De unde ideea unei pensiuni?

În 2021 a fost casă veche, în care am crescut, m-am hotărât să o renovez, m-am înțeles cu surorile, la vremea respectivă aveam trei surori, acuma mai am doar două, între timp una a decedat, am primit drept la proprietate și m-am gândit să fac totuși ceva cu casa veche pentru că era păcat să rămână și să se distrugă. Primul motiv a fost că soția a lucrat o perioadă la o brutărie, după aceea îi plăcea acest domeniu, panificația, să facă pâine și alte produse de acest tip, și în general bucătăria; la noi bucătăria a fost un lucru important – și eu am fost bucătar în armată – și ne-am gândit să facem ceva în acest sens. Am deschis un Punct gastronomic local în 2021, în 2023 am redeschis firma pe numele soției și atunci am zis „Hai să facem și o pensiune, ceva camere pentru cazare”, și de-aici a plecat toată treaba. A fost foarte greu, de-abia anul trecut am reușit să terminăm toată construcția.

Ați încercat să accesați fonduri?

Am încercat, dar n-am reușit. Prin mijloace proprii, împrumuturi la prieteni, am avut o soră în Italia, Dumnezeu să o ierte, foarte mulți bani mi-a trimis, foarte mult m-a sprijinit, păcat că n-am mai putut să-i returnez, că ea a plecat. Mulțumim lui Dumnezeu, muncă foarte multă, dar ce să faci? trebuie să muncești ca să poți supraviețui.

Anterior ați lucrat tot în turism?

Nu, am luat-o de la zero, pot să zic așa, am făcut casa în 2004 – știu sigur, când m-am mutat în casă nouă cu soția – am făcut var, am dus var, cum se ducea prin fel de fel de târguri prin toată țara, de-acolo am avut gater, cherestea, tot prin târguri și piețe, apoi am avut o făbricuță de mobilă, aceea a durat vreo 17 ani, aproape 18, am făcut mobilă din PAL, am terminat și cu mobila pentru că în 2021, atunci cu Pandemia, n-am mai avut cu cine lucra, s-au cam închis târgurile și atunci am renunțat. Dacă nu era cu Pandemia, nici astăzi nu lăsam mobila, pentru că ne descurcam binișor.

Dvs. creați schițele pentru mobilier, designul, sau ați avut angajați?

Am avut un singur angajat, dar noi colaboram, el era mult mai specialist ca mine, să recunosc, el era meseriaș, a murit cu pandemia atunci, un meseriaș cum puțini sunt în țară, poate 10 la sută. A murit atunci, la patruzeci și ceva de ani, un om în toată splendoarea lui. Din cauza asta, am renunțat și eu total.

Cum v-a venit ideea de a găzdui tabere pentru copii? Se știe că sunt mai năzdrăvani și-apoi trebuie atenție sporită atât în ceea ce privește cazarea, cât, mai ales, masa.

Da, este și un risc, dar dacă totul se face ca la carte, nu este niciun fel de problemă. Colaborând cu dl Marius Coșerariu în legătură cu Asociația „Eu Cred” am zis „Hai să facem și o tabără pentru copii!”. În 2024, anul trecut. Dacă am reușit, hai să facem și în 2025, și așa am organizat tabăra „Dăm Folk” și anul acesta.

Deci, DĂM FOLK la munte s-a desfășurat aici, iar la tabăra Dăm Folk la mare ați contribuit?

Ba da, am participat, nu i-am lăsat singuri nici acolo. Am avut câtiva copilași și acolo, ne-am distrat cu ei, ne-am mai scăladat cu ei, am gătit pentru ei.

Deci, partea de bucătătie ați asigurat-o practic dumneavoastră. Toate preparatele. E o pasiune, aveți studii în domeniul culinar?

Studiile sunt doar din armată și pentru restul ne-am gândit să mergem doar pe tradițional. Noi nu am preluat rețete moderne, în principal asta am vrut să facem: mâncare cum gătea mama și bunica, că nu știu dacă ne mai întâlnim cu bucate din astea vechi, străvechi, nu cu pizza, șhaorma; n-avem o problemă cu ele, dar noi facem mâncare cum făcea mama acasă. Când am deschis Punctul Gastronomic Local la asta m-am și gândit din start. Chiar dacă nu va fi multă lume, să folosim produse din gospodărie și rețete tradiționale. De exemplu, la tăierea porcului facem bucatele care se preparau cândva: tobă, cârnați, chișcă, caltaboși, slăninuță afumată. Mulți le fac în toate chipurile posibile, dar avem și noi rețetele noastre, care ne reprezintă. Am făcut doar ce-am văzut la părinți și la bunici: sărmăluțe, pifteluţe etc.

Evident, în taberele pentru copii meniul este diversificat în funcție de preferințele lor?

Exact, aici nu se poate altfel. Supa de pui, care este nelipsită și când aud copiii cum mai vreau o porție, și încă o porție, îmi crește inima.

Am văzut ce s-a întâmplat aseară cu pastele cu piept de pui. Copiii se înșiruiau să ceară a doua, a treia porție…,deși fuseseră suficient de generoase.

Paste carbonara cu piept de pui, o rețetă adaptată de noi. Copilașii mei, am și eu doi băieți, cel mic gătește extraordinar paste carbonara, a făcut o pasiune, pot spune chiar mai bine ca noi.

Este la liceu băiatul sau la gimnaziu? Am observat cât s-a implicat și cum a ajutat încontinuu, de la servire la prepararea bucatelor, apoi la curățenie.

E la liceu, a terminat clasa a 9-a, la Gheorgheni. Cel mare a terminat acolo liceul, a făcut Școala de Poliție la Câmpina, este polițist și cel mic a cam luat-o pe urmele lui. Să vedem când termină ce își propune, dar mulțumim lui Dumnezeu, cel mare este pe picoarele lui, polițist la Miercurea Ciuc, în Harghita. Dacă așa i-a plăcut, să fie el sănătos.

Am observat că în weekend a venit și el să ajute.

Da, când prinde momentul  și are un pic de liber, vine și ajută familia. Niciodată nu ne-a refuzat ajutorul. De aici a plecat și vede cât muncim, și noi l-am susținut, e foarte greu astăzi să porți un copil în școală și el a apreciat eforturile noastre.

Valorile acestea pe care le-ați transmis în familie le transmiteți și copiilor care vin în tabără.

Ne străduim să-i învățăm de bine, nu de rău, pentru că aceasta este viața noastră, trebuie să le distragem atenția, să nu stea cu ochii în telefoane toată ziua, să facă și altceva. Părinții, acasă, mă gândesc că fac tot la fel, de-acuma statul dacă mai face ceva să-i antreneze și în alte activități, să finanțeze programe care promovează mișcarea, lucrurile practice.

Este greu să mulțumiți părinți, copii, turiști din diferite zone?

Câteodată da, câteodată nu. Unii pleacă atâta de mulțumiți, cum nici nu-și imaginau la sosire. Pe alții poate nu-i putem ajuta să facă activitățile pe care și le propun. Ne cer ATV-uri, să-i ducem pe munte cu trăsuri, nu le putem oferi așa ceva, și noi suntem la început de drum, poate pe viitor, dacă putem obține niște fonduri, printr-un proiect, ceva. Turiștii nu vin numaidecât pregătiți pentru zona montană și ce oferă aceasta: plimbări în natură, pe traseele montane, relaxare, și-ar dori mai mult, muzică, distracție etc. Din păcate atât le putem oferi noi: cazare și masă.

Vă gândiți să vă extindeți?

Da, am o magazie pe care vreau să o desființez și aș mai face câteva camere în prelungirea unui foișor. E păcat că sună telefonul și nu ai cazare. Dacă ajută Bunul Dumnezeu, asta ne-am dori pe termen scurt.

Turismul este viitorul în zonă?

Da, altceva nu a mai rămas. Mai este Fabrica de ciment Heidelberg, unde lucrează maximum 500 de oameni și-s vreo 4-5 comune, care nu au alte resurse. Lemnul s-a cam terminat, a fost sursa principală de venit după Revoluție, altceva nu este în zonă.

Zona este deosebită, are nenumărate atracții. Și nu vorbim doar de Cheile Bicazului sau Lacul Roșu.

Exact, Barajul Bicaz, un obiectiv frumos, aproape, aici, la 15 km, de-aici pe Ceahlău o oră jumătate cu mașina, încă o oră jumătate pe jos și ești la Dochia, apoi Cabana Stănile, Mănăstirea Stănile, zona este extraordinar de frumoasă, însă aici mai am o supărare, nu este dezvoltată suficient din partea autorităților, ar trebui mai multă promovare, vin turiști din sudul țării care nu auziseră nimic despre aceste locuri și pleacă mai mult decât încântați, deși nu știau multe lucruri în zonă.

Coborând de la Lacul Roșu, deși cald, aglomerație, am remarcat un zâmbet larg care era întipărit pe fețele tuturor celor care imortalizau stâncile din Cheile Bicazului.

Nu întâlnești oriunde așa ceva.

Din păcate și experiențe negative. Erau turiști străini care se plângeau că ieri au cumpărat o înghetață cu 5 ron și astăzi era 10, sau un cozonac secuiesc (Kurtos kalacs) cu 25 și acum era 35. Au refuzat să mai cumpere din principiu. Cum am putea elimina aceste practici negative?

Acesta este omul care știe să facă business murdar. De exemplu, eu am fost la mare și am plătit 40 de lei o ciorbă. 80 de lei două ciorbe, eu și soția. Dacă eu îi iau unui copil 80 de lei trei mese pe zi, stau să mă gândesc…?!  Vin turiștii și mânâncă felul unu, felul doi, desert…trei mese pe zi… „Cum, domnule, 150 de lei trei mese pe zi? Dădeam atât la o singură masă!” Eu nu-mi permit să cer mai mult. Animalele le țin eu, legumele sunt din gospodăria mea. Plătești o dată, a doua oară nu mai vin la mine. La revedere! E o rușine. Englezul acela, care a văzut azi un preț, mâine altul… Nu-i corect deloc. Dacă ai cheltuit cu înghețata aceea 3 lei, mai pui 2, ai bun-simț… Ne batem joc, ne furăm căciula unul altuia.

Considerați că este important să se organizeze tabere? Șimțiți că sunteți parte din formarea tinerei generații?
Sigur că da. Dacă îi văd cu telefoanele, îi provoc să se joace, să facă altceva.

Acum ați găzduit o tabără de jurnalism. Copiii iau interviuri, scriu articole, însă am încercat să îmbinăm timpul petrecut în fața ecranelor laptopurilor cu cel destinat activităților în natură.

Când este vorba despre ceva folositor, normal. Dar dacă termină un joc și începe altul, nu se poate dezlipi două secunde de la telefon, este ceva problematic.

V-au plăcut activitățile desfășurate în tabără? Ați dori să ne mai găzduiți și în alt an?

Dacă ajută bunul Dumnezeu și mai veniți la noi, cu cel mai mare drag. Copiii au fost buni, cuminți, de ce nu? O să ținem în continuare aproape. Măcar 100 de ani de aici încolo.

Să împărțim la 10. Cum vă vedeți peste 10 ani?

Vrem să ne vedem în aceeași echipă, cu două pensiuni, același foișor, aceeași masă gustoasă și sănătoasă. Să fim sănătoși să ne vedem cu bine! Poate se miluiește Bunul Dumnezeu să ne mai țină pe pământ sănătoși și în pace!

Prof. Cristina Chirilă

Articolul Pensiunea Emilia – o oază de liniște și tradiție în inima Bicazului Ardelean. Interviu cu domnul Gheorghiță Moldovanu apare prima dată în Ecoul muntilor.

Alăturăm articolul realizat de două mici jurnaliste cu domnia sa:

În tabăra Catharsis am avut ocazia să-i luăm interviu domnului Sergiu Ciocoiu care este reporter.

1.Cum v-ați început cariera de redactor?

E o poveste lungă și oarecum legată de formarea mea. Îndrăgostit de lectură, am terminat Facultatea de Litere, și în ciclul facultății am colaborat cu o serie de reviste din rațiuni pecuniare, aveam nevoie de bani și o sursă de venit putea să intervină în urma acestor colaborări cu ziare. Făcând facultatea de filologie, scrisul îmi era la îndemână. Mi-a fost mult mai ușor să întocmesc articole, să mă descurc prin cuvântul scris datorită acestei facultăți, care presupune să citești și să scrii, sintetizând foarte multe. Am început încă de la vârsta de 18 ani să scriu. Când scrii un articol nu ești numaidecât redactor, poți fi și reporter. Un redactor poate să fie și reporter atunci când realizează și munca de teren pe care o faci dincolo de a redacta, de a alcătui un articol, care poate să fie o știre, o poveste, un reportaj despre ceva. Un reportaj este o știre mai lungă. O știre poate să fie de genul:,,Astăzi s-a întâmplat, a avut loc evenimentul cutare…în Piața Sfatului din localitatea…au luat parte invitați din alte comune. Organizatorul evenimentului este domnul director, profesor sau primar, acesta ne-a spus:’’ și ni se arată între ghilimele ceea ce a spus organizatorul și se continuă cu o concluzie. Asta ar fi știrea. Reportajul presupune să te mai întinzi puțin cu această știre: te mai duci la un participant și îl mai intrebi:,,Cum vă simțiți la acest eveniment?’’, te mai duci la un expozant și începeți cu introducerea. Deci reportajul este o poveste mai lungă decât știrea în sine, care răspunde la întrebările: ,,Când? Ce? Cum? Unde?’’.

2. Care este partea dumneavoasră preferată din munca de redactor?

Pot spune mai multe etape. În primul rând documentarea: vezi că este un eveniment. Apoi munca de pe teren, care este foarte plăcută și practică, aduni tot materialul vrut, apoi te întorci cu materialul vrut, de multe ori cu trei sau patru camere. După aceea ajungi cu toate cadrele acelea și trebuie să faci o emisiune inteligibilă, toate imaginile acelea trebuie să le pui într-un fel și începi să lucrezi la studio, să faci decupajul pentru fiecare sursă video, să faci textul, alegi ce anume pică, ce anume rămâne din ceea ce aveți pe casetă și asta îmi place cel mai mult. Îmi place foarte mult munca pe teren, dar la fel de bine mă simt în largul meu și atunci când scriu un text. Eu montez singur emisiunile, le mai și filmez, dar sigur echipele TVR sunt complete cu operator, asistent, șofer și redactor. Deci partea de teren mi-ar plăcea cel mai mult din ceea ce presupune să fac un articol.

3. 3. La ce vârstă ați constatat că sunteți pasionat de lectură?

Lecturile apar de mic copil, aș putea spune pentru că noi în anii ‘70, nu aveam la dispoziție telefoane mobile sau alte gadget-uri cu care să-ți ocupi timpul, așa că citeai. Erau fel de fel de cărți de povești, bineînteles, apoi povestiri, aventuri, cu vârsta. Am început să citesc la șase ani, înainte de a fi în clasa întâi. Când mi-am dat seama că-mi place, într-adevăr lectura? Cred că undeva pe la 19 ani, când i-am dat un alt sens lecturii, am văzut o altă valență în cărți și mi-am dat seama că ele pot să formeze un om, să-l schimbe, să-l întărească, să-i deschidă lumi și sensuri noi. În tot acest timp citeam ca să mă informez, citeam fiindcă programele de televizor nu erau așa captivante și vedeam o carte ca pe un film. Aș putea spune că nevoia ne-a făcut pe toți din perioada generației mele să citim, chiar dacă mai târziu ne-am dat seama că există un sens în această lectură.

4. Ce vă face să fiți pasionat de televiziune?

Televiziunea este un jurnalism dus la extrem, este complexă, deoarece dacă faci radio ai venit cu raportul bun, cum faceți și voi acum: ai tăiat, ai făcut, ai redactat și articolul e gata. Televiziunea e mult mai mult, sunt camere, trebuie să stai de vorbă cu oameni, trebuie să stai tu să faci o prezentare video, trebuie să fii convingător, trebuie să fii credibil, trebuie să fii plăcut și, cum vă spuneam, nu se termină totul aici, totul este gata în cabina de montaj, unde se montează acel puzzle, piesă cu piesă, și apare viziunea finală. Televiziunea cred că e o provocare, nu aș spune că sunt un om căruia îi plac numaidecât provocările, dar este ceva serios și complex, dacă este făcută așa cum trebuie.

5. Ce vă face să fiți pasionat de vehicule?

A fi pasionat de vehicule nu e mare lucru pentru un bărbat, la fel cum fetelor le plac păpușile, așa și băieții sunt de obicei aplecați înspre vehicule. Ar fi o ciudățenie, deoarece eu nu am terminat o facultate mecanică. Între filologie și mașini nu prea sunt raporturi imediate sau vizibile. Mi-au plăcut de mic mașinile, toate lucrurile la mine s-au întâmplat de mic, mi-au plăcut mașinile teribil, mi-au plăcut tot timpul. Mult timp a fost greu să faci o emisiune auto, deoarece presupune multe etape care țin de legea audiovizualului, de publicitate, este greu să vorbești despre o mașină fără să ai un contract de publicitate, fiindcă altfel se consideră că fac publicitate și poți fi tras la răspundere, să plătești amendă, etc. În sfârșit, acum am găsit un cadru în care să putem face aceste emisiuni și mă bucur de ele. Mașinile sunt o provocare, se dezvoltă, sunt ca niște ființe vii și tot timpul raportate la capriciile modei și exigențele vremurilor pe care le trăim. Mașinile evoluează la fel ca și telefoanele pe care le aveți voi.

6. Preferați mai mult cum sunt sau erau construite vehiculele în trecut sau în prezent?

Sincer să fiu, până să încep să fac emisiune, îmi plăceau mai mult cele din prezent. Ajungând să conduc foarte multe mașini ale prezentului mi-am dat seama că tot mașinile din trecut sunt mai frumoase. Mă deranjează enorm acel afișaj, acel display mare pe care îl au, ostentativ, aproape toate mașinile prezentului. Vreau ceasul la mașini așa cum era la mașinile mai vechi. Deci îmi plac mai mult mașinile ceva mai vechi, nu foarte vechi numaidecât. Acum toate mașinile tind să fie la fel din rațiune de posturi, de ergonomie, au ajuns într-un moment în care nu pot să arate altfel decât toate în aceeași manieră, ca să fie comode, să nu consume mult, și așa mai departe. Înainte mașinile erau mai cu personalitate, mai în felul lor.

          Îi mulțumim domnului Sergiu pentru sinceritatea sa și pentru timpul oferit!

Asavei Casandra

Bortișcă Ioana

Articolul Interviu cu domnul Sergiu Ciocoiu: De la pasiunea pentru lectură la Jurnalism și Televiziune apare prima dată în Ecoul muntilor.

Ediția de anul acesta a fost finanțată de Consiliul Județean Neamț, printr-un proiect câștigat de Asociația Culturală „Eu Cred” Tașca, în baza legii 350/2005 privind regimul finanțărilor nerambursabile din fonduri publice alocate pentru activități nonprofit de interes general, dar și cu sprijin logistic din partea Primăriilor și Consiliilor Locale Bicazu-Ardelean, Tașca, Hangu, Grințieș și Pângărați..

Această manifestare cultural-artistică este, de fapt, un fel de 3 în 1, adică, timp de o săptămână copiii și tinerii „cantonați” la Pensiunile  „Emilia” și „Sorina Deea” din Bicazu-Ardelean, devin frați în ale muzicii și împreună de distrează, socializează, iar la final de întrec în cadrul unui concurs care respectă toate regulile: regulament de organizare a concursului, juriu, note, audiții etc., totul încheindu-se la final cu o festivitate de premiere și un spectacol de gală.

Programul taberei a debutat în forță, luni, 22 Iulie cu constituirea taberei la Căminul Cultural Bicazu-Ardelean, cu participarea primarului Ioan-Constantin Bârsan- un mare susținător al activităților cultural educative și bun gospodar, ocazie cu care, fiecare a primit câte o sacoșă personalizată cu un tricou al taberei și o antologie de texte cântate din muzica folk, cunoscute și mai puțin cunoscute. Seara s-a încheiat cu un concert în care au evoluat Elena Shulea și Cristina-Iuliana Marin, iar în deschidere copii din tabără.

Marți, 23 Iulie, întreaga tabără, cu mic cu mare s-a deplasat pe traseul stabilit, prima oprire fiind la Hangu, unde copiii din tabără au fost întâmpinați de copiii grupului „Mugurații Hangului” (coord. Marius Coșerariu), dar și de primarul comunei – Ioan Pîntea, bibliotecara Liliana Pîntea, care didactice și funcționari din Primărie, care le-au oferit sandvich-uri, apă, sucuri, iar la final, cu toții au „tras” o cântare din care nu putea lipsi imnul taberei „Dăm Folk”. Periplul a continuat până la Mănăstirea Petru-Vodă, unde Părintele Arhimandrit Hariton Negrea- starețul mănăstirii a oferit fiecăruia cărți de învățătură spirituală și le-a vorbit despre viața „Sfântului Moldovei”- Părintele Iustin Pârvu. Nu putea lipsi vizita la cimitirul mănăstirii, unde-și dorm somnul de veci, printre alții, Radu Gyr și Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa, după care, fiecare s-a oprit la mormântul Părintelui Iustin Pârvu pentru rugăciune și reculegere. Bineînțeles, conform „ordinului”, toți cei din tabără „au dat ascultare” și s-au oprit la masă. La întoarcere, preț de o clipă, s-a vizitat și Mănăstirea „Paltin”, după care, drumul a continuat în stațiunea Durău pentru odihnă și hidratare. Ultima oprire a fost  la Grințieș, unde gazdele noatre, în frunte cu prof.dr. Daniel Dieaconu și echipa sa, au oferit celor din tabără un balmoș tradițional și grătar. Seara s-a încheiat cu un frumos recital oferit de Grupul „Ecoul Munților” și de binecunoscutul folkist Walter Ghicolescu în curtea interioară a Muzeului Sătesc.

Miercuri, 24 Iulie a fost planificată faimoasa plimbare cu vaporul oferit cu atâta generozitate de un alt iubitor de muzică folk și susținător al taberei- ing. Marinică Amarinei, iar seara s-a întâmplat… mare spectacol, în recital evoluând doi dintre titanii muzicii folk din România: Andrer Păunesccu- fiul marelui Adrian Păunescu și …nebunul de alb, Emeric Imre însoțit de RariusRoje – clape și Jimi el Laco- vioară. Pe scena amplasată în curtea interioară a Căminului Cultural Bicazu-Ardelean, în prezența unui public numeros, s-au auzit marile cântece fredonate de orice român: „Nebun de alb”, „Orație de nuntă”, „Muntele”, „Punctul pe i”, „Lumină pentru toți” etc. De menționat că întreaga curte a Căminului Cultural Bicazu-Ardelean a fost îmbrăcată cu un Tricolor de 50 m, creând un decor absolut spectaculos.

Joi, 25 Iulie, tabăra a urmat un alt traseu minunat, în comuna Pângărați, unde prof. Carmen Ionela Muraru – directoarea Școlii Gimnaziale „Nicolae Iorga”, Andrei-Sebastian Bucalău – directorul Căminului Cultural Pângărați și viceprimarul localității – Cristi Croitoru, ne-au întâmpinat așa cum se cuvine pe malul Lacului Pângărați, unde au fost admirate lebedele care, de mult timp, au ales să-și stabilească casa la Pângărați. Următoarea oprire a fost la Mănăstirea Pângărați, unde, doamna Gianina Croitoru-Dumitru a oferit gogoși delicioase și limonadă. Seara s-a încheiat la Bicazu-Ardelean, unde, din cauza ploii, spectacolul planificat s-a desfășurat în interior. Astfel, au urcat pe scenă, ca de obicei, copii din tabără, apoi Grupul „Lyra” și Adrian Bezna.

Vineri, 26 Iulie, a fost ziua emoțiilor, deoarece s-a desfășurat concursul, la care au participat  32 de mici artiști – grupuri și individual, majoritatea participanți la tabără, dar și înscriși din alte zone: Brașov, Zărnești- Brașov. Juriul a fost unul competent și exigent, format din profesioniști, respectiv Cristina-Iuliana Marin, Dorina Mucenicu, Vlady Cnejevici, președinte fiind Dorin Andone – actor la Teatrul Național București, membru al Trupei T V A. Cocheta sală de festivități a Cămiului Cultural Tașca s-a umplut de copii și părinți, totul durând aproximativ 6 ore. Seara s-a încheiat cu un alt concert în care au evoluat Ionuț Argint- un virtuoz al acordeonului, Corina și George Nica și Cătălin Stepa – fiul „privighetorii” lui Adrian Păunescu, Tatiana Stepa.

Sâmbătă, programul a fost unul lejer, întreaga tabără pregătindu-se de festivitățile de închidere a taberei. După ce a fost pregătit decorul de sărbătoare, cu acel tricolor imens, a început ceremonia dedicată Zilei Imnului de Stat. Un preot a ținut o scurtă rugăciune de mulțumire, iar doamna Alina Suciu – profesor de istorie a vorbit despre însemnătatea Imnului Național, după care, întreaga asistență a intonat imnul de stat. A urmat, apoi, festivitatea de premiere, câștigător fiind Grupul „Aripi de Folk” din Roznov, compus din 5 fete cu voci de înger, cărora li s-a atribuit Marele Trofeu cu punctaj maxim.

Seara și implicit tabăra s-a încheiat cu un concert extraordinar în care au evoluat Ionuț Coșerariu, Grupul Folk „Eu Cred și Trupa T V A- Trupa cu Valoare Adăugată (Adrian Vascu, Teo Boar, Vlady Cnejevici, Dorin Andone), iar în jurul orei 23,00, publicul încă mai fredona refrenul „Sfârșitul nu-i aici”.

Tabăra și Festivalul Național-Concurs de Creație și Interpretare „Dăm Folk nu este doar un eveniment muzical, ci și un catalizator pentru dezvoltarea comunității locale. Prin atragerea turiștilor, evenimentul contribuie la economia locală, susținând afacerile și promovând tradițiile și obiceiurile locale. De asemenea, tabăra are un impact pozitiv asupra tinerilor, oferindu-le modele de urmat și încurajându-i să-și urmeze pasiunile muzicale.

Tabăra și Festivalul Național de Creație și Interpretare „Dăm Folk” este o rază de speranță într-o lume muzicală dominată de comercial și kitsch. Cu fiecare ediție, evenimentul adună laolaltă oameni pasionați de muzică folk, creând o comuniune unită prin dragostea pentru muzică și natură. Tabăra „Dăm Folk” rămâne un reper important în peisajul cultural românesc, o sărbătoare a creativității și a spiritului liber.

Marius Mihai Coşerariu

Articolul 22-28 IULIE – SĂPTĂMÂNA „DĂM FOLK” apare prima dată în Ecoul muntilor.

Mă numesc Ciucanu Geanina, iar a IX-a ediție a taberei a fost pentru mine cea de a doua prezență în acest cadru, unde atmosfera este una de poveste.  În prima zi, am fost întâmpinați cu căldură de organizatori și participanți. Atmosfera a fost prietenoasă și deschisă, fiecare dintre noi fiind încurajat să își împărtășească povestea și pasiunea pentru muzica folk. După masa de prânz și timpul liber pe care l-am primit pentru acomodare, a urmat un minunat prim spectacol în aer liber.

A doua zi, marți, s-a spus că ar fi fost cea mai obositoare ținând cont de programul încărcat, de drumeții și de căldura apăsătoare, însă nu am lăsat aceste “obstacole” să ne răpească din extaz. După deplasarea taberei pe traseul Bicaz-Durău-Hangu și programele artistice susținute, am dat folk în “Țara Hangului”, deplasându-ne ușor spre comuna Grințieș, unde ne aștepta o adevărată surpriză, concert în aer liber susținut de artistul Walter Ghicolescu, sub genericul “Dăm Folk la Muzeu”. A fost o experiența de milioane!

Miercuri, a treia zi, a fost mai lejer. După plimbarea cu vaporul, vizitarea Centrului de informare Turistică de la Izvorul Muntelui și pauza de relaxare, ne-am bucurat de concertul extraordinar susținut de EMERIC IMRE Trio și ANDREI PĂUNESCU.

Joi, ne-am minunat de frumusețea Lacului cu lebede de la Pângărați și a Mănăstirii Pângărați, după care am vizionat un film la Căminul Cultural Pângărați Castel (surpriza organizata de domnul Bucalau Andrei Sebastian și doamna Carmen Ionela Muraru). Spectacolul din seara respectivă a fost susținut de Grupul “Lyra” și Adrian Beznă.

Vineri, emoțiile au fost la cote maxime pentru toți participanții din cadrul Concursului de Creație și Interpretare – “Dăm Folk”, iar seara ne-au încântat dragii Corina și George Nica, respectiv Cătălin Stepa și Ionuț Argint.

Sâmbătă, ne-am pregătit ușor, ușor pentru festivitatea de premiere, unde ne-am bucurat cu toții de reușita Grupului “ARIPI DE FOLK” ROZNOV (Trofeul festivalului) și de ultimul concert al ediției a IX-a, susținut de Ionuț Coșerariu, Grupul Folk “Eu Cred” și Trupa TVA.

Duminică a fost o zi tristă pentru majoritatea. Ne-am luat rămas bun unii de la alții și ne-am promis ca ne vom revedea cu MAI multă voioșie în ediția cu numărul X a Taberei și Festivalul Național de Creație și Interpretare-Concurs “DĂM FOLK”.

Tabăra folk nu a fost doar despre muzică, ci și despre prietenie și dezvoltare personală. Am plecat de acolo cu o inimă plină de amintiri frumoase, cu noi abilități muzicale și cu dorința de a continua să explorez și să împărtășesc frumusețea muzicii folk. Această experiență mi-a reamintit cât de puternică poate fi arta în a ne aduce împreună și în a ne oferi un sens mai profund al identității și comunității.

Numeroase mulțumiri domnului Marius Mihai Coșerariu, președintele Asociației Culturale “EU CRED”, stimatelor doamne Elena Ropotoaia și Dorina Mucenicu, și tuturor persoanelor care ne-au fost alături și au contribuit la formarea tuturor amintirilor de neuitat din cadrul taberei!

DĂM FOLK!

Geanina Ciucanu

Articolul Pseudo-jurnal de tabără „Dăm folk” apare prima dată în Ecoul muntilor.

Împreună cu domnul director și domnul profesor de sport, am plecat la drum cu elevii claselor V-VIII de la Școala Gimnazială Nr.1 comuna Bicazu Ardelean. Microbuzele școlare ne-au deplasat în apropierea traseelor, iar de aici începe aventura.

Parcul Natural Hășmaș-Cheile Bicazului ne-a întâmpinat ca de obicei cu formațiunile sale calcaroase interesante în care apa și ceilalți factori de mediu au făurit diverse formațiuni geo-morfologice în decursul timpului. Situat la limita județului Neamț cu Harghita, aflat pe teritoriul mai multor localități: Bicaz Chei, Bicazu Ardelean, stațiunea Lacu Roșu, orașul Bălan, este locul în care natura a fost foarte generoasă,  iar cei de aici au profitat și au amenajat trasee turistice care să-l pună în valoare. Există trasee pentru toate categoriile de persoane, de la trasee aproape plate la trasee tip via ferrata, unde trebuie să înfrunți pieptiș stâncile și să te cațeri pe ele, de la trasee de 25-30 minute, la trasee de 1-2 zile, ce necesită echipament special și te poartă în munții învecinați. Deoarece timpul nostru a fost unul limitat am ales două trasee mai scurte pe care le voi descrie în rândurile de mai jos.

Vremea în prima zi este una mohorâtă, iar ca antidot am ales să facem un traseu circular în jurul Lacului Roșu. Traseul este marcat cu cruce roșie este unul accesibil, pe care-l parcurgi  aproximativ într-o oră. Punctul de pornire a fost debarcaderul amenajat pe marginea lacului, de unde o potecă ce șerpuie paralel cu acesta te va duce înspre coada lacului. În acest punct se găsește și o păstrăvărie care poate fi vizitată și de unde poți procura pește proaspăt. Trasul continuă după lac, prin pădure, iar din loc în loc este presărat cu clipe calcaroase modelate de factorii de mediu în decursul timpului. Întâlnești pe alocuri băncuțe, unde în liniștea locului, poți admira lacul în toată splendoarea sa. Lacul nu este unul obișnuit fiind format în urma unei alunecări de teren, în urma căruia un versant cu tot cu vegetația forestieră a zăgăzuit valea, din această cauză  din adâncuri răsar la suprafață, trunchiurile copacilor prăbușiți, aceștia fiind însoțiți din loc în loc de arborii doborâți pe cale naturală, care plutesc la suprafață. Fiind un habitat protejat, omul intervine doar pentru degajarea căilor de acces, în rest natura își continuă nestingherită procesele de dezvoltare și descompunere. Locul  este însuflețit de rațe sălbatice cu bobocii lor jucăuși care oferă un spectacol  ad-hoc. Cei  atenți pot observa și peștișorii care se plimbă printre trunchiurile copacilor din albia acestuia. Câte o barcă, închiriată de la pontonul de vizavi, străbate luciul apei, însuflețind locul.

Punctul culminant al călătoriei îl reprezintă platforma suspendată la aproximativ zece metri deasupra lacului, acesta fiind mărginită de balustrade confecționate din sticlă, acest lucru contribuind la o senzație deosebită care parcă te contopește cu mărețul obiectiv. Vederea este una deosebită datorită faptului că de aici poți surprinde o imagine de ansamblu asupra lacului. Culorile mai ales în această perioadă a anului sunt amplificate de către vremea ploioasă, acest lucru duce la captarea unor imagini deosebite.

A doua zi o ceață densă acoperă muntele, dar hotărârea a fost deja luată, urcăm pe Suhartul Mic, și ne ghidăm după principiul: ”Vreme rea imagini spectaculoase”.

Intrarea pe traseu se face traversând  podul de peste râul Bicaz, în dreptul hotelului Turist. La început preț de câteva sute de metri  traseul  urmează un drum forestier care șerpuiește prin pădurea de conifere. La capătul drumului priveliștea se deschide, iar în față apare semeață stânca Suhartului. Abordarea se poate face în două feluri, fie urmând cărarea șerpuită, care înconjoară stânca, fie pieptiș urmând Via Ferrata Wild Ferenc. Acest din urmă traseu este unul amenajat de către o echipă de salvamontiști din Gheorgheni prin folosirea unor cabluri de oțel și pitoni de fier înfipți în stâncă, parcurgerea lui fiind posibilă doar cu echipament special ce presupune un ham ce va fi ancorat de cablu prin intermediul a două carabine pentru siguranță.

Din motive lesne de înțeles am ales poteca ce înconjoară muntele, un traseu mai lung, dar care este mult mai accesibil. Efortul este unul mediu, acesta poate fi diminuat prin popasuri scurte și dese, ce pot fi folosite și pentru a admira împrejurimile, dar și pentru a imortaliza momentul. Cu puțin efort traseul te duce încet și sigur către vârful muntelui. Acesta ne întâmpină învăluit în ceață, iar după ce am luat câteva măsuri de siguranță, urmează pauza de relaxare.

Locul este unul deosebit aș putea spune o punte între cer și pământ, contrastul dintre stâncile calcaroase și pădurea de pin învăluită în ceață oferind o imagine senzațională. O cruce înaltă veghează acest ținutul, ca semn al statorniciei și credinței noastre.  Momentul a fost completat de o întâlnirea cu  o specie floristică deosebită, stânjenelul de munte(o varietate specifică locului).

Un panou informativ, în formă de masă, prezentată zona(panorama) cu explicațiile aferente. Poate oferi  o consolare atunci când vizibilitatea este redusă și un motiv de a te face să revii. Sunt prezentate principalele obiective ce pot fi admirate și denumirile acestora, poate  viitoare destinații în traseul unui călător. În zilele însorite toate aceste obiective pot fi cercetate cu ajutorul unui telescop amplasat strategic.

Ne pregătim de plecare, facem câțiva pași, aruncăm o ultimă privire și miracolul unei zile mohorâte se produce, norii sunt împrăștiați pentru câteva momente, iar toată splendoarea văii ni se dezvăluie treptat. Expresiile de tipul “wow” sunt cele care descriu cel mai bine momentul. Privirile sunt captate de către Lacul Roșu aflat la baza masivului Gilcoșului, ce a stat la baza formării acestuia. În fundal se deslușesc alte formațiuni cum ar fi masivul Licaș, Hășmașul Negru, iar undeva în depărtare Hășmașul Mare.   Și ca orice moment frumos acesta durează preț de doar câteva minute , perdelele de nori punând din nou stăpânire pe munte. Ne întoarcem entuziaști cu  gândul de a găsi alte locuri spectaculoase spre care să ne îndreptăm pașii…

Sorin CIUCANU

Articolul Invitație la drumeție: VEDERE PANORAMICĂ CU LACU ROȘU PE FUNDAL apare prima dată în Ecoul muntilor.

(Alberto Lleras Camargo)

Trăim vremuri complicate, confuze, cu schimbări care au loc într-un ritm amețitor, chiar absurd și inexplicabil. Întreaga lume este dominată de tehnologie și globalizare, iar tabla de valori se pare că a fost răsturnată în mod ireversibil, inteligența artificială intrînd tot mai agresiv în viața oamenilor, înlocuind aproape orice. Și totuși, undeva, la ieșirea din defileul spectaculoaselor Chei ale Bicazului, la confluența celor trei masive muntoase: Tarcău, Hășmaș, Ceahlău, în comuna Bicazu-Ardelean, județul Neamț, în inima pitorescului sat Telec, situat în umbra legendarelor Stănile, găsim o familie tradițională românească, care refuză cu încăpățînare să renunțe  la obiceiurile și tradițiile preluate din strămoși, pe care le păstrează și le duce cu mîndrie și demnitate mai departe, în ciuda vicisitudinilor vremurilor actuale.

Astfel, într-o gospodărie tipic românească, ce păstrează majoritatea motivelor populare specifice zonei de interferență între Moldova și Ardeal, trăiește familia lărgită- Pătulea-Lăzăruț- Voaideș -, compusă din bunici, copii și nepoți, fiecare membru al familiei avînd cîte o pasiune pe care și-o etalează cu mîndrie cu fiecare ocazie ivită (sărbători tradiționale, zilele comunei, festivaluri) și chiar pe rețelele de socializare, ajungînd în acest fel în atenția cît mai multor români și chiar străini, impresionați de frumusețea spirituală a poporului român.

Povestea acestei frumoase familii de români începe cu Nicolae Pătulea, seniorul familiei, care a decedat în luna aprilie 2023, cel care, împreună cu soția sa, Floarea Pătulea, au construit un mic „regat” spiritual în satul Telec- Bistra, „predînd” celor două fete, Alina și Corina, adevărate lecții de demnitate spirituală. De altfel, Nicolae Pătulea a fost cîntăreț la biserica din sat, păstorită de Preotul Andrei Armanu, nelipsind niciodată de la slujbă, purtînd cu sfințenie costumul popular țesut și cusut chiar de soția sa. Totodată, Nicolae Pătulea a fost un corespondent de seamă al postului de radio „Antena Satelor”, prin intermediul căruia aducea în atenția publicului larg frumusețea culturală și spirituală a Văii Bicazului.

Mai mult decît atît, a scris și numeroase poezii și proză scurtă, adunate în cartea „Povestea pădurarului” (Editura „Accent print” Suceava, 2016 ISBN 978-606-8686-47-9. 821.135.1-34. CIP 2016-11685. 1373). Dar Dumnezeu nu s-a oprit aici și i-a dăruit lui Nicolae Pătulea și talentul picturii, acesta pictînd numeroase icoane care ornează fiecare odaie a locuinței sale. Din păcate, în ziua de 30 aprilie 2023 („Duminica Femeilor Mironosițe”), din cauza unei boli nemiloase, Nicolae Pătulea a trecut la cele veșnice, lăsînd în urmă o bogăție spirituală deosebită și o familie credincioasă, care duce mai departe lucrarea sa.

Pe Floarea Pătulea, soția răposatului Nicolae, o poți găsi, ori la biserica din sat, în strană, îmbrăcată în frumosul costum popular pe care singură și l-a creat, ori în sânul familiei, pe scaunul din fața războiului de țesut, unde învârte ițele cu pasiune și măiestrie, creînd adevărate opere de artă (covoare, cuverturi, prosoape etc.) pe care le dăruiește sau le vinde celor interesați, avînd în vedere că nu are alte venituri. Și, slavă Domnului, nu duce lipsă de comenzi, produsele de artizanat pe care le creează cu atîta pasiune, fiind la mare căutare. Dacă stai de vorbă cu Floarea Pătulea, simți acea curățenie, modestie și puritate sufletească pe care le întîlnești doar la oamenii simpli care încă mai cred în adevăratele valori spirituale.De altfel, cînd îți vorbește, parcă nici nu ai curajul să o întrerupi sau să-i pui vreo întrebare deoarece, parcă presimte ce urmează a i se cere.

Aproape niciodată nu se așază la războiul de țesut fără a purta o cămașă populară, iar cînd țese, pare că respectă un adevărat ritual și, de multe ori, în timp de trage la stative, se roagă pentru sufletul soțului ei, pentru sănătatea copiilor și nepoților, iar timpul tace și trece… fără să-și dea seama. Floarea Pătulea deține o adevărată colecție de obiecte de artizanat (cămăși populare, covoare, prosoape etc., iar la loc de cinste, în capul patului are un mic altar unde, lîngă o icoană pictatată de soțul ei, este așezată cartea „Povestea pădurarului”, alături de o candelă care pîlpîie-n tăcere, invitîndu-i pe cei din odaie la rugăciune și aduceri-aminte.

În aceeași gospodărie locuiesc și cele două fete ale lui Nicolae și Floarea Pătulea, respectiv Alina (căsătorită Lăzăruț) și Corina Arabela (căsătorită Voaideș), cele două ducînd mai departe moștenirea spirituală primită de la părinți, dăruind-o copiilor, care, la rîndul lor, se pare, nu se abat de la drumul croit de bunici și părinți. Alina și Corina sunt absolvente ale Școlii Populare de Artă și împreună cu mama lor, Floarea Pătulea, făuresc cu abnegație, dragoste, bucurie, credință și talent obiecte artizanale unice, de o valoare spirituală incontestabilă.

   Alina Lăzăruț este fiica cea mare și cea care păstrează echilibrul în familia lărgită Pătulea-Lăzăruț-Voaideș, aducînd într-un fel din înțelepciunea tatălui și smerenia mamei. Dumnezeu a fost darnic și le-a dăruit celor doi soți, Alina și Nelu, două fete, cea mare fiind studentă la Sibiu, iar mezina, elevă la Bicazu Ardelean.

Și pentru că Dumnezeu știe să strîngă oameni de aceeași sorginte la un loc, i-a dăruit Corinei un soț pasionat de muzică – Mihai Voaideș și împreună formează un cuplu muzical excepțional (Corina- voce, Mihai- orgă, acordeon), iar multe cupluri de pe Valea Bicazului și-au unit destinele pe muzica lor, din programul lor nelipsind celebra și unica „Învîrtită de la Chei”.

Mihai și Corina au fost binecuvîntați cu doi copii minunați, care, la rîndul lor încep să rodească și să-și facă loc printre oamenii frumoși, hărăziți de Dumnezeu cu talent: Luca – 9 ani, care studiază saxofonul și Miruna- 16 ani, care, pe lîngă talentul de a picta (avînd numeroase icoane care ornează pereții, alături de picturile bunicului său), studiază pianul și saxofonul, fiind înzestrată și cu o voce extraordinară, moștenită, probabil, de la mama sa. O altă tradiție de familie este apicultura – practicată cu profesionalism de Mihai Voaideș, care, prin această ocupație, întregește acest frumos tablou de familie tradițională identificat la poalele mărețului Ceahlău.

Cu siguranță, poporul român nu duce lipsă de oameni pasionați de cultură tradițională, dar familia Pătulea-Lăzăruț-Voaideș din Bicazu Ardelean este un exemplu viu de dedicare și pasiune pentru tradițiile culturii locale. Prin artizanat, muzică, pictură, apicultură, ei nu doar că păstrează moștenirea spirituală și culturală a regiunii, ci o împărtășesc cu lumea, aducînd recunoaștere și apreciere pentru frumusețea și autenticitatea tradițiilor din această regiune unică din România, situată la hotarul dintre provinciile istorice romanești, Moldova și Transilvania.

Marius Mihai Coşerariu

Articolul PĂTULEA- LĂZĂRUȚ- VOAIDEȘ DIN BICAZU-ARDELEAN: O FAMILIE TRADIȚIONALĂ, UN EXEMPLU DE TRĂIRE ȘI SIMȚIRE ROMANEASCĂ apare prima dată în Ecoul muntilor.

Directorul apare jovial ca întotdeauna, se postează în mijlocul elevilor și începe să le vorbească:

“Astăzi ne adunăm aici pentru a marca încheierea unei etape minunate în viața școlară și deschiderea unei noi etape plina de promisiuni. Suntem martorii unui moment deosebit în istoria școlii noastre, când ne pregătim să părăsim această clădire încărcată de amintiri, pentru a ne muta într-o școală care reflectă evoluția și progresul educației.

Această școală a fost locul unde s-au conturat prietenii durabile, unde am învățat nu doar materii școlare, ci și lecții de viață. Astăzi privind în urmă, putem să ne simțim mândri de fiecare realizare, de fiecare pas înainte, de fiecare progres învățat în aceste săli de clasă și în această curte a școlii……..

În acest moment, vreau să mulțumesc tuturor celor implicați în reușitele noastre: de la părinți la elevi, la cadre didactice și personalul școlii. Fiecare contribuție a contat și a fost parte din această reușită colectivă…”

A fost emoție pură, copii au aplaudat minute în șir din toată inima lor, fiind și ei conectați la importanța evenimentului, nu a fost nimic artificial deoarece emoția nu se descrie în cuvinte, ea se trăiește pur și simplu. Pe de o parte bucuroși că aparținem unei asemenea familii numită școală, pe de altă parte triști pentru o despărțire nu poate fi veselă. A fost ultimul careu de la Școala Telec.

Aplauzele au fost pentru cuvintele spuse din suflet, dar cred eu și pentru școala care i-a găzduit cu căldură și care de astăzi v-a rămâne goală.

Da aceasta este anunțul așteptat de toată lumea, ne mutăm în școala cea nouă, o epocă se termină pentru a face loc alteia.

A fost o școală cu de toate, cu teren de sport și spațiu verde, cu săli de clase spațioase, cu laborator de fizică și chimie, cu sală de calculatoare, cu bibliotecă și sală de sport, cu elevi inimoși și profesori dedicați.  Aflată într-un cadru natural excepțional fiind înconjurată de munți, cu vedere la Ceahlău și luminată de razele soarelui.

În România încă o școală rămâne pustie, victimă a depopulării localităților din mediul rural. O școală cu o istorie tumultoasă, în care numeroase generații au însuflețit locul respectiv. Un lăcaș din care au plecat în lumea mare copii ce mai târziu au devenit oameni de bază ai societății.

Rămân în urmă amintirile frumoase care au luat naștere pe holurile acestei instituții și speranța că va veni o zi când glasurile de copii vor reînsufleți acest lăcaș.

Sorin Ciucan

Articolul ULTIMA TOAMNĂ… apare prima dată în Ecoul muntilor.

Fiind așa de aproape, pofta de drumeție montană se poate realiza oricând și foarte repede. Se poate urca dinspre toate direcțiile, iar cu mașini de teren până aproape de destinație. (evident, la mine nu e cazul…).

Aleg întotdeauna calea cea mai lungă, pornind dinspre N-E, pe un traseu nemarcat, ce durează aproximativ 3 ore. După o pantă apreciabilă, urmează calea de creastă, până aproape de vârf.

Ceea ce mă atrage în fiecare primăvară, și nu numai, este mult așteptata ieșire a ghioceilor. Trebuie să vă mărturisesc că pe o suprafață de 4-5 hectare ies ghiocei și brândușe, atunci când mai sunt doar câteva petice de zăpadă.

   Este o minune a naturii să vezi aproape de vârful muntelui, o așa mare suprafață plină cu gingașii vestitori ai primăverii. Aceștia apar după trei săptămâni când cei de pe straturile noastre se topesc.

Deci primăvara este o atracție în plus pentru a urca pe Higheș, masivul ce domină împrejurimile. De sus se poate admira Ceahlăul nostru drag, Hășmașul, Grințieșul Mare, Măgura, etc.

Înainte de a ajunge sus sunt vestitele fânețe ale tulgheșenilor și bicăjenilor cu bordeie ancestrale, în care aceștia stăteau câte 3-4 săptămâni, în fiecare vară,(erau tare departe de sat) până terminau recoltatul fânului. Astăzi se mai încumetă a face fânul 3-4 gospodari.

Trebuie să vă mai spun că-n fiecare vară, vestiții icari ieșeni(sportivi de performanță), urcă pe acest vârf și coboară lin, cu parapantele, prin grădinile sătenilor, un spectacol unic și așteptat cu mare interes.

Nu pot să trec uitării denumirea pe care au dat-o muntelui localnicii. Aceștia îi zic Ciuhă și spun că atunci când nu se mai zărește niciun petec de zăpadă sus, pot trece la arat. Un lucru verificat…

Se pare că dinspre Bicazu Ardelean drumul este asfaltat până chiar sub munte. Deci sunt trasee ușor accesibile pentru toată lumea.

Voință să fie!!!

Articolul Pribeag prin România. Higheș apare prima dată în Ecoul muntilor.

De mic a desluşit tainele muncii în gospodăria ţărănească. Prin ucenicie a învăţat meseria prelucrării lemnului, fiind iscusit în construirea uneltelor, mobilierului şi a atelajelor necesare gospodăriei.

A rămas de tânăr orfan de mamă, apoi şi-a pierdut fratele şi două surori, aşa că a trebuit să muncească din greu pentru susţinerea familiei şi gospodăriei. A devenit constructor de case, meserie ce a învăţat-o prin ucenicie și practică. Construia temelii și beciuri din piatră, executa tencuieli și finisaje interioare şi exterioare, devenind un bun meşter. A participat la construcţia şi reparaţia clădirilor publice precum şcolile sau primăria.

S-a căsătorit în anul 1941 cu Floarea Handaric, născută în 1920, părinții ei fiind Maria și Gavril Handaric din centrul comunei. Deși aveau locuința părintească lângă școala din Telec, au hotărât să-şi construiască o nouă gospodărie în cătunul de sus al Telecului, la doi kilometri, într-o poiana deosebit de frumoasă, pe-un picior de plai, care asigura condiţii prielnice pentru trai şi dezvoltarea gospodăriei, bazată pe creşterea animalelor şi prelucrarea lemnului. Au construit singuri căsuţa în locul cu o privelişte deosebită, înconjurată de dealuri cu păduri de brazi şi fâneţe.

Au avut patru fete şi patru feciori, care au crescut și au contribuit substanţial la bunul mers al gospodăriei. Au muncit din greu şi au construit case și gospodării frumoase pentru cei patru copii care au rămas în sat, iar cei care au plecat la oraș au primit ajutor financiar pentru a-şi cumpăra locuinţe. După căsătoria copiilor, au rămas singuri la căsuţa lor.

Gheorghe Caia a convieţuit împreună cu soţia 67 de ani, aceasta a decedat în 2008, la vârsta de 88 de ani. Și-au iubit copiii şi i-au ajutat mereu, punând pe primul plan creşterea, educarea şi realizarea lor în viaţă.

În urma Dictatului de la Viena din august 1940, Ardealul de Nord a trecut în administrarea Ungariei, inclusiv Comuna Bicazul Ardelean, frontiera trecând peste crestele Ceahlăului. A urmat o perioadă de adânci frământări. Dorea să fugă pe ascuns în Regatul Romaniei, dar rămânea familia fără sprijin, el fiind unic susţinător. A hotărât să rămână în sat, să-și continue viața cu toate greutățile. Regimul maghiar era unul draconic. Începuse rapid perioada schimbării numelor, actelor de stare civilă, a toponimelor, impunerea birurilor. Jandarmii maghiari arestau și băteau până la moarte din diverse motive neîntemeiate.

La scurt timp, Gheorghe Caia a primit ordinul de concentrare în armata maghiară. A fost dus la Budapesta cu detaşamentul format din 50 de camarazi români, printre ei Gheorghe Handaric, cumnatul său din Satul Centru, Ioan Doarvoș din Telec și Ionică Roșu din Pârâul Caprii, pentru a face instruirea necesară plecării pe frontul celui de-al Doilea Război Mondial. A executat instruirea două luni, în detaşamentul de geniu ungar, compus din 150 de militari români şi unguri, în localitatea Şarvar, lângă Budapesta. După instruire şi declanşarea Operaţiunii „Barbarossa”, de invadare a Uniunii Sovietice în iunie 1941, detaşamentul a fost îmbarcat în tren cu destinaţia Frontul de Est. Unitatea şi-a îndeplinit misiunile de genistică, construcții de drumuri, poduri, pontoane, cazemate, tranșee, adăposturi, fiind mereu în fața frontului, expuși la bombardamentele terestre și aeriene, pe direcţia Kursk, Starioskol, Noviaskol, Cernianskoi, Ostrogosk, Nekulaiev, Kiev, Cotul Donului. În urma luptelor, pe front au murit mulţi dintre camarazii săi sau au căzut prizonieri. După ruperea frontului şi întoarcerea acestuia, în urma bătăliilor de la Stalingrad din ianuarie 1943, a început campania de retragere, iar în iulie 1943 detaşamentul format din camarazii supravieţuitori a primit ordinul de înapoiere la Budapesta, fiind deconcentraţi.

Un episod dureros pe front a fost când, încercuiți și rămaşi fără aprovizionare, el a primit o felie de pâine şi o conservă de peşte, noua aprovizionare nu se întrezărea. După o săptămână de foame şi epuizat de eforturi, în tranşee a consumat raţia ce o păstrase pentru supravieţuire. Conserva alterată i-a produs îmbolnăvirea subită, soră cu moartea. Scăpase de gloanţe şi bombe, dar moartea venea de la „bomba” din conservă. A fost evacuat şi cazat la o casă de bătrâni ruşi, unitatea nu dispunea de medicamente. Supravegheat, alimentat şi tratat de bătrâna rusoaică, mama soldatului duşman, cu tratamente tradiţionale, a scăpat de boală şi s-a reîntors pe front, continuând campania militară până la Cotul Donului. Episodul i-a rămas în memorie pentru toată viaţa, iar bătrâna rusoaică ca a doua mamă.

După întoarcerea în localitatea natală, frontul i-a ajuns din urmă şi armata germană în retragere a evacuat toată populaţia satului și a comunei, fiind obligaţi să plece în refugiere, către vest, pe direcţia Gheorghieni – Sovata – Târgu-Mureş.

În carul tras de boi au pus puţine merinde, bătrânii unchiaşi şi soţia cu primul copil în braţe de 6 luni. Ajunşi la Praid au fost prinşi în „cleştele” bombardamentelor. Dinspre vest bombardau nemţii, iar din est armata sovietică, în acest măcel au supravieţuit doar o parte dintre refugiaţi, în adăposturile improvizate sub rădăcinile brazilor. După trecerea frontului, cu greu s-au întors acasă, dar au regăsit casele în bună parte dărâmate şi devastate, din care s-a luat tot ce se găsea, inclusiv animalele şi turmele din munte. După ani grei de muncă au reuşit să-şi refacă gospodăriile și a urmat perioada de creştere a copiilor, purtarea lor în şcoli, construirea caselor şi adunarea zestrei pentru căsătoria lor. După plecarea celor opt copii, părinţii s-au gospodărit singuri încă 30 de ani, fără pensii, doar cu venitul din gospodăria proprie. A venit apoi rândul copiilor să-i ajute. În urma participării pe front, Gheorghe Caia a primit calitatea de veteran de război, sublocotenent, şi de refugiat.

A trăit şi văzut ororile primului război mondial (s-au desfăşurat lupte chiar în apropiere de gospodăria familiei, avea 5 ani), formarea României Mari, perioada interbelică, criza din anii treizeci, a participat ca soldat în al Doilea Război Mondial, a supraviețuit foametei din 1946-1947, abdicarea Regelui Mihai, instaurarea comunismului, naţionalizarea, reformele agrare şi monetare, a pierdut o parte din agoniseală deoarece noua monedă se da la schimb în sume mici, perioada comunistă, regimuri politice diverse, dictaturi, perioada experimentării gospodăriilor colective în zona de munte (abandonată), căderea comunismului, trecerea la un nou tip de societate, integrarea ţării în NATO şi Uniunea Europeană. Un secol de viaţă cu bucuriile, dar mai ales cu frământările omului de rând în lupta pentru existenţă, un secol care a trecut precum un fum.

La căderea comunismului îşi îndemna copiii şi nepoţii să fie moderaţi în exprimarea bucuriei, spunându-le că mierea nu va curge prea curând. A urmărit îndeaproape drumul în viaţă al fiecărui copil, nepot sau strănepot, purtându-le de grijă şi având mereu câte un sfat înţelept pentru ei, chiar şi la suta de ani.

Caracterizat ca un om înţelept, şi-a dozat efortul pe măsură, şi-a ales locaţie liniştită pentru viaţă, în mijlocul naturii, a preferat mâncarea preparată cu produse din gospodărie, a respectat pauza de odihnă după masă, nu a consumat băuturi alcoolice şi nu a fumat. Deşi mare parte a vieţii nu a avut radio şi televizor, era la zi cu ştirile şi evenimentele din ţară şi lume, prin intermediul ziarului pe care-l citea seara.

Aproape de suta de ani era necăjit că satul se afla în proces de depopulare, că au rămas bătrânii, copiii fiind obligaţi să caute de muncă prin alte ţări, din lipsa locurilor de muncă, gospodăriile fiind în proces de degradare. Avea copii şi nepoţi plecaţi la muncă în străinătate. Era îngrijorat că produsele din gospodăriile ţărăneşti nu mai erau căutate, se obţinea un preţ foarte mic, munca era nerentabilă, iar gospodăriile erau doar pentru subzistenţă.

A murit la 20 ianuarie 2012, la o sută de ani și trei zile. Dumnezeu să-l odihnească în pace! Drumul parcurs în viața lui este descris în versuri în poemul intitulat „Pe cărarea vieții!”.

Neculai CAIA

Articolul Munteanul centenar: Gheorghe Caia din Telec apare prima dată în Ecoul muntilor.

Muntele sfânt al românilor, Ceahlăul, se prezintă semeț sub forma unui amfiteatru, ce are ca puncte maxime de interes vârful Ocolașul Mare, cel mai înalt – 1907 m și mai ales vârful Toaca, cel mai vizitat cu altitudine de 1904 m. Am afirmat anterior că poate fi asemănat cu un amfiteatru cu trei etaje principale, etajul superior ce cuprinde platoul alpin cu cele două vârfuri, un etaj median ce include numeroase formațiuni stâncoase, cele mai cunoscute fiind Ocolașul Mic, dar și Clăile lui Miron și un etaj inferior ce cuprinde o serie de poieni deosebit de spectaculoase, răspândite de jur împrejurul masivului, acestea fiind și subiectul acestui articol.

Trasul turistic ce pleacă din centrul comunei Bicazu Ardelean a început să fie cunoscut din ce în ce mai cunoscut poate și datorită accesibilității acestuia, mare parte din el poate fi parcurs cu un mijloc de transport, dar și datorită spectacolului oferit de natură pe parcursul acestuia. Cu o lungime de aproximativ 25 km, traseul pleacă din centrul comunei Bicazu Ardelean, traversează satul Telec, iar de aici se furișează în pădurea de conifere, ajungând la confluența Bistrelor, unde este și punctul de intrare în Parc. De aici urmând cursul Bistrei Mici drumul șerpuiește încă vreo 4 kilometri prin pădure ajungând la un moment dat într-un luminiș. Drumul cotește la dreapta,dar la o privire mai atentă se poate observa în partea stângă un drum  care la un moment dat este străjuit de o barieră. Dacă părăsești confortul mijlocului de transport și treci pe lângă barieră intri pe un traseu de aproximativ un kilometru care te va purta într-un loc de poveste: Poiana Sură. Din păcate traseul nu este marcat și numai cunoscătorii știu acest lucru.

Poiana Sură se prezintă sub forma unui platou înierbat mărginită pe de o parte de pădure, iar pe cealaltă parte de o formațiune stâncoasă spectaculoasă,”Piatra Sură”. Piatra Sură este de fapt un abrupt calcaros ce cuprinde câteva formațiuni stâncoase foarte interesante a căror denumire creează un fior rece, stimulând creativitatea: „Colții viperei”, „Ghimpele”, “Arcele”, “Șaua florilor”.

Priveliștea este de-a dreptul uluitoare, culoarea stâncilor care într-o lumină normală este bineînțeles cenușie cu diverse nuanțe se schimbă pe parcursul zilei, datorită razelor solare, căpătând o strălucire aparte mai ales către asfințit, moment parcă dedicat special fotografilor de natură.

Trecătorii atenți pot deosebi o potecă care intră în păduricea de la baza stâncilor, iar urmărirea ei te duce spre un curs de apă, Bistra Mică, până când te lovești de masivitatea stâncilor. Aici descoperi un izvor interesant, cu o formă aparte ce te duce cu gândul la nemurire, având și denumire pe măsură și anume legendarul izvor „Pișă Baba”. Apa cristalină și rece, de o calitate deosebită atestată de către specialiști poate fi consumată pentru tratarea diverselor afecțiuni gastrice și nu numai.

Continuând traseul spre Ceahlău drumul începe să urce încă vreo 3-4 km, tot prin pădurea carea veghează pretutindeni, iar atunci cânt te gândești că ai ajuns într-o fundătură, surpriza este una maximă. Spațiul se mărește brusc, iar priveliștea te copleșește.

Poiana Stănile, ultimul avanpost, înainte de a cuceri muntele oferă un peisaj de vis cum rar ai ocazia să vezi. Măreția ei este dată pe de o parte de mărimea, care te copleșeste, mai ales după parcurgerea traseului ce șerpuiește în mare parte prin pădurea deasă, dar mai ales de formațiunile stâncoase de o rară frumusețe. Dacă Poiana Sură este una micuță, mai intimă, ai spune pentru tine și prieteni, Poiana Stănilelor oferă un spațiu generos, pentru toată lumea. Chiar și denumirea te duce cu gândul de spațialitate, Stănilele Mari. Poiana are și o surată mai mică, Stănilele Mici la capătul drumului și începutul potecii.

Toponimia locului este una predestinată, stâncile având denumiri precum: ”Ocolașul Mare”, “Turnul lui Butu”, “Stănilele Mari”, acestea având în spate legende nemuritoare. Ocolașul era locul în care vulturii stăpânesc împrejurimile, însuși denumirea muntelui fiind dată de aceștia. Stănilă era un cioban chipeș, care a venit cu oile în părțile locului, deoarece aici era cea mai bună iarbă, dar care suferea din dragoste, Butu un oștean viteaz care era  îndrăgostit de frumoasa Ana, cei doi fiind transformați în formațiuni stâncoase în urma unei vrăji.

Poiana este străjuită de o Biserica ce veghează semeață împrejurimile, o punte de legătură cu străbunii prin credință, un locaș special care te îmbie la meditație. Călugării care veghează în munte sunt prietenoși și dispuși oricând să iți ofere ajutor sau adăpost în caz de nevoie.

Poiana este asemenea un punct clasic de belvedere, punctul în care poți vedea muntele de aproape, mai ales pentru cei cărora urcușul anevoios spre creste nu este la îndemână. Este locul în care poți afirma cu tărie: „Am atins Ceahlăul cu mâna…” Un loc binecuvântat pentru minte, suflet și trup, cum ar spune unii.

Poate am făcut risipă de prea multe epitete, dar spectacolul naturii este unul unic și nu poate fi descris fără de acestea, oricât ai încerca. Spectaculozitatea acestor poieni poate constitui oricând un punct de oprire și deconectare pentru cei cărora muntele nu le este indiferent. Un loc unde te poți încărca cu energie pentru încă o săptămână și în care o să revii, iar și iar.

Sorin Nicolae CIOCANU

Articolul Invitaţie la drumeţie: Poiana Sură și Stănilele apare prima dată în Ecoul muntilor.