albă și pufoasă. Pe vremea copilăriei mele, iarna era mai caldă și cu zăpadă din belșug. Toți așteptam ultimul anotimp, care începea la sfârșitul anului calendaristic. Cel mai mult îl așteptau copiii, că venea la încheierea primului trimestru școlar, obosiți de efortul depus la învățătură. Ei nu lipseau de la școală, fiindcă din familie li se cultiva dorința de a se afirma prin studiu. Cele mai dorite erau orele de activități sportive dintr-o săptămână. Veneam la școală cu săniuțele, iar după ore plecam împreună cu toți profesorii pe dealul Criminișului. Unii se dădeau cu săniile, alții cu schiurile improvizate din doagele unor butoaie; alții își așteptau rândul sau se băteau cu bulgări de zăpadă. Cădeau și copiii, și profesorii, și era o veselie de nedescris. Parcă dispărea distanța dintre profesor și elev; îi simțeam ca fiind de-ai noștri. Răsunau împrejurimile de chiote. Îmbujorați, uzi sau cu hainele înghețate ne îndreptam spre case, unde ne așteptau temele pentru ziua următoare. Le făceam cu plăcere, pentru că lecțiile erau predate temeinic și profesorii își făceau meseria ca niște dascăli adevărați. Nu se știa de ore de pregătire. Copiii erau prietenoși și-i ajutau pe cei ce mai întâmpinau greutăți în rezolvarea temelor.

Așteptam apoi evenimentul cu care începea vacanța. Era serbarea pomului de iarnă, pe care o pregăteam zile în șir. Întregul sat era prezent la Căminul Cultural, unde venea Moș Gerilă, cu daruri puține, dar noi eram mulțumiți pentru că venea ca o răsplată a muncii. Acasă repetam alte colinde, fiindcă îl așteptam pe adevăratul Moș Crăciun. Părinții și bunicii ne vorbeau de Nașterea lui Iisus în ieslea cea săracă, vestind lumii sosirea pe pământ a Celui ce a luat asupra Sa toată durerea și păcatele oamenilor. Deși lumea l-a trădat, el a iubit-o și i-a cerut Tatălui Ceresc iertare „pentru că nu știau ce fac”. În toată casa se orna, simplu, un brăduț, ca simbol al sosirii unui eveniment sfânt. Sub pom, acasă, erau daruri modeste: o haină nouă sau niște încălțări, deoarece în trecut doar la Crăciun și la Paște primeam cadouri. Mergeam cu colinda pe la vecini, în grupuri mici și, deși căpătam doar nuci, mere sau colaci, eram fericiți că am dus vestea minunată. În ziua marii sărbători, în case mirosea a sarmale și a cozonaci, oamenii mergeau la biserică și apoi se vizitau, ca să transmită urările cuvenite. Satul vuia apoi de sunetul clopoțeilor, al tobelor și al biciului, fiindcă se pregătea plugușorul, capra sau ursul.

Purtăm părinților o amintire plină de respect și de cinstire, pentru cultivarea credinței creștine, căci la școală nu se preda religia. Destinul a rânduit o concordanță a sentimentelor poporului cu semnificația adevărată a marilor sărbători. În zilele noastre pare a se pierde. Copiii așteaptă doar daruri, iar maturii pregătesc mese îmbelșugate pentru întâlnirile din familie sau cu prietenii. Ce păcat! Omenirea a evoluat, s-au făcut progrese și descoperiri uriașe, dar suflete noastre s-au răcit și au pierdut adevărata bunătate și omenie.

În antichitate, Diogene al Greciei căuta, ziua în amiaza mare, cu felinarul aprins „un om”, un om adevărat. Observăm acum o manieră meschină de a trata Nașterea Domnului. Se împodobesc satele și orașele, se organizează târguri și sunt petreceri nesfârșite, dar ne amintim mai puțin de oamenii bolnavi și nevoiași, care așteaptă o mângâiere și un ajutor, așa cum a propovăduit Hristos. Trebuie să ne străduim să trăim în comuniune, că și așa este destulă singurătate în lume.

În zilele noastre, ființa umană este redusă la maxim, dar nu se pierde, pentru că altfel jertfa Mântuitorului ar fi fost de prisos. Nu se pierde ființa umană din noi, dar e degradată într-o asemenea măsură, încât noi singuri nu putem vedea calea de restaurare. Poporul, mai ales la sat, a trăit întâmplări absurde, care l-au adus de multe ori în brațele deznădejdii, dar mereu a renăscut ca pasărea Phoenix, prin credință, limbă și păstrarea tradițiilor străbune. Lucian Blaga spunea că „Veșnicia s-a născut la sat”.

Par nostalgică, dar nostalgia este numai după lucrurile frumoase și temeinice. De ce să negăm în totalitate trecutul?! Orice societate a evoluat bazându-se pe ce au avut mai bun timpurile trecute, pentru că nimic nu se poate construi pe un teren gol, fără o bază solidă. Străinii care ne vizitează sau care rămân pentru totdeauna aici, admiră acest popor pașnic și ospitalier ce încă mai păstrează portul popular, tradițiile și obiceiurile milenare. A venit cândva un Crăciun însângerat, al răzbunării, al eliberării și speram în timpuri mai bune. Multe s-au schimbat de atunci, dar a venit „iarna vrajbei noastre”, care pare să nu se mai termine. Nădăjduim ca iarna aceasta să acopere tot ce e urât pe pământ, iar Domnul să purifice și să ne înnobileze sufletele.

Ne bucurăm că sărbătorile sunt aceleași în orice lume am trăi, de oricare parte a vieții ne-am afla, pentru că ele sunt date pentru toți și nici măcar moartea nu ne poate pune granițe. E bine să medităm, din când în când, asupra trecerii noastre pe acest pământ, învățând că destinul nostru stă în mâinile Domnului, indiferent dacă soarta ne este potrivnică sau favorabilă.

„Și oricât de amărâți să fim

Nu-i bine să ne dezlipim

De cel ce viețile ne-a dat” – G. Coșbuc

Și chiar dacă se ivesc conflicte, ar fi bine să ne înarmăm cu bunătate șu cu răbdare pentru a îndepărta Răul care planează asupra noastră. Să ne amintim de cugetarea lui N. Iorga: „E așa de ușor să întorci ochii de la cineva, încât e o risipă de simțire să-l urăști”. Păcat că am ajuns să ne luptăm cu busola noastră spirituală și cu propria inutilitate.

„Dacă moartea ar fi sfârșitul a tot, cei în câștig ar fi ticăloșii, moartea i-ar elibera și de trup și de suflet și de păcate, iar tăcerea care s-ar lăsa peste mormântul lor ar fi egală cu a celor care au fost virtuoși”. Platon

Prof. Elena AFLOREI

Articolul Iarna împăcării noastre! apare prima dată în Ecoul muntilor.

Cercetătorii susțin că și-n zilele de astăzi regăsim focurile care se aprind în unele zone ale țării pe 25 decembrie, dar și forma rotundă a colacilor are o simbolistică veche- moștenirea dacilor.

Crăciunul trasează un întreg ciclu folcloric desfășurat în 12 zile (25 decembrie – 6 ianuarie) simbolizând cele 12 luni ale anului, pe parcursul cărora anul crește, se maturizează, îmbătrânește, pentru ca în final să moară. Dacă observăm cu atenție și sfinții urmează același clișeu: la începutul anului apar sfinții tineri, apoi cei maturi, iar la sfârșitul anului sfinții bătrâni sau „moșii”.

Obiceiul de a pune ramuri de brad în casă apare menționat prin secolul XV, iar brazii împodobiți cu mere apar într-o cronică de pe la 1605 în Strasbourg, aceștia simbolizând grădina Raiului. Abia pe la începutul secolului al XVII-lea apar și lumânările în brad. Astăzi este suficient să lăsăm imaginația să zburde, iar brazii sunt împodobiți în fel și chip.

În tradiția românească, Moș Crăciun are barbă albă, este păstor și frate cu Moş Ajun. El vine călare pe un cal alb și șchiop. Alții cred că Moșul este un zeu autohton, care moare și renaște cu ocazia solstițiului de iarnă. El este simbolizat de butucul ars în timpul sărbătorii și de sacrificiul porcului.

Crăciunul a devenit oficial sărbătoare bisericească în secolul IV.

Cu siguranță această perioadă a anului este mult așteptată de toată lumea indiferent de origini, conotații, vârstă etc., se deosebește în a fi o sărbătoare a bucuriei, a speranței, a tradițiilor și a familiilor reunite, un moment în care colindele, urăturile presărate de celelalte obiceiuri reușesc să transmită generațiilor următoare bogăția spirituală a fiecăruia dintre noi dar mai ales ajută la întărirea identității naționale.

Crăciun binecuvântat!

Roxana Gabor-Tănase

Articolul Istoria unei sărbători cu multe rădăcini păgâne – Crăciunul! apare prima dată în Ecoul muntilor.