Curiozitatea și dorința de a face ceva cu sens în viață au fost cultivate devreme, poate și datorită bibliotecii părinților săi, care au citit mult și au încurajat permanent educația. Încă din clasa a VIII-a, vacanțele de vară nu însemnau odihnă, ci muncă pe șantier alături de echipa de constructori condusă de domnul Vasile Popescu, un om al satului,  construind case de la început până la final. Era o muncă grea, dar asumată, care a format rezistență, disciplină și respect pentru efort. Liceul l-a urmat la Piatra Neamț, iar mai târziu a absolvit Universitatea de Medicină și Farmacie „Grigore T. Popa” din Iași în anul 2016. În vara dinaintea anului VI de facultate a renunțat la orice alt plan și s-a dedicat complet pregătirii pentru examenul de rezidențiat. A ales cardiologia, o specialitate ce se ia cu cele mai mari punctaje la nivel național — și a reușit. Formarea sa profesională s-a desfășurat la Institutul de Boli Cardiovasculare din Iași, completată de stagii în Franța la CH Carcassonne și CHU Rangueil din Toulouse precum și numeroase cursuri de perfecționare în centre medicale din Europa. Astăzi este aritmolog și se ocupă în special de implantarea de stimulatoare și defibrilatoare cardiace – dispozitive care tratează tulburările de ritm și pot salva vieți în mod direct și imediat. În afară de activitatea profesională din Iași, își găsește echilibrul în lectură, în călătorii și în liniștea muntelui, loc de care rămâne profund legat.

I.L. Ce v-a determinat să alegeți cardiologia, dintre toate specializările medicale?

A.B. Mă gândesc la cardiologie încă din anii de liceu, de când am început să studiem anatomia. Inima m-a fascinat nu doar ca organ, ci ca simbol al vieții. Este centrul biologic al existenței noastre, iar ideea că poți interveni direct asupra ei și poți schimba un destin m-a atras profund. Sunt un om pragmatic. Îmi place să văd rezultatul muncii mele. De aceea m-am orientat către aritmologie, o ramură a cardiologiei care se ocupă de tulburările de ritm cardiac. Mă ocup în special de implantarea de dispozitive cardiace – stimulatoare și defibrilatoare – care tratează pulsul foarte mic sau aritmiile amenințătoare de viață. Există momente în care un pacient intră în sala de intervenții cu risc major, iar la final inima lui bate sigur, protejată. Să vezi această schimbare rapidă este o motivație extraordinară.

I.L. Vă mai amintiți cum a fost prima experiență imediat după examenele de rezidențiat? Ați trăit emoție? Frică?

A.B. Nu trebuie să stau mult să mă gândesc și îmi amintesc foarte bine prima gardă. Și, mai ales, primul meu deces în gardă. A fost un moment greu, care m-a maturizat profesional într-o singură noapte. Bucuria că devenisem medic specialist s-a întâlnit brusc cu realitatea dură a profesiei. Am simțit emoție, responsabilitate, teamă. Dar am înțeles atunci că medicina nu înseamnă doar victorii. Înseamnă asumare, echilibru și puterea de a merge mai departe pentru următorul pacient. Emoția nu dispare niciodată complet. Și cred că este bine să rămână acolo, ca un semn că nu ai devenit indiferent.

I.L. De atunci ați devenit unul dintre cei mai cunoscuți și empatici cardiologi. Cum procedați atunci când pacientul este într-o stare foarte gravă, când sfârșitul este aproape?

A.B. Este poate prea mult spus. Sunt doar un medic care își face meseria cât poate de corect și de implicat. Dacă pacienții simt empatie, înseamnă că am reușit să rămân om înainte de toate. În astfel de momente, medicina devine mai mult decât tratament, devine un fel de prezență. Când știi că nu mai poți schimba finalul, poți schimba felul în care omul îl trăiește. Uneori, cea mai importantă intervenție nu este tehnică, ci umană. Cred că empatia nu este un gest spectaculos, ci o atitudine constantă.

I.L. Ce cazuri medicale v-au adus cele mai mari satisfacții?

A.B. Cele în care diferența dintre „înainte” și „după” este vizibilă. Sunt situații frecvente în care sunt chemat în urgență pentru pacienți care ajung cu un puls de 20/min, sau chiar mai mic, aproape pierduți, palizi, la limita conștienței. În astfel de momente, știi că fiecare minut contează. Implantăm un stimulator cardiac și vedem cum la scurt timp privirea i se limpezește, cum tensiunea se stabilizează, cum viața revine treptat în gesturi și în voce. Este o transformare pe care o vezi sub ochii tăi. În acele momente înțelegi concret rostul meseriei tale și anume că nu e doar o procedură, ci o șansă redată.

I.L. Care sunt provocările unui medic cardiolog?

A.B. Lucrăm cu secunde. Inima nu așteaptă. Trebuie să iei decizii rapide, să fii precis și calm, chiar și atunci când presiunea este mare. În același timp, trebuie să rămâi uman, să nu te obișnuiești cu suferința. O altă provocare este să nu te oprești din învățat. Particip constant la cursuri și congrese în străinătate, pentru că medicina evoluează rapid. Un medic bun nu este cel care știe mult, ci cel care continuă să învețe.

I.L. Bolile cardiovasculare sunt în creștere. Sunt oamenii educați în privința prevenției?

A.B. Din păcate, nu suficient. Mulți ajung la medic când apar complicațiile. Prevenția înseamnă controale regulate, alimentație echilibrată, mișcare, gestionarea stresului. Educația pentru sănătate ar trebui să înceapă devreme, chiar din școală. Sunt de părere că inima trebuie protejată înainte să doară.

I.L. Credeți că există minuni?

A.B. Ca medic, cred în primul rând în știință. Dar am văzut evoluții care depășesc statisticile. Le privesc ca pe o combinație între tratament corect, voința pacientului și, poate, o formă de speranță pe care nu o putem măsura exact. Medicina nu este magie, dar viața ne surprinde uneori.

I.L. Expresia „a murit de inimă rea” are explicație științifică?

A.B. Într-o anumită măsură, da. Stresul intens, traumele emoționale pot declanșa evenimente cardiace. Există chiar un sindrom numit „inima frântă”, o patologie ce mimează aproape perfect infarctul miocardic. Așadar, metafora ascunde un adevăr: emoțiile influențează inima mai mult decât credem.

I.L. Sau când spunem ”mă doare sufletul” și punem palma  în dreptul inimii ? Vedeți o legătură între suflet și inimă ?

A.B. Din punct de vedere medical, emoțiile sunt procesate la nivel cerebral. Dar cultural, inima a devenit simbolul trăirilor profunde. Când spunem „mă doare sufletul”, descriem o durere emoțională atât de intensă încât o simțim fizic. Și asta spune multe despre cât de strâns legate sunt mintea și corpul.

I.L. Am văzut că aveți o sensibilitate aparte, un text poetic despre Borca a apărut în vara anului 2025 în revista  „Biblioteca din Nord”.  Aveți un sertar secret și cu alte texte?

A.B. În liceu am participat la olimpiade de limba română. Latura umanistă s-a format atunci, poate fără să îmi dau seama. Nu m-am apucat de scris decât în momentul în care am simțit nevoia. Scrisul nu a fost un plan, ci o folosesc mai degrabă ca o descărcare. Uneori, cuvintele ajută să înțelegi mai bine ceea ce trăiești zilnic în spital. Textul despre Borca a apărut dintr-o legătură personală cu locul și cu oamenii de acolo. Am simțit mereu că simplitatea, demnitatea și felul lor direct de a trăi spun o poveste care merită așezată în cuvinte. A fost, într-un fel, un gest de recunoștință.

I.L. Aveți un program foarte încărcat între Iași, Piatra Neamț și Farcașa. Mai aveți timp liber? Dacă da, cum îl petreceți?

A.B. Activitatea mea principală este legată de Institut, unde îmi petrec cea mai mare parte a timpului în laboratorul de electrofiziologie. Acolo este centrul muncii mele și locul unde simt că fac ceea ce mi-am dorit dintotdeauna. Pe de altă parte ce fac la Farcașa și la Piatra Neamț o fac din drag pentru pacienții de pe Valea Muntelui, pentru oamenii între care am crescut și pe care îi înţeleg poate altfel.  Programul este intens între Iași, Piatra Neamț și Farcașa, dar încerc să îmi păstrez un echilibru. Sunt muntean, crescut la Borca, și probabil de aceea caut mereu muntele. Călătoresc, citesc, merg cu motocicleta și încerc să găsesc momente de liniște. Uneori, timpul liber înseamnă pur și simplu o plimbare fără telefon, o întâlnire cu un prieten vechi.

I.L. Unde și cum vă vedeți peste un deceniu?  Vor exista inovații în tratarea pacienților? Vor exista speranțe pentru prelungirea vieții cardiacilor ?

A.B. Complicat.. Tot ce îmi doresc este să fiu un medic mai bun decât sunt astăzi.  Tehnologia va evolua, asta cu siguranță – dispozitive tot mai performante, tratamente personalizate, inteligență artificială. Speranțele pentru pacienții cu patologie cardiacă cresc constant. Dar cred că un lucru nu se va schimba nici peste zece ani: nevoia de empatie. Oricât ar avansa tehnologia, pacientul va avea nevoie de un medic care să îl privească în ochi și să îi spună, cu sinceritate, că face tot ce este posibil pentru el.

I.L. Îmi doresc și vă doresc să aud mereu aceleași cuvinte frumoase din partea pacienților  care vă trec prin mână. Și pentru că ”aveți condei”, vă doresc să fiți inspirat. Cine știe, azi un eseu.. mâine o carte… Vă mulțumesc că ați stat de vorbă cu mine !

A.B. Vă mulțumesc pentru invitație și pentru dialogul sincer. A fost o ocazie de a vorbi nu doar despre profesie, ci și despre lucrurile care mă definesc dincolo de halatul alb. Mă onorează interesul pentru activitatea mea și pentru legătura mea cu oamenii și locurile din care provin. Dacă, din când în când, reușesc să așez și în cuvinte o parte din ceea ce trăiesc în această profesie, atunci înseamnă că inspirația își găsește locul. A fost o bucurie să stăm de vorbă.

Interviu realizat de Iolanda Lupescu

Articolul Drumul inimii – între știință, rigoare și umanitate apare prima dată în Ecoul muntilor.

Parcă îl văd și acum intrând în clasă: înalt, slab, grăbit, cu ochii aprinși de ceva ce nu înțelegeam pe atunci, dar simțeam că e mare. În brațe avea teancuri de reviste colorate, cu miros străin, cu imagini dintr-o lume despre care nu știam nimic. Reviste în engleză — un miracol în anii aceia cenușii, în care culoarea era o raritate, iar limba străină  – o poartă închisă pentru cei mai mulți dintre noi.

Aurel Dumitrașcu nu venea să predea o lecție. Venea să ne ofere o fereastră.
O fereastră spre altundeva.
Spre altcumva.

Nu conta că ora era de „agricultură”. La el, totul era despre curiozitate, emoție, poveste. Despre cum se poate aprinde o scânteie în mintea unui copil doar arătându-i o fotografie, o copertă, un titlu într-o limbă necunoscută. Și despre cum acea scânteie rămâne vie o viață întreagă.

Profesorul care juca fotbal cu noi

În afara orelor, îl găseam pe terenul de sport. Cu aceeași pasiune. Cu maximă bucurie. Cu aceeași vibrație în privire. Uneori râdea ca un copil, alteori se înflăcăra ca un jucător profesionist. În felul lui, fotbalul era tot o lecție. O lecție despre implicare, despre a trăi total clipa, fără jumătăți de măsură. Acesta era Aurel Dumitrașcu: un om care își punea inima în orice făcea.

Iar pentru noi, copiii aceia care descopereau lumea, prezența lui era ca o lumină care ne învăța să fim mai vii.

Un om mare într-o comunitate mică

Înalt, siluetic, cu pletele-i blonde, purtând costum de blugi – o altă raritate pe atunci, Aurel Dumitrașcu era o apariție imposibil de trecut cu vederea în comunitatea noastră. Impresiona nu doar prin erudiție, ci și prin naturalețea cu care se desprindea de „școala” formală pentru a coborî în jocul elevilor. Nu știam atunci cine este cu adevărat. Nu știam că scrie poezie, că ține un jurnal, că trăiește cu intensitatea unui om care simte mai mult decât lasă să se vadă. Nu știam că va deveni un reper al literaturii române moderne.

Dar simțeam. Simțeam că e altfel.
Simțeam că lumea lui e mai mare decât a noastră — și totuși ne invita cu discreție să intrăm în ea.

La puțin timp după gimnaziu, am avut revelația a ceea ce nu înțelegeam pe atunci, dar intuiam că e ceva fenomenal: m-am întâlnit cu Biblioteca din Nord, unul dintre volumele de referință ale poetului. Cartea avea o scurtă dedicație adresată fratelui meu mai mare, un detaliu care atunci mi-a stârnit și mai mult curiozitatea și mi-a sporit bucuria. Am parcurs cartea pe nerăsuflate, din scoarță în scoarță, chiar dacă nu pricepeam tot — sau poate prea puțin — pentru că versificația avea o formă modernă, mult diferită de ceea ce studiasem noi în școală.

Astăzi îmi dau seama de exagerarea și exaltarea pe care numai un copil le poate trăi: am simțit atunci o mândrie și o bucurie imense. Prietenul meu din clasă, dar mai ales de pe terenul de fotbal, era poet, era scriitor, era o mare personalitate! Iar bucuria acelui sentiment a pus în plan secund întreaga mea infatuare juvenilă.

Acum, după aproape patru decenii, afirm că Aurel Dumitrașcu a fost, poate, cea mai mare personalitate pe care a dat-o Borca.

Nu pentru că l-au confirmat criticii. Nu pentru că volumele sale au intrat în patrimoniul literaturii contemporane. Ci pentru că, înainte de toate, a știut să fie prezență: una caldă, puternică, una care schimbă destine.

Un cerc care se închide

Destinul a făcut ca astăzi să fiu directorul Liceului „Mihail Sadoveanu”, locul în care drumurile noastre s-au întâlnit întâia dată. O școală care acum poartă — prin revista sa — numele acelui volum – revelație pentru mine: „Biblioteca din Nord”.

O școală care are, în semn de apreciere, o structură care-i poartă azi numele: Școala Gimnazială „Aurel Dumitrașcu” din Sabasa, satul în care a apărut – aidoma unui alt „meteorit” în literatura română cu un secol înainte –  și în care și-a petrecut o importantă perioadă din scurta lui existență pe acest pământ. Zic scurtă existență, dar, Doamne, cât de dinamică și cât de consistentă!

Nu avem cum să nu ne întrebăm uneori: câți dintre noi am fi ajuns ceea ce suntem astăzi fără acele ore în care un profesor suplinitor ne-a adus, în brațe, o lume întreagă?

Adevărata lui moștenire nu este doar în cărțile publicate, ci în felul în care a știut să pună, în inima unor copii, ideea că viața poate fi mai mare decât satul în care te naști.
Că lectura te poate duce oriunde, dar mai ales către libertatea cea  adevărată.
Că pasiunile — fie poezia, fie fotbalul — au puterea de a te salva.

Aurel Dumitrașcu rămâne cu noi

Nu trecem prin viața aceasta fără urme. Unii oameni lasă doar zgomot. Alții construiesc ziduri. Fiecare cum poate și cum vrea!

Aurel Dumitrașcu a lăsat lumină.

Iar noi, cei care i-am fost elevi, colegi, cititori sau doar martori ai trecerii sale, avem datoria — și bucuria — să ducem această lumină mai departe.

Cu aceeași bucurie ca atunci și cu onoarea de a fi fost elevul lui Aurel Dumitrașcu,
Vasile Amariei, directorul Liceului „Mihail Sadoveanu”

Borca, 20 noiembrie 2025

Articolul Aurel Dumitrașcu – Profesorul care ne-a deschis cerul apare prima dată în Ecoul muntilor.

În cadrul Clubului de jurnalism, lecțiile teoretice alternează cu cele de scris. Stilul jurnalistic este complet diferit de cel al compunerilor școlărești, puerile, pline de adjective și cuvinte bombastice, care nu spun nimic. Copiii au înțeles că trebuie să scrie clar și concis. Că își pot îmbogăți limbajul limitat de cuvinte folosind dicționarul, documentându-se minuțios. Precizia, exactitatea informațiilor este foarte importantă în formarea unui jurnalist. La fel și atenția pe care o acordă evenimentelor și oamenilor despre care vor să scrie. Copiii au învățat să observe, să nu fie nepăsători, să aibă păreri obiective, să nu mai fie superficiali.  Ei știu că nu se poate scrie un text, fără o bună documentare.

Mă străduiesc să corectez, împreună cu copiii, frazele ilogice, lungimile, repetarea obsesivă a cuvintelor. Niciodată copiii nu au căutat în dicționar atâtea sinonime, ca în scrierea unui text pentru revista liceului.

Am rămas plăcut surprinsă când o profesoară de română mi-a spus că jurnaliștii au devenit mai atenți și mai limpezi în exprimare. Copiii nu mai gândesc analitic datorită folosirii în exces a calculatorului. Mă bucur că măcar cu o mică parte dintre ei pot obține performanță în exprimarea discursului.

Fiecărei grupe de începători prezint cartea ”Limba de lemn” a autoarei Francoise Thom. Așa cum spunea Sorin Antohi în prefață: ”Poate mai realistă este acțiunea sistematică de educație, care prin manuale, cărți de lectură, exemplul dascălilor, ar trebui să intervină măcar în folosul generațiilor mai tinere. Nu putem începe brusc să vorbim fără sechelele limbii de lemn, dar cel puțin trebuie să le identificăm și să le descurajăm.”

Revista ”Biblioteca din Nord” este de tip caleidoscop. Cu un conținut variat, oglindește cu fidelitate viața școlii, deosebind-o clar de revistele altor școli. Conținutul reflectă evenimentele din școală, dar și din comunitate, conferindu-i un caracter de originalitate. Astfel, editorialul dă întotdeauna tonul conținutului revistei. Rubrica susținută de psiholog se adresează în egală măsură și elevilor, dar și părinților. Pandemia, refugiații din Ucraina, programele Erasmus, la care au participat și liceeni împreună cu profesorii lor, școlile de vară, zilele importante istorice și culturale, rubrica de sănătate, de religie, creațiile literare, pagina celor mici, rubrica umor, aproape toate sunt scrise în cadrul Clubului de jurnalism. La rubrica  ”Pagina absolvenților” participă cu articole foști elevi ai liceului, toți tributari școlii pe care au absolvit-o: Mihai Lazăr, prof.univ. dr. docent la Sankt Petersburg, dr. fizician Mihăiță Peptănariu, prof. univ .dr. Valeriu Popa, colonel Petru Nastasă, farmacist toxicolog Dumitru Nastasă, prof. Ana Zgârciu, prof. Sanda Țăranu, studenți sau proaspăt absolvenți de facultate. Colaborează preoți, absolvenți, farmacistul toxicolog Dumitru Nastasă, cadre didactice, ofițeri. Sunt trei grupe de jurnaliști, una de inițiați și două de începători. S-a creat o atmosferă de prietenie între un discipol mai în vârstă, așa cum sunt eu și tinerii cu care lucrez.  Studentul Andrei Chirilă scria: ”O revistă. Pentru cei mai mulți sunt doar câteva pagini ce cuprind diverse teme prezentate amănunțit, dar pentru alți oameni, jurnaliștii și redactorii din spatele revistei reprezintă un morman de muncă, iar satisfacția produsului finit este pe măsură. O revistă școlară este cu totul altceva. Oamenii din spatele ei nu urmăresc să câștige bani, ei urmăresc să educe alte persoane prin munca lor, un lucru nobil, după părerea mea. Un alt lucru unic în legătură cu revistele școlare este că reunește mai multe generații, elevii cei care au toată viața înainte și care sunt tineri, energici și spontani, profesorii,  pe de altă parte ,care au experiența și puterea necesară de a coordona elevii, iar nu în ultimul rând, acei oameni respectabili, foști elevi sau profesori ai școlii… este sănătos să îi dai unui tânăr să lucreze, întrucât acesta se va dezvolta bine. Nu numai asta, dar lucrul cu condeiul îi va întări caracterul diplomatic, perseverența, dar nu în ultimul rând, stima de sine, lucruri esențiale în ziua de azi.” Iustina Cârjă este în prezent jurnalistă și spune”: Sunt o norocoasă. Alții regretă că s-au făcut ingineri cu bani. Eu mă mulțumesc să am mult de scris și de citit. ”Biblioteca din Nord” m-a format în scrisul jurnalistic”. Cuvinte măgulitoare vin mereu de la foști jurnaliști. Cristina Popescu, studentă la Facultatea de geografie din Iași, o fostă jurnalistă discretă și sensibilă ,a organizat o expoziție la un târg cu produse specifice zonei ei natale și am rămas surprinsă să văd revistele noastre expuse acolo. Semne minunat de tandre dă Diana Cotirgășanu, jurnalistă talentată, poetă și premiată la concursul ”Tinere condeie” în perioada liceului. În 2025 trei jurnaliști au fost din nou premiați la concursul ”Tinere condeie.” Spun din nou, pentru  că jurnaliștii participanți iau premii anual. Într-o atmosferă destinsă și plină de optimism scriem, corectăm, ne documentăm. Le dăruiesc cărți de ziua lor de naștere și îmi pare rău după ei când termină liceul și ne despărțim. Școala de jurnalism de la Borca este una la care tinerii participă cu și din plăcere. Pentru că este o școală altfel.

Bibliotecar Iolanda Lupescu

Articolul Din istoria presei locale: ȘCOALA DE JURNALISM DE LA BORCA apare prima dată în Ecoul muntilor.

Cu mândrie remarcăm faptul că mulţi dintre redactorii acestor reviste sunt şi contributori la „Ecoul Munţilor”!

Succes celor două reviste la etapa naţională a concursului!

Articolul Două reviste din munţii Neamţului s-au calificat la etapa naţională a Concursului de Reviste Şcolare şi Jurnalism apare prima dată în Ecoul muntilor.

„Durerile ulceroase (sau ce-or mai fi) sunt de-a dreptul cumplite azi. Ai clipe în care ai prefera să fii împușcat decât să mai fii atât de chinuit. Sărăcia cumplită din aceste vremuri face aproape imposibilă ținerea unui regim alimentar în favoarea vindecării. La școală faci crize de nervi aproape din cauza imbecilității și a bătăii de joc ale elevilor. Ai senzația că totul putrezește, inclusiv tu. Azi n-ai reușit să citești decât câteva eseuri din Jose Ortega Y Gasset. Ești nefericit. Stai ca o cârpă, întins sau ghemuit și nici o poziție nu schimbă situația. O scrisoare de la Liviu Ioan Stoiciu (te-ai gândit la el în ultima vreme) te incită. Îi scrii cu dragoste și amărăciune acestui om de caracter. La umbra lămpii, singur și bolnav, ai început parcă să urăști.  Mama, bolnavă și necăjită, nu mai are nici lumânări. Stă pe întuneric. Îi spui: „Vezi, pentru asta a luptat tata pe front!”.

„Aseară ai fost la poștă și l-ai sunat pe Florin Mugur. Zicea că, acum, cartea („Biblioteca din Nord”, n.m.) ar fi în tipografie deja. La capătul unui fir era un om tânăr, bolnav și amărât. La celălalt capăt de fir era un om de cincizeci de ani, bolnav și amărât ”

„Sunt zile  când nici nu aveți ce mânca. Dar cei care au câte cinci, șase copii, ce fac? Pătrat negru pe fond negru”. Miercuri, 25 noiembrie, 1986

„Tăiatul purcelei, ieri, aduce, ca de obicei, probleme. Tu, de-a dreptul imbecil în nepriceperi de acest gen, n-o poți ajuta aproape cu nimic pe mama. Ea, singură, toată ziua, tăind carnea, preparând-o, stând deci în picioare. Și seara aceasta cu ea aproape amețind, evident la pământ de oboseală, reflex al lipsei ei de măsură atunci când muncește. Epuizată, vomând ce a mâncat (dar ce a mâncat, că aproape nimic nu mai suportă stomacul ei neapărat), chipul ei exprimă renunțare și sfârșit. Te amesteci în treburile sorții și refuzi orice sfârșit în ceea ce o privește. Neputința în care dragostea ta pentru ea trebuie să recunoască datele care sunt, ei bine, te scandalizează. Este extrem de dureros să nu prețuiești pe nimeni pe lume mai mult decât pe mama ta și să asiști neputincios la sfârșiturile ei, la chinurile ei. O încăpățânare țărănească, întotdeauna auto-distructivă, vizează tot neamul ei.  Poate că numai dintr-o astfel de încăpățânare, plus indiferența seniorială și livrescă a tatălui te puteai naște tu, vai, poet!” 9 decembrie, 1986.

Din volumul „Carnete maro”, Jurnal 1982-1990, îngrijire ediție, prefață și note Adrian Alui Gheorghe, Editura Conta, Piatra Neamț, 2011.

Iolanda lupescu

Articolul Comemorare: Scriitorul Aurel Dumitrașcu la ceas aniversar apare prima dată în Ecoul muntilor.

În cadrul Clubului de jurnalism, lecțiile teoretice alternează cu cele de scris. Stilul jurnalistic este complet diferit de cel al compunerilor școlărești, puerile, pline de adjective și cuvinte bombastice, care nu spun nimic.Copiii au înțeles că trebuie să scrie clar și concis.Că își pot îmbogăți limbajul limitat de cuvinte folosind dicționarul, documentându-se minuțios. Precizia, exactitatea informațiilor este foarte importantă în formarea unui jurnalist. La fel și atenția pe care o acordă evenimentelor și oamenilor despre care vor să scrie. Copiii au învățat să observe, să nu fie nepăsători, să aibă păreri obiective, să nu mai fie superficiali.

Mă străduiesc să corectez, împreună cu copiii, frazele ilogice, lungimile, repetarea obsesivă a cuvintelor. Niciodată copiii nu au căutat în dicționar atâtea sinonime, ca în scrierea unui text pentru revista liceului.

Am rămas plăcut surprinsă când o profesoară de română mi-a spus că jurnaliștii au devenit mai atenți și mai limpezi în exprimare. Copiii nu mai gândesc analitic datorită folosirii în exces a calculatorului. Mă bucur că măcar cu o mică parte dintre ei pot obține performanță în exprimarea discursului.

Fiecărei grupe de începători prezint cartea ”Limba de lemn” a autoarei Francoise Thom. Așa cum spunea Sorin Antohi în prefață: ”Poate mai realistă este acțiunea sistematică de educație, care prin manuale, cărți de lectură, exemplul dascălilor, ar trebui să intervină măcar în folosul generațiilor mai tinere. Nu putem începe brusc să vorbim fără sechelele limbii de lemn, dar cel puțin trebuie să le identificăm și să le descurajăm.”

Revista ”Biblioteca din Nord” este de tip caleidoscop. Cu un conținut variat, oglindește cu fidelitate viața școlii, deosebind-o clar de revistele altor școli. Conținutul reflectă evenimentele din școlă, dar și din comunitate, conferindu-i un caracter de originalitate. Astfel, editorialul dă întotdeauna tonul conținutului revistei. Rubrica susținută de psiholog se adresează în egală măsură și elevilor, dar și părinților. Pandemia, refugiații din Ucraina, programele Erasmus, la care au participat și liceeni împreună cu profesorii lor, școlile de vară, zilele importantte istorice și culturale, rubrica de sănătate, de religie, creațiile literare, pagina celor mici, rubrica umor, aproape toate sunt scrise în cadrul Clubului de jurnalism. Colaborează preoți, absolvenți, farmacistul toxicolog Dumitru Nastasă, cadre didactice, ofițeri. Sunt trei grupe de jurnaliști, una de inițiați și două de incepători. S-a creat o atmosferă de prietenie între un discipol mai în vârstă, așa cunm sunt eu, și tinerii cu care lucrez. Într-o atmosferă destinsă și plină de optimism scriem, corectăm, ne documentăm. Le dăruiesc cărți de ziua lor de naștere și  îmi pare rău după ei când termină liceul și ne despărțim. Școala de jurnalism de la Borca este una la care tinerii participă cu și din plăcere. Pentru că este o școală altfel.

Iolanda LUPESCU

Articolul Școala de jurnalism de la Borca apare prima dată în Ecoul muntilor.