În acest sens, la 20 mai 1916 se ordona lucrări de refacere la spitalele de la Văratec şi Mănăstirea Neamţ, lucrări ce au fost încredinţate Serviciului de Poduri şi Şosele Neamţ. În august 1916, Ministerul de Război a dat acestor spitale sume de bani pentru amenajare, 3948,75 de lei la Văratec şi 2809, 88 lei la Mănăstirea Neamţ. La intrarea României în război capaciatea acestora era de 368 paturi la Varatec, 324 la M. Neamţ si 200 paturi la Bălţăteşti. La M. Neamţ exista şi Colonia şcolară care putea găzdui 100 de paturi. Aceste spitale erau conduse de un administrator ajutat de un contabil. Astfel, spitalui 31C Bălţăteşti, era administrat de Agăpescu, 32C Văratic de Lepădatu, iar cele de la Neamţ şi Secu de către Arhimandrit Evghenie Ungureanu. În toamna anului 1916, situaţia acestor spitale era dferită. Cel de la Bălţăteşti deja avea activitate, în octombrie fiind trataţi aici 209 soldaţi, personalul fiind în număr de 20 de persoane, medicul Tatomir fiind ajutat şi de studentul Segal Marcu iar cel de la Mănăstirea Văratec avea şi un ajutor de farmacist. O situaţie specială era la spitalul de la M. Secu, care nu avea medic şi nici nu funcţiona. La 6 ianuarie 1917, administratorul acestuia, protosinghelul Ilarion, arăta preşedintelui CAS Neamţ că până la acea dată nu a avut răniţi. O primă dovadă de activitate reiese din documentul datat în 23 mai 1917, care arăta că aici au fost evacuaţi infirmii din Piatra Neamţ. Abia la 1 iunie 1917, presedintele CAS Neamţ aproba angajarea aici cu un salariu de 30 lei lunar, a 2 bucătari, 3 spălătorese şi a 2 gardieni. Din primăvara anului 1917, toate spitalele militare şi militarizate depindeau de Direcţia a VI-a Sanitară de pe lângă Armata a II-a, Serviciul Spitalelor.

După retragerea în Moldova în noiembrie 1916, în Neamţ au fost evacuate 5 spitale din Prahova, trei dintre acestea 153, 154 si 440 fiind concentrate la Bălţăteşti. Din Buzău au fost instalate în zona Târgu Neamţ, spitalele 171, 372, 373 şi 374.  Spitalul 171 a fost instalat în localul şcolii din Bălţăteşti şi în două case din sat, administrator fiind Ialomiţeanu.

Un document din 23 septembrie 1917 menţionează 25 de spitale în judeţ. Printre acestea erau şi spitalul, 31C Bălţăteşti, 33C de la Mănăstirea Neamţ, 32C de la Mănăstirea Văratic şi spitalul 431C de la Mănăstirea Secu. Spitalele funcţionau în clădiri rechiziţionate iar pentru cele care nu erau ale statului se plătea chirie.

Aceste spitale de covalescenţi au avut şi pacienţi soldaţi ruşi, deşi în zona Tîrgu Neamţ exista şi spital militar rusesc. Situaţia din 10 decembrie 1916, ne arată la spitalul de la Bălţăteşti că pe lângă cei 275 de soldaţi români erau şi 13 rusi, dintre care un locotenent.

Din martie 1917, a fost creat Consiliul de Administraţie a Spitalelor din Neamţ, care avea printre funcţionari, refugiaţi din Muntenia, ce munceau fără plată în schimbul hranei şi locuinţei.

Spitalele s-au confruntat în timpul războiului cu problema lipsei de materiale sanitare. Astfel, în februarie 1917, spitalul de la Mănăstirea Neamţ numai avea deloc medicamente de primă necesitate, precum chinina. Aprovizionarea acestora cu alimente a fost o altă problemă, acestea îşi asigurau cea mai mare parte de la furnizorii particulari contra cost. De pildă, uleiul de floarea soarelui sau cânepă de la teascurile lui Ion Popescu din Valea Arini şi Munteanu din Bălţăteşti. Spitalul de la Mănăstirea Neamţ a cumpărat de la înfiinţarea sa şi până la 1 martie 1917, 875,85 kg carne de vită la preţul de 1,30 lei kg. Brânza un aliment de bază în zona de munte, devenise o raritate, astfel că în 26 mai 1917, CAS Neamt a repartizat 165 kg pentru spitalul de la M. Neamţ, şi câte 60 de kg pentru cele de la Bălţăteşti şi Văratec. Greutăţile de aprovizionare cu alimente au fost provocate şi de aliaţii noştrii, ruşii, care plăteau oricât cereau negustorii şi urcau astfel preţurile, cumpărând totul de prin sate. De astfel de practici se plângea administratorul spitalului 373 Buzău, înfiinţat la Valea Seacă, în decembrie 1916. Spitalele se confruntau şi cu problema încălzirii, astfel, spitalul de la M. Neamţ avea nevoie de 3500mc de lemne, pentru spitalul de la Bălţăteşti s-a fixat de către Regiunea Silvică, pădurea din comună iar pentru cel de la Văratec pădurea din zonă. Unele spitale aveau gospodării şi ateliere anexă, cei drept, cele de la Neamţ şi Văratec le foloseau pe cele ale mănăstirilor, iar cel de la Bălţăteşti avea şi o grădină de zarzavat de peste 40 de prăjini.

Mizeria, foametea, aglomeraţia a făcut ca în iarna anului 1917, să apară epidemiile.

Problema personalului medical a fost permanent una stringentă, cele mai multe aveau studenţi medicinişti şi un singur medic, de regulă şi administrator. Personalul inferior era şi acesta deficitar, aşa cum rezultă dintr-o informare din 26 mai 1917. La spitalul din Bălţăteşti erau 32 de persoane, la cel de la Văratec, 37 persoane iar la cel de la Secu, 6 persoane. Foarte mulţi angajaţi ai spitalelor, în special cei din categoria administrativă şi de asistenţă, au lucrat fără nici o retribuţie de la stat. Paza spitalelor era asigurată de către miliţieni, insuficienţi şi prost echipaţi.

Spitalul de la Bălţăteşti avea 17 miliţieni, cel de la Văratec, 19, iar cel de la M. Neamţ, 19 miliţieni. În aceste spitale au lucrat şi călugări, precum la spitalele de la Văratec şi Neamţ dar şi învăţători la partea administrativă, 5 la Bălţăteşti , 7 la Varatec din care 3 refugiaţi şi 3 învăţători refugiaţi la spitalul de la M. Neamţ.

În cursul anului 1916 în cele trei spitale de covalescenţi s-au aflat 97 de militari la Bălţăteşti, 567 la Văratec şi 122 la M. Neamţ.  La 5 mai 1917 la Văratec se aflau 291 de răniţi şi 21 de contagioşi. În augst 1917 se aflau internaţi 220 militari la Bălţăteşti, 111 la Văratec, 695 la  Neamţ şi 138 la Secu.

La începutul anului 1918 activitatea unor spitale s-a redus foarte mult ceea ce a condus la închiderea acestora. În mai 1918 a fost desfinţat spitalul de la Văratic, mobilierul fiind predat comunei Filiora.

Mai multe documente ne arată că spitalele militare au fost desfiinţate cel târziu la data de 31 mai 1918. Cu toate acestea, unele spitale şi-au continuat activitatea şi în vara anului 1918. Spitalele militare din Târgu Neamţ reprezintă o pagină din contribuția oraşului la războiul de reîntregire una mai puţin cunoscută decât faptele de glorie ale Batalionului de Vânători de Munte.

Surse:

SJAN  Neamţ, fond Consiliul de Administraţie a Spitalelor Militare, 1916, 1917, 1918;

SJAN Neamt, fond Revizoratul Şcolar Neamţ, dosar nr. 826, 839.

Prof. dr. Emanuel Bălan

Articolul Spitalele militare din zona Târgu Neamţ în Primul Război Mondial (1916-1918) apare prima dată în Ecoul muntilor.

Eu am predat științe sociale şi istoria. La consfătuirile pe care le aveam ni se spunea categoric: “Spuneți-le copiilor să nu meargă la biserică”. Eram şi cu pionierii, instructor superior de pionieri şi apoi comandant, cum s-a numit, şi la instruirile pe care le aveam pe această linie aceleași lucruri ni se spuneau. În cărţile de cunoştinţe social-politice erau lecții speciale in ce privește religia, fiind combătute cât se poate de mult, ori în asemenea calități nu puteam să nu spun copiilor aceste îndrumări şi recomandări care ne erau făcute în timpul consfătuirilor, în timpul instruirilor de la Centrul de Raion, cum era pe atunci. Nu am mers însă prin Cimitir sau la Biserică să îi pândesc, așa cum poate chiar unii dintre colegi au insinuat, dar le-am spus, așa cum nu numai eu, dar şi un vârstnic învățător, domnul Vasilică Cocoş, le spunea. Şi în condiţiile acestea, trebuia să le spun, pentru că mă gândeam că poate veni cineva de la Raion şi să întrebe dacă li s-a spus să meargă la biserici? Şi atunci o păţeam, mai ales că am pățit-o cu icoana despre care am povestit şi mai ales că fusesem exmatriculat şi de la Facultate pe motive politice. Cu toate acestea era o situație cât se poate de jenantă, cât se poate de penibilă pentru noi profesorii când trebuia să adresăm, să transmitem asemenea recomandări.

Ştiu că în alte zone se organizau activități de strângere a recoltelor, alte activități sportive chiar în ziua în care erau hramurile bisericilor.

Nu mai vorbesc, în legătură cu această problemă, trebuia să întocmeşti planuri lunare sau trimestriale cu activități duminicale, adică in timpul slujbelor, afişate asemenea planificări în cancelarie pentru a anunţa copiii să vină. Cât privește, personal, ce făceam ca să mă bucur de toate aceste slujbe religioase, era următorul lucru: cum se spunea că fiecare casă era o biserică, aveam aparat de radio, puneam aparatul de radio când se transmiteau slujbe din alte ţări şi le ascultam, iar de mers la alte mănăstiri sau biserici, mergeam, dar nu anunţam pe nimeni. Chiar am aici, dacă nu plictisesc, o poezie cu mersul la Horaița şi de aici se poate vedea foarte bine cum le era interzis copiilor să meargă la mănăstire: “În drumeţie la schitul Horăicioara”. Voi cita numai versurile care se referă la așa ceva: “Mă lua bunica şi pe la mănăstiri, la Horaița am fost de atâtea ori,/ Oricând înţelegeam din ale ei priviri cât de mult preţuieşte schitul de sărbători./ Văzând că toamna e gata de plecare, am întrebat în clasă cine ar vrea/ Ca într-o Duminica, zi de sărbătoare la Schit să meargă cu bunica mea./ Amatori de mers erau foarte mulți copii, dar dintre ei doar vreo doi ne-am dus/ A doua zi dimineaţa doar bucurii, cei mai cuminţi la drum am purces”. Şi asta pentru că n-aş fi vrut să se afle că făcem această excursie la mănăstire, întrucât eram criticați şi am ales doar doar copii care nu divulgau mersul la mănăstire.

O alta etapă, alimentele din casă. Ați prins perioada de foamete?

În orice caz, nu pot să uit că datorită războiului, dacă ne referim la încălțăminte, până prin clasa a III-a chiar şi în clasa a IV-a fiind după război şi negăsindu-se pantofi sau ghete, purtam papuci. Papucii fiind făcuţi de o femeie din Bălțătești ce se ocupa de așa ceva erau din cârpe. Cât privește alimentația, hrana zilnică consta în lapte, carne de pasăre sau porc, peşte din râul Cracău, cartofi, fasole, brânzeturi de vacă, de oaie. Duminica şi în sărbători, ca şi la alţi locuitori, alimentația era mai deosebită. Nu pot spune că nu aveam o masa îmbelşugată. Am prins însă perioada de foamete, nici atunci, sincer să fiu, niciodată n-am avut mai puţin de două mese pe zi, ci întotdeauna trei mese cel puţin, dar pe timpul foametei mâncărurile obișnuite erau borșurile de zarzavat, salatele, ciulamaua, papanașii, iahnia de fasole, cartofii fierți etc. Mi-amintesc ca ajunsesem într-o criză de făină de porumb şi de grâu. Nemaiavând faină de porumb, de grâu am plecat la bunicii de pe mamă, din satul Trohan, comuna Gârceni, județul Vaslui, unde 15 km până la gară, unchiul nostru ne-a dus cu căruța cu vaci vreo 2 -3 saci de făină de porumb şi de grâu şi apoi din gara Gârceni cu trenul până în gara Pașcani. De la Pașcani cu mașina am adus sacii acasă. Așa că vă închipuiți cât de grea era situația pe timpul foametei, mai ales ca o fată a femeii care făcea papuci în Bălţătești a şi murit din cauză că fără să cunoască buruiana respectivă, mama ei a făcut un borș de buruiene şi s-a nimerit ca să fie o plantă otrăvitoare pusă în borș și a murit la numai 16 ani, cam așa ceva. Așa am auzit, așa spun şi eu.

Au măi fost plecați din localitate după porumb, după altele?

Nu au avut de unde aduce, la noi a fost întâmplarea. Bunicul a avut transmis din moși-strămoși 11 hectare de pământ, pe care strămoșii lui le-au primit de la Ștefan cel Mare pentru participarea la luptele de la Vaslui din 1475. Nu numai bunicul meu a primit astfel, ci și alți săteni de acolo din sat, ori cu limbă de moarte ei au păstrat din tată în fiu această răzeșie, fără să vândă nimic. Ba chiar bunicul mai cumpărase vreo 7 hectare, având 18 hectare. Ei, în condițiile acestea, a putut să ne dea câțiva saci de faină, dar alții de unde puteau să dea? Am avut colegi de școală, care au plecat în Ardeal, țin minte ca spuneau de localități cum ar fi Beiuș, Zalău şi altele ca să nu moară de foame aici.

După perioada ’89, familia a mai putut răscumpăra o parte din terenurile pe care spuneți ca bunicul dumneavoastră le-a avut?

Eu țin minte ca am avut 1 hectar şi jumătate răscumpărat de mama mea. Înainte de a se încheia în ’62 colectivizarea, cooperativizarea agriculturii, l-am înregistrat pe numele unui văr de-al meu şi când s-a făcut restituirea terenurilor m-am dus cu acest văr la Primărie, el a fost descărcat de terenul respectiv, eu l-am primit şi în felul acesta am primit 1 hectar jumătate de pământ. Unchiul meu, neavând copii, a înfiat o fată în clasa a III-a. Aceasta, între timp, după cooperativizare s-a căsătorit, având 3 copii, deși acel primar care era atunci a insistat să iau o jumătate de teren, am zis că nu e drept să iau jumătate de teren, am zis că iau numai terenul pe care l-am cumpărat. De ce? Pentru că ea a îngropat pe unchiul şi mătușa mea, le-a făcut de 40 slujbe, de 3 luni, de 6 luni. Normal este, mai ales că are 3 copii să aibă toată moștenirea şi le-a rămas toata moștenirea lor. Doar un polog de 15 prăjini, 10 prăjini le-am mai luat eu şi vreo 22 prăjini de pădure care, sincer să fiu, acea pădure a dispărut pentru că a fost tăiată complet, nu mai sunt decât niște tufe. Primarul a spus: „Domle, dacă mi-a tăiat mie toată pădurea, da păi dumitale?”. Mai trebuia să iau 5 hectare de pădure, conform actului succesiunii, însă n-a vrut băiatul pentru ca să o luam să fie tăiată, nu are rost. Însă dacă am luat aceste proprietăți, le-am luat numai din motive sentimentale, datorită faptului că au fost moștenite de la Ștefan cel Mare și sunt în satul natal al mamei mele, al bunicilor, chiar dacă lucrează cineva aceste pământuri eu nu le iau nici un leu sub acest motiv.

Vă mulțumesc pentru interviul dat, domnule profesor!

Gabriela Chihaia, clasa a VI-a, prof. Luminița Savin

Articolul Interviurile noastre şcolăreşti: Profesorul Teodosiu Laurențiu, comuna Crăcăoani (III) apare prima dată în Ecoul muntilor.

Zi toridă de vară, 24 iulie 2024. Gândurile îmi zboară spre timpuri îndepărtate, apuse. Paradigma relației maestru-ucenic, în Antichitate, contribuia major la apariția civilizației europene. În procesul învățării umane, la orice nivel, sunt doi factori esențiali: profesorul și elevul. Există oameni care marchează vieţile noastre pentru totdeauna. Există profesori care, prin abne­gaţia lor, nu numai că ne transmit cunoştinţe valori­ce, dar se transformă şi în stâlpi de temelie ai carierei noastre ulterioare. Un astfel de exemplu rar a fost şi rămâne pentru mine distinsul profesor, Domnul Profesor Vasile Doroftei.

S-a născut la Cristești în județul Iași, în urmă cu 75 de ani. Este absolvent al Liceului „Costache Negruzzi” din Iași. Urmează apoi, între 1967-1972, cursurile de zi ale Facultații de Istorie din cadrul Universității ,,Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. Misiunea măreață pe care a ales-o, aceea de a educa, a început-o în Scoala Generală Focuri din Iaşi. Sau poate că misiunea l-a ales! Nu oricine intră în acest spațiu, al dragostei față de copii, de oameni, pentru a împărtăși din știința de carte, dar, mai presus de toate, pentru a dărui încredere, îndrumare, afecțiune, înțelegere, dezvoltare. Asemenea unei lumânări care arde, arătându-ne calea, a mers mereu înainte cu îndrăzneală, a cautat să găsească soluţii fără a se abate din drum, transformând drumul într-unul deschis, accesibil pentru noi, elevii săi. A fost numit apoi la şcolile din Ghindăoani, Valea Seacă (unde mi-a fost profesor), Agapia, Scoala nr.3 Tirgu Neamț.

Începând cu 1988 devine titular al Scolii Magazia, acolo unde obține Gradul didactic I. Tot la această şcoală am avut şansa de a fi coleg de cancelarie cu domnul profesor, un om providențial, un veritabil mentor pentru întreg colectivul de cadre didactice al şcolii, pentru comunitatea de şcolari şi părinți. De la dânsul am învăţat că respectul nu se clamează, se câştigă. Am învăţat să respectăm profesia aleasă, bucuria de a dărui elevilor preaplinul sufletelor – dorinţa de a cunoaşte, de a şti. Discret şi modest, o modestie care te dezarma deseori, a făcut ani de zile naveta între Bălțăteşti – acolo unde locuia cu familia: soția, doamna profesor Valerica Doroftei, împreuna cu cei patru copii- şi Magazia, pe jos, prin pădure sau cu bicicleta.

Pentru cei care l-am avut ca mentor, pentru generațiile de elevi  pe care le-a format ca profesor de istorie, pentru toți cei care se știu îndatorați față de Domnia sa pentru o diversitate impresionantă de motive, această aniversare este un adevărat dar de la Dumnezeu. Este un dar pentru că această vârstă îl găsește pe profesorul Doroftei Vasile într-o admirabilă stare de sănătate, cu o putere neașteptată de muncă, cu o tinerească pasiune pentru finalizarea unor proiecte mai vechi și cu o entuziastă vervă de abordare a altora noi.

Să urăm cu toţii multă sănătate Domnului Profesor Vasile Doroftei şi să ne dorim ca noi, cei care i-am fost, îi suntem şi îi vom rămâne de-a pururi învăţăcei, să fim demni de comorile pe care le-a sădit în personalitatea noastră.

Închizându-vă în inima mea, mă înclin cu respect şi admiraţie, mulțumindu-vă pentru tot, domnule profesor!

La mulți ani!

Dionisie Ioan SAVIN

Articolul PERSONALITATEA LUNII PROFESORUL VASILE DOROFTEI apare prima dată în Ecoul muntilor.

„În urmă cu 47 de ani, în seara de 4 martie, aveam în față o carte și un caiet de matematică și mă rugam pentru o minune ca domnul profesor Cozma să amâne evaluarea de a doua zi.
Sincer… a cam exagerat Doamne-Doamne… Dimineața, când am ajuns la școală, tavanul din două clase era căzut. În cabinetul de matematică, sala de lângă cancelarie, așijderea… Profesorii ne-au trimis acasă…Extemporalul de la matematică a fost amânat…”

Articolul Cutremurul din 4 martie 1977: amintirile unui copil despre un extemporal apare prima dată în Ecoul muntilor.

A absolvit Şcoala Normală „Gheorghe Asachi” din Piatra Neamţ şi a devenit învăţător. În 1946 a început să urmeze cursurile Facultăţii de Istorie ale Universităţii „Al.I. Cuza” din Iaşi. Remarcat din studenţie pentru deosebita-i capacitate, a fost numit preparator chiar din ultimii ani de studiu. A absolvit facultatea în 1950 şi a ocupat funcţia de asistent în cadrul facultăţii. În paralel a fost cercetător la Institutul de Istorie „A.D. Xenopol” din Iaşi. În 1974 a devenit profesor universitar pentru ca, din 26 februarie 1990, să fie primit în Academia Română.

Preocupat chiar de la începutul carierei sale de istoric de studiul perioadei moderne, Gheorghe Platon şi-a desfăşurat activitatea într-un triptic: catedră, bibliotecă şi arhivă. Atenţia cercetătorului s-a îndreptat cu precădere asupra perioadei ce acoperă secolele XVIII şi XIX. Lui îi revine meritul absolut prioritar de a fi integrat Revoluţia de la 1848 din Moldova atât în cadrul general unitar al revoluţiei române, cât şi în curentul mişcării democratice europene de la 1848.

La sesiunile ştiinţifice naţionale şi internaţionale, în publicaţii de specialitate, la catedră, în presa audio-vizuală s-a remarcat printr-un palmares impresionant de aproximativ 300 de titluri, ce acoperă genuri precum: monografii, manuale sau culegeri de documente. La acestea se adaugă alte 250 de recenzii şi articole referitoare la istoria modernă a României.

Din vasta operă ştiinţifică remarcăm doar câteva titluri:

-Domeniul feudal din Moldova în preajma revoluţiei din 1848;

-Lupta românilor pentru unitate naţională. Ecouri în presa europeană;

-Studii de istorie socială şi de demografie istorică. Populaţia oraşului moldovenesc la mijlocul secolului XIX;

-Studii de istorie modernă.

A fost distins cu Premiul Ministerului Educaţiei şi Învăţământului (1975), Premiul „Nicolae Bălcescu” al Academiei Române (1975), cu titlul de „Profesor evidenţiat” (1984) şi de „Profesor emerit” (1996). Este doctor honoris causa al Univerităţii din Angers (1998) şi al Universităţii din Craiova (1999).

A primit titlul de „cetăţean de onoare” al oraşelor Bârlad şi Buhuşi, precum şi al comunei Bălţăteşti. A fost distins cu Medalia Muncii şi cu Ordinul „Pentru Merit”, în grad de cavaler.

Activitatea depusă se cere a fi preţuită nu numai prin numărul lucrărilor şi perenitatea ideilor, ci şi prin importanţa activităţilor de formare a tineretului studios şi a tuturor celor care l-au cunoscut.

Dionisie SAVIN

Articolul Academicianul Gheorghe Platon apare prima dată în Ecoul muntilor.

Știrile despre accidentele rutiere erau nelipsite, cu atât mai mult, cu cât acestea provocau pierderi umane. În ciuda faptului că nu exista nici pe departe traficul de astăzi, două cauze actuale provocau și atunci accidente grave: viteza și alcoolul. Despre un astfel de accident grav cu victime umane pe fondul vitezei și al consumului de alcool s-a produs pe sfârșitul verii anului 1927.

În noaptea de sămbătă, 29 august 1927, în urma unui grav accident de mașină, trei persoane și-au pierdut viața, iar alte patru au fost grav rănite. Accidentul a avut loc pe Dealul Buga, între Târgu-Neamț și Bălțătești. Cauza: viteză excesivă pe fondul consumului de alcool.

Vestea cumplitului accident a ajuns repede în oraș, astfel că zeci de oameni s-au adunat în centrul urbei, căutând mijloace de transport pentru a ajungte la locul accidentului. Imediat, la fața locului s-a deplasat organele de anchetă, polițistul Ghimicescu și comisarul de serviciu Adam. Imediat cu o mașină au sosit medicii Jurașcu, Feighenbaum și Nădejde, pentru a acorda primul ajutor. Când au ajuns la locul accidentului, la lumina farurilor și a unei torțe „pe o mare distanţă erau împrăştiaţi creieri, erau răvăşite tot felul de obiecte şi sfărămăturl din maşină. Toată întinderea era scăldată în sânge. În jurul maşinii se puteau distinge trei cadavre oribil mutilate aruncate la distanţe de 3-4 metri. Capul unei femei era complet sfărâmat. De asemenea şi celalte două cadavre aveau capetele sfărâmate. În râpă se auzeau gemetele disperate ale altor victime. Au putut fi găsiţi alţi trei din pasageri care se zbăteau în chinuri groaznice. Un al patrulea rănit dispăruse”.

În urma cercetărilor și a informațiilor oferite de către unul dintre răniți s-a putut reface firul tragicului eveniment. Mașina cu numărul de înmatriculare 194 IȘ era proprietatea cunoscutului avocat ieșean Leatris care se afla în vacanță la Mănăstirea Văratic. În acea seara, în jurul orei 20, șoferul acestuia, Victor Oșeschi, a plecat fără acordul proprietarului împreună cu an alt șofer, Gaspar spre Bălțătești. Aici, cei doi au chefuit în restaurtantul băilor cu o damă de companie, Sofia Butnaru, originară din Roman. La ora 23, când orchestra militară a regimentului 10 Vânători de munte încetase a mai cânta, cei trei au invitat pe plutonierii Al. Busuioc, Pepi Beneș și Gh. Pocit să meargă împreună la balul de la băile Oglinzi. La volan a urcat șoferul avocatului Leatris, aflat în stare de ebrietate. Cum a ieșit din Bălțătești acesta a apăsat pedala de accelerație, iar cu câteva secunde înainte de accident, acul arăta 100 de km, după declarația martorului. Într-o curbă periculoasă la coborârea de pe Dealul Buga, mașina a părăsit șoseaua pe partea stângă și s-a răsturnat într-o râpă. Până să ajungă în râpă, mașina a lovit un copac, trei pasageri aflați pe stânga au fost loviți de o ramură groasă a copacului, care le-a zdrobit capetele. Mașina ajunsă în râpă s-a răsturnat și a revenit pe roți, pasagerii fiind aruncați din mașină. Automobilul a fost distrus în întregime. Răniții au fost îngrijiți la fața locului fiind duși în casa locuitorului Crețu, aflată în apropiere, unde au fost pansați. A doua zi, au fost luate măsuri pentru tratarea răniților și derularea anchetei. Cum spitalul din Târgu-Neamț era închis de la începutul anului 1926 din lipsă de fonduri, a fost internat  doar șoferul Oșeschi ca urmare a intervenției avocatului Leatris, ceilalți fiind duși pentru îngrijiri la Stațiunea Bălțătești.

În urma acestui grav accident au decedat  Sofia Butnaru, în vârstă de 37 ani, plutonierul Gh. Pocit, în vârstă de 32 ani, şi şoferul Gaspar, în vârstă de 26 ani, în timp ce șoferul Victor Oșeschi și plutonierul Pepi Beneș au fost grav răniți, iar cu răni mai ușoare, plutonierul Al. Buiuc și cofetarul Petcu din Văratec.

Gravul accident a fost un puternic ecou printre locuitori și turiștii zonei, locul evenimentului transfomându-se într-un adevărat pelerinaj.

Emanuel BĂLAN

Articolul Alcoolul, viteza și un spital închis din lipsă de bani sau despre gravul accident din 1927 de lângă Târgu-Neamț apare prima dată în Ecoul muntilor.

La Bălţăteşti, pregătirile de luptă au început imediat: „Pe un deal vis-a-vis de conac se amenajase un poligon de tragere la ţintă pentru antrenarea celor neştiutori şi pocneau războinic de dimineaţă până seara”. Domnitorul aflase însă de aceste pregătiri şi poruncise prefectului de Neamţ să se convingă personal la faţa locului de starea lucrurilor”. Prefectul vede sosirea în curtea conacului a grupului de ţărani înarmaţi, în frunte cu Gheorghe Cantacuzino: „Circa 25 de călăreţi se aşezară pe două rânduri. Erau pădurari veniţi de departe din Carpaţi, împreună cu alţi câţiva războinici, amatori de aventuri … aveau poftă de luptă în ochi: cavalerie în carne şi oase”. Acesta i-a motivat prefectului prezenţa acelei trupe „din cauza bandelor de hoţi din munţi”.

Gheorghe Cantacuzino era convins că în cursul zilei vor sosi şi celelalte grupuri de ţărani înarmaţi în frunte cu boierii lor, dar „s-a făcut seară târziu şi nu a venit nimeni”. Când însă se pregăteau de culcare „a intrat în curte un echipaj de poştă”. Emisarul le-a relatat faptul că la Iaşi fuseseră arestaţi şi trimişi spre Dunăre 13 tineri revoluţionari, printre care şiHangu, Bălţăteşti, Bistricioara , dar aceştia reuşiseră să fugă de sub pază. Maria Cantacuzino, venită de la Iaşi, i-a avertizat că domnitorul trimisese „o companie de infanterie şi 50 de arnăuţi”, dar cei de la conac au stabilit că este mai bine este să rămână decât să fugă spre Ardeal.

La conacul din Bălţăteşti s-au adunat ulterior mai mulţi revoluţionari moldoveni, inclusiv Vasile Alecsandri în refugiul său spre Ardeal. Cu sprijinul unor unităţi ţariste, mişcarea a fost cu uşurinţă înfrântă, boierii neavând sprijinul maselor largi. S-a spus că numărul  plăieşilor înarmaţi a fost de peste 1000, aceştia fiind recrutaţi din satele din Neamţ şi Suceava, respectiv localităţile Hangu, Bălţăteşti, Bistricioara şi Borca.

Vasile Alecsandri, ca unul care cunoştea aceste locuri, după reprimarea revoltei de la Iaşi din martie 1848 a scăpat cu câţiva tovarăşi şi s-a îndreptat spre Transilvania. A poposit şi la Palatul Cnejilor, la Hangu. Tinerii revoluţionari au încercat să organizeze o rezistenţă în spatele zidurilor, mizând şi pe sprijin din partea localnicilor. Dar domnitorul a trimis trupe de lefegii, numeroase şi credincioase, şi conştienţi de inulitatea unei rezistenţe, revoluţionarii au trecut munţiii în Ardeal. Se spune că atunci ar fi scris Alecsandri frumoasa poezie „Adio Modovei”. Cu emoţionante versuri, Alecsandri părăsea Moldova:

„Eu te las, ţară iubită,

                   De-al tău cer mă depărtez,

                   Dar cu inima cernită,

                   Plâng amar, amar oftez!”.

Dionisie SAVIN

Articolul „Zavera” de la Bălţăteşti la anul 1848 apare prima dată în Ecoul muntilor.