Parcă îl văd și acum intrând în clasă: înalt, slab, grăbit, cu ochii aprinși de ceva ce nu înțelegeam pe atunci, dar simțeam că e mare. În brațe avea teancuri de reviste colorate, cu miros străin, cu imagini dintr-o lume despre care nu știam nimic. Reviste în engleză — un miracol în anii aceia cenușii, în care culoarea era o raritate, iar limba străină  – o poartă închisă pentru cei mai mulți dintre noi.

Aurel Dumitrașcu nu venea să predea o lecție. Venea să ne ofere o fereastră.
O fereastră spre altundeva.
Spre altcumva.

Nu conta că ora era de „agricultură”. La el, totul era despre curiozitate, emoție, poveste. Despre cum se poate aprinde o scânteie în mintea unui copil doar arătându-i o fotografie, o copertă, un titlu într-o limbă necunoscută. Și despre cum acea scânteie rămâne vie o viață întreagă.

Profesorul care juca fotbal cu noi

În afara orelor, îl găseam pe terenul de sport. Cu aceeași pasiune. Cu maximă bucurie. Cu aceeași vibrație în privire. Uneori râdea ca un copil, alteori se înflăcăra ca un jucător profesionist. În felul lui, fotbalul era tot o lecție. O lecție despre implicare, despre a trăi total clipa, fără jumătăți de măsură. Acesta era Aurel Dumitrașcu: un om care își punea inima în orice făcea.

Iar pentru noi, copiii aceia care descopereau lumea, prezența lui era ca o lumină care ne învăța să fim mai vii.

Un om mare într-o comunitate mică

Înalt, siluetic, cu pletele-i blonde, purtând costum de blugi – o altă raritate pe atunci, Aurel Dumitrașcu era o apariție imposibil de trecut cu vederea în comunitatea noastră. Impresiona nu doar prin erudiție, ci și prin naturalețea cu care se desprindea de „școala” formală pentru a coborî în jocul elevilor. Nu știam atunci cine este cu adevărat. Nu știam că scrie poezie, că ține un jurnal, că trăiește cu intensitatea unui om care simte mai mult decât lasă să se vadă. Nu știam că va deveni un reper al literaturii române moderne.

Dar simțeam. Simțeam că e altfel.
Simțeam că lumea lui e mai mare decât a noastră — și totuși ne invita cu discreție să intrăm în ea.

La puțin timp după gimnaziu, am avut revelația a ceea ce nu înțelegeam pe atunci, dar intuiam că e ceva fenomenal: m-am întâlnit cu Biblioteca din Nord, unul dintre volumele de referință ale poetului. Cartea avea o scurtă dedicație adresată fratelui meu mai mare, un detaliu care atunci mi-a stârnit și mai mult curiozitatea și mi-a sporit bucuria. Am parcurs cartea pe nerăsuflate, din scoarță în scoarță, chiar dacă nu pricepeam tot — sau poate prea puțin — pentru că versificația avea o formă modernă, mult diferită de ceea ce studiasem noi în școală.

Astăzi îmi dau seama de exagerarea și exaltarea pe care numai un copil le poate trăi: am simțit atunci o mândrie și o bucurie imense. Prietenul meu din clasă, dar mai ales de pe terenul de fotbal, era poet, era scriitor, era o mare personalitate! Iar bucuria acelui sentiment a pus în plan secund întreaga mea infatuare juvenilă.

Acum, după aproape patru decenii, afirm că Aurel Dumitrașcu a fost, poate, cea mai mare personalitate pe care a dat-o Borca.

Nu pentru că l-au confirmat criticii. Nu pentru că volumele sale au intrat în patrimoniul literaturii contemporane. Ci pentru că, înainte de toate, a știut să fie prezență: una caldă, puternică, una care schimbă destine.

Un cerc care se închide

Destinul a făcut ca astăzi să fiu directorul Liceului „Mihail Sadoveanu”, locul în care drumurile noastre s-au întâlnit întâia dată. O școală care acum poartă — prin revista sa — numele acelui volum – revelație pentru mine: „Biblioteca din Nord”.

O școală care are, în semn de apreciere, o structură care-i poartă azi numele: Școala Gimnazială „Aurel Dumitrașcu” din Sabasa, satul în care a apărut – aidoma unui alt „meteorit” în literatura română cu un secol înainte –  și în care și-a petrecut o importantă perioadă din scurta lui existență pe acest pământ. Zic scurtă existență, dar, Doamne, cât de dinamică și cât de consistentă!

Nu avem cum să nu ne întrebăm uneori: câți dintre noi am fi ajuns ceea ce suntem astăzi fără acele ore în care un profesor suplinitor ne-a adus, în brațe, o lume întreagă?

Adevărata lui moștenire nu este doar în cărțile publicate, ci în felul în care a știut să pună, în inima unor copii, ideea că viața poate fi mai mare decât satul în care te naști.
Că lectura te poate duce oriunde, dar mai ales către libertatea cea  adevărată.
Că pasiunile — fie poezia, fie fotbalul — au puterea de a te salva.

Aurel Dumitrașcu rămâne cu noi

Nu trecem prin viața aceasta fără urme. Unii oameni lasă doar zgomot. Alții construiesc ziduri. Fiecare cum poate și cum vrea!

Aurel Dumitrașcu a lăsat lumină.

Iar noi, cei care i-am fost elevi, colegi, cititori sau doar martori ai trecerii sale, avem datoria — și bucuria — să ducem această lumină mai departe.

Cu aceeași bucurie ca atunci și cu onoarea de a fi fost elevul lui Aurel Dumitrașcu,
Vasile Amariei, directorul Liceului „Mihail Sadoveanu”

Borca, 20 noiembrie 2025

Articolul Aurel Dumitrașcu – Profesorul care ne-a deschis cerul apare prima dată în Ecoul muntilor.

„Durerile ulceroase (sau ce-or mai fi) sunt de-a dreptul cumplite azi. Ai clipe în care ai prefera să fii împușcat decât să mai fii atât de chinuit. Sărăcia cumplită din aceste vremuri face aproape imposibilă ținerea unui regim alimentar în favoarea vindecării. La școală faci crize de nervi aproape din cauza imbecilității și a bătăii de joc ale elevilor. Ai senzația că totul putrezește, inclusiv tu. Azi n-ai reușit să citești decât câteva eseuri din Jose Ortega Y Gasset. Ești nefericit. Stai ca o cârpă, întins sau ghemuit și nici o poziție nu schimbă situația. O scrisoare de la Liviu Ioan Stoiciu (te-ai gândit la el în ultima vreme) te incită. Îi scrii cu dragoste și amărăciune acestui om de caracter. La umbra lămpii, singur și bolnav, ai început parcă să urăști.  Mama, bolnavă și necăjită, nu mai are nici lumânări. Stă pe întuneric. Îi spui: „Vezi, pentru asta a luptat tata pe front!”.

„Aseară ai fost la poștă și l-ai sunat pe Florin Mugur. Zicea că, acum, cartea („Biblioteca din Nord”, n.m.) ar fi în tipografie deja. La capătul unui fir era un om tânăr, bolnav și amărât. La celălalt capăt de fir era un om de cincizeci de ani, bolnav și amărât ”

„Sunt zile  când nici nu aveți ce mânca. Dar cei care au câte cinci, șase copii, ce fac? Pătrat negru pe fond negru”. Miercuri, 25 noiembrie, 1986

„Tăiatul purcelei, ieri, aduce, ca de obicei, probleme. Tu, de-a dreptul imbecil în nepriceperi de acest gen, n-o poți ajuta aproape cu nimic pe mama. Ea, singură, toată ziua, tăind carnea, preparând-o, stând deci în picioare. Și seara aceasta cu ea aproape amețind, evident la pământ de oboseală, reflex al lipsei ei de măsură atunci când muncește. Epuizată, vomând ce a mâncat (dar ce a mâncat, că aproape nimic nu mai suportă stomacul ei neapărat), chipul ei exprimă renunțare și sfârșit. Te amesteci în treburile sorții și refuzi orice sfârșit în ceea ce o privește. Neputința în care dragostea ta pentru ea trebuie să recunoască datele care sunt, ei bine, te scandalizează. Este extrem de dureros să nu prețuiești pe nimeni pe lume mai mult decât pe mama ta și să asiști neputincios la sfârșiturile ei, la chinurile ei. O încăpățânare țărănească, întotdeauna auto-distructivă, vizează tot neamul ei.  Poate că numai dintr-o astfel de încăpățânare, plus indiferența seniorială și livrescă a tatălui te puteai naște tu, vai, poet!” 9 decembrie, 1986.

Din volumul „Carnete maro”, Jurnal 1982-1990, îngrijire ediție, prefață și note Adrian Alui Gheorghe, Editura Conta, Piatra Neamț, 2011.

Iolanda lupescu

Articolul Comemorare: Scriitorul Aurel Dumitrașcu la ceas aniversar apare prima dată în Ecoul muntilor.

Cunoscându-l personal, dna. bibliotecar a povestit că Aurel Dumitrașcu a fost mereu un spirit independent, un om-contra curentului, care a gândit și a trăit realitatea potrivit propriilor credințe, că a fost socotit incomod de conformiștii politici ai vremurilor, că e foarte posibil ca moartea precoce să-i fi fost indusă intenționat. Citindu-i jurnalul (celebrele „Carnete maro”), avem confirmarea unui om autentic, un artist în adevăratul sens al cuvântului: „Nu ascultai serios pe nimeni. Toți vorbitorii ți se păreau prefăcuți, puși de cineva la cale să vorbească în felul în care vorbeau. Pe profesori nu-i credeai niciodată. Dar ai respectat întotdeauna școala. În afara ei, totul devenea haos, dezordine.”

Astfel, singura realitate în care autorul a crezut a fost literatura, în special poezia (deși a excelat și în stilul epistolar, bogata corespondență dintre Aurel Dumitrașcu și Adrian Alui Gheorghe fiind publicată în volumul „Frig”), înțelegând prin scris o formă superioară de a te raporta la existență, condamnare și salvare în același timp.

„Carnetele maro” sunt o mărturie e trecerii poetului prin timp, poezia însă este o formă de a accede la eternitate. Scriitorul însuși notează: „Poetul, mereu, omul fără interese. Un risipit. Un dăruit.” Știe și susține că „O populație cu idealuri strict materiale este o turmă”, „că răul nu vine de la bombă, ci de la imbecili”, că cititul – mai întâi al textelor, apoi al autorilor și,  inevitabil, al literaturilor, e printre puținele posibilități de a-l scoate pe individ din ignoranță.

„Frumos, dar greu” sunt concluziile unei eleve, întrebată la final, cum i s-a părut existența scriitorului, raportată la contextul politic al vremii. În cazul lui Aurel Dumitrașcu, frumosul și greul s-au transformat în poezie, l-au scos din anonimatul unei vieți la care l-ar fi condamnat, poate, trăitul în mediul rural, amintindu-ne nouă, celor de astăzi, că literatura e mereu o mână întinsă – scriitorilor și cititorilor, deopotrivă.

PREMIERA

-În actul întâi

nu s-a întâmplat nimic

spectatorii au continuat să bea limonadă

în actul al doilea nu s-a întâmplat nimic

spectatorii au continuat să bea limonadă

în actul al treilea nu s-a întâmplat nimic

spectatorii au continuat să bea limonadă

în actul al patrulea

nu s-a întâmplat nimic

limonada a continuat să bea spectatorii

în actul al cincilea

nu s-a întâmplat nimic

totuși spectatorii au vrut să aplaude.

Nu știu de ce capul unui dintre ei

s-a rostogolit încet spre scenă.

Ecaterina Carază

Articolul REMEMBER AUREL DUMITRAȘCU „-Eu/ nu vreau/să trăiesc/eu vreau/să citesc” – Ars doloris, Aurel Dumitrașcu apare prima dată în Ecoul muntilor.

Despre copilărie spune că nu a avut copilărie. Copiilor nu li se dădea voie să fie copii, pentru că se nășteau vinovați și triști. Vinovăția se transmitea genealogic. Comunismul a fost o revanșă a mediocrității și a prostiei împotriva lumii normale aflate în plin proces de evoluție. Este oripilat de modul cum s-au purtat congenerii români cu Eminescu, Noica, Țuțea și constată că pentru nația noastră geniul este mai mult o pedeapsă decât un dar.

Despre mamă vorbește cu pietate, ei îi datorează aspirația spre transcendent. La izbânzile sau eșecurile fiului său a văzut un răspuns hristic la existența lui pe pământ. Un răspuns amuzant la întrebarea despre importanța armatei în comunism este că propaganda comunistă vorbea despre un dușman permanent care era „blocul NATO”. Toți soldații voiau un război cu NATO, ca să ne scape de comunism. Dar NATO nu își bătea capul cu noi. Ceaușescu este amintit ca fiind o  ființă sinistră a istoriei, sumă a trăsăturilor epocii lui, un exemplu de cum evoluează o lume în care sunt abolite criteriile de valorizare. Clasa muncitoare era clasa conducătoare, iar „intelighenția” era o pătură socială tolerată, urmărită, marginalizată. În vremea lui Ceaușescu am  trăit așa cum am fost tratați, ca vitele în țarc.

 Adrian Alui Gheorghe nu a dorit niciodată să plece din țară, pentru că limba română îl ține prizonier și este singura care îi oferă posibilitatea de a se simți liber. Este patriot, în măsura în care patriotismul nu înseamnă să se bată monedă pe valorile trecutului, ci să se facă un prezent care să conteze în lume. I se pare toxică promovarea nulităților literare în mediul educațional, în școli, ca autori adevărați, ca modele, iar mințile neformate ale copiilor primesc prostia ca etichetă de valoare. Titlul cărții, „Mușcătura de măr” mă duce cu gândul la începuturile lumii, la păcatul originar. Adrian Alui Gheorghe spune că nu este un păcat de nevindecat, de neiertat ademenirea Evei cu un măr, „ci este pofta de a trăi”. La final, o întrebare și un răspuns care mi-au plăcut: Vlad Alui  Gheorghe: „Ce ai pierdut decisiv în viața asta?”. Adrian Alui Gheorghe: „Singurul lucru pe care îl pierzi definitiv și decisiv, cum spui, este timpul”. 418 pagini de memorie afectivă, de tandrețe și de iubire, în care tatăl și fiul au redescoperit calea spre ei înșiși, am redescoperit calea spre mine însămi. Recunosc, a fost o lectură plină de emoție, pentru că prin întâmplările din prima jumătate a cărții, atunci poznașe, acum, după  aproape 50 de ani, de o mare gravitate, am trecut împreună cu Aurel Dumitrașcu. La bună lectură !

Iolanda Lupescu

Articolul RECENZIE DE CARTE: MUȘCĂTURA DE MĂR – Adrian Alui Gheorghe şi Vlad Alui Gheorghe apare prima dată în Ecoul muntilor.

„Durerile ulceroase (sau ce-or mai fi) sunt de-a dreptul cumplite azi. Ai clipe în care ai prefera să fii împușcat decât să mai fii atât de chinuit. Sărăcia cumplită din aceste vremuri face aproape imposibilă ținerea unui regim alimentar în favoarea vindecării. La școală faci crize de nervi aproape din cauza imbecilității și a bătăii de joc ale elevilor. Ai senzația că totul putrezește, inclusiv tu. Azi n-ai reuşit să citești decât câteva eseuri din Jose Ortega Y Gasset. Ești nefericit. Stai ca o cârpă, întins sau ghemuit și nici o poziție nu schimbă situația. O scrisoare de la Liviu Ioan Stoiciu (te-ai gândit la el în ultima vreme) te incită. Îi scrii cu dragoste și amărăciune acestui om de caracter. La umbra lămpii, singur și bolnav, ai început parcă să urăști.  Mama, bolnavă și necăjită, nu mai are nici lumânări. Stă pe întuneric. Îi spui: „Vezi, pentru asta a luptat tata pe front!”.

„Aseară ai fost la poștă și l-ai sunat pe Florin Mugur. Zicea că, acum, cartea („Biblioteca din Nord”, n.m.) ar fi în tipografie deja. La capătul unui fir era un om tânăr, bolnav și amărât. La celălalt capăt de fir era un om de cincizeci de ani, bolnav și amărât ”

„Sunt zile  când nici nu aveți ce mânca. Dar cei care au câte cinci, șase copii, ce fac? Pătrat negru pe fond negru”. Miercuri, 25 noiembrie, 1986

„Tăiatul purcelei, ieri, aduce, ca de obicei, probleme. Tu, de-a dreptul imbecil în nepriceperi de acest gen, n-o poți ajuta aproape cu nimic pe mama. Ea, singură, toată ziua, tăind carnea, preparând-o, stând deci în picioare. Și seara aceasta cu ea aproape amețind, evident la pământ de oboseală, reflex al lipsei ei de măsură atunci când muncește. Epuizată, vomând ce a mâncat (dar ce a mâncat, că aproape nimic nu mai suportă stomacul ei neapărat), chipul ei exprimă renunțare și sfârșit. Te amesteci în treburile sorții și refuzi orice sfârșit în ceea ce o privește. Neputința în care dragostea ta pentru ea trebuie să recunoască datele care sunt, ei bine, te scandalizează. Este extrem de dureros să nu prețuiești pe nimeni pe lume mai mult decât pe mama ta și să asiști neputincios la sfârșiturile ei, la chinurile ei. O încăpățânare țărănească, întotdeauna auto-distructivă, vizează tot neamul ei.  Poate că numai dintr-o astfel de încăpățânare, plus indiferența seniorială și livrescă a tatălui te puteai naște tu, vai, poet!” 9 decembrie, 1986.

Din volumul „Carnete maro”, Jurnal 1982-1990, îngrijire ediție, prefață și note Adrian Alui Gheorghe, Editura Conta, Piatra Neamț, 2011.

                                                                              Iolanda Lupescu

Articolul Comemorare: Scriitorul Aurel Dumitraşcu la ceas aniversar apare prima dată în Ecoul muntilor.

Dar să revenim la prima ediție, cea din 1984, așa cum era prezentată în paginile ziarului „Ceahlăul”. Ea a debutat pe 20 octombrie 1984 (sâmbătă), sub organizarea Comitetului județean pentru cultură și educație socialistă, C.J.I.C.P.M.A.M. și Casei de Cultură din Târgu-Neamț, inițiatoarea manifestării. Timp de două zile, scria „Ceahlăul”, manifestarea reunea „reprezentați ai tinerei generaţii: critici literari, redactori de edituri și reviste de cultură, sub forma unor interesante dezbateri și mese rotunde, șezători, spectacole de muzică și poezie etc.ˮ Acțiunile au avut loc „atît la Casa de Cultură din localitate, cît şi la Întreprinderea de volvatir, Şcoala generală „Ion Creangă“ din Humuleşti, Liceul Industrial „Ştefan cel Mare”.

Organizarea la Târgu-Neamț a „Colocviilor de poezie” consacrate tinerei generaţii, fiind prima de acest gen din România, era justificată de „existenţa în oraşul de la apa Ozanei, ca de altfel în întregul nostru judeţ, a unei mişcări literare interesante şi fertile, a unui nucleu de talentaţi creatori care s-au afirmat cu deosebire în ultimii ani: Adrian Alui Gheorghe, Daniel Corbu, Aurel Dumitraşcu, Nicolae Sava, Gheorghe Simon, Radu Florescu, Mina Piăieşu, George Calcan şi alţii, trei dintre ei (Daniel Corbu, Aurel Dumitraşcu şi Nicolae Sava) debutând deja editorial în cursul acestui anˮ.

Programul primei ediții era următorul:

Sîmbătă, 20 octombrie,

ora 10, Casa de Cultură – deschiderea manifestării; ora 11, Casa de Cultură-manifestarea – „Poezia patriotică şi formarea conştiinţei revoluţionare a tinerei generaţii“; ora 14, Întreprinderea de volvatir: șezătoare; ora 17, întîlnire cu elevii de la Şcoala generală „Ion Creangă” Humuleşti şi Liceul Industrial „Ștefan cel Mare” din Tîrgu Neamţ; ora 20, Casa de Cultură: „Daţi-mi un trup, voi munţilor! – recital din lirica lui Lucian Blaga susţinut de actorul Constantin Ghenescu de la Teatrul Tineretului.

Duminică, 21 octombrie,

ora 9, Casa de Cultură: recital de poezie patriotică. Creaţii originale în lectura poeţilor invitaţi;

ora 11, Casa de Cultură: masă rotundă: „Noi dimensiuni ale poeziei patriotice românești actuale”; ora 13: pelerinaj la Pădurea de argint, Casa memorială „Ion Creangă”, Casa memorială „Veronica Micle” şi Muzeul „Mihail Sadoveanu”; ora 16, Casa de Cultură: închiderea manifestărilor (Ceahlăul„, 2469, 20 octombrie 1984, p. 7.).

„Ceahlăul” din 27 octombrie 1984 concluziona aceste manifestări: „cele două zile de adevărată sărbătoare a poeziei tinere s-au încheiat cu dorinţa tuturor participanţilor ca, la Tîrgu Neamţ, Colocviile de poezie să capete o viguroasă tradiţie, prin mai larga lor deschidere tematică şi organizatorică (antrenînd, evident, şi Uniunea Scriitorilor), prin dezvoltarea modalităţilor de contact cu marele publicˮ. Ceahlăul”, 2470, 27 ocotmbrie 1984, p. 7.

Între 23—25 octombrie 1987 avea loc cea de a IV-a ediție a Colocviilor de poezie, „manifestare care s-a impus ca un reper în viaţa noastră literară, reunind poeţi şi critici literari din întreaga ţară. Ca şi la ediţiile precedente, organizarea Colocviilor beneficiază de contribuţia şi colaborarea C.J.C.E.S. Neamţ, C.J.I.C.P.M.A.M., Comitetul Judeţean al U.T.C., Uniunea Scriitorilor din R.S.R. şi, bineînţeles, ale Casei de Cultură din Târgu Neamţ, iniţiatoarea acestor reuniuni”.

Un argument al existenței acestei manifestări, scriau cei de la „Ceahlăul”, îl reprezintă prezența „unui nucleu de tineri poeţi, alcătuind ceea ce tot mai mulţi comentatori ai fenomenului literar au numit „şcoala de poezie de la Tîrgu Neamţ”, şase dintre ei debutând în volum în ultimii trei ani.” Ceahlăul”, an XX, nr. 2625, 17 octombrie 1987, p. 4. În orașul de pe Ozana, „lunar, se organizează Salonul de poezie, activitate intrată deja în conştiinţa iubitorilor de frumos, care facilitează cunoaşterea «pe viu» a literaturii române actuale… Un critic literar spunea că Tîrgu Neamţ este în prezent oraşul cu cei mai mulţi scriitori la mia de locuitori (numai în ultimii 3 ani s-au înregistrat 8 apariţii editoriale). Astfel, a fost posibilă iniţierea şi organizarea la Târgu Neamţ a Colocviilor de poezie, manifestare unică în ţară, adevărată sărbătoare a poeziei româneşti”. (Idem, nr. 2626, 24 octombrie 1987, p. 4.)

Ediția din 1987 a cuprins în programul ei dezbateri, şezători literare, întâlniri cu publicul cititor din întreprinderile oraşului şi din şcoli, sub genericul „Actualitatea poeziei, poezia actualităţii“, cu participarea criticilor literari, Marin Mincu, Laurenţiu Ulici, Gheorge Grigurcu, Al. Călinescu, Mihai Dinu Gheorghiu, Al. Cistelecan și a tinerilor poeţi Ion Mircea, Liviu Ioan Stoiciu, Florin Costinescu, Ion Mureşan, Dan David, Nicolae Băciuţ, Lucian Vasiliu ş.a. Ultima zi a manifestării a prilejuit acordarea premiului Colocviilor de poezie pentru cea mai bună apariţie în volum, poetului Adrian Alui Gheorghe, pentru debut în volumul „Poeme în alb-negru”. (Idem, nr. 2667, 31 octombrie 1987, p. 4).

În 27 octombrie 1989, debuta cea de a VI-a ediție, cu participarea a numeroşi poeţi şi critici literari din judeţul Neamț şi din ţară. „Temele actualei reuniuni sînt: «Tînărul scriitor şi realitatea socialistă a patriei» şi «Existenţă şi scriitură», dezbaterile fiind găzduite la sediul Centrului de creaţie şi cultură socialistă «Cîntarea Romîniei» din Tîrgu Neamţ. Programul manifestării este completat de şezători literare şi întîlniri cu oameni ai muncii  din unităţile economice ale oraşului, cu elevi, pelerinaje la muzeele şi casele memoriale din zonă. Publicul prezent a asistat la un recital de versuri în lectura participanților, între care Dumitru Chioaru, Aurel Dumitrașcu, Emil Nicolae, George Vulturescu, Adrian Alui Gheorghe, Constantin Hrehor, Dumitru Păcuraru, Bianca Marcovici, Ion Pintea, George Calcan, Nicolae Sava, Daniel Corbu ș.a.  Recitalul de poezie „De dragoste de cuvinte”, din creația lui Nichita Stănescu, prezentat de un grup de actori de la Teatrul din Satu Mare, pelerinajele la casele memoriale din zonă și decernarea premiilor  acordate volumelor de debut „Frontiera dintre cuvinte” de George Vultur și „Cuvânt înainte” de Cristian Popescu au completat ediția, relansându-i ambițiile și sugerându-i totodată noi teme de abordat. (Idem, nr. 2731, 28 octombrie 1989, p. 8; nr. 2732, 4 noiembrie 1989, p.3.)

Într-un interviu, inițiatorul acestor colocvii, poetul Daniel Corbu, își amintea că „s-au citit aici cele mai dure, subversive poeme, refuzate oricând de cenzură, au fost rostite discursuri libere despre condiția scriitorului și despre o altfel de angajare decât cea impusă de ideologia comunistă. Din această cauză, ediția din 1988 a fost interzisă înainte cu câteva ore de a începe. Dar nimic nu se compară cu entuziasmul tinereții! Am continuat colocviile până la ediția a X-a, în 1993, când am considerat că ele și-au făcut datoria ca mod de rezistență intelectuală față de imbecilitățile sistemului politic, dar și ca identificare a generației la nivel teoretic, prin conferințele sau discuțiile de vădită seriozitate și responsabilitate intelectuală. Îmi place să cred că întrunirile de care vorbim au marcat orice participant, care le-a asimilat unui romantism tineresc de bună calitate. (https://zch.ro/la-vanatori-neamt-cu-poetul-daniel-corbu/( accesat la 25 martie 2019).

Emanuel BĂLAN

Articolul Cândva, târgul era capitala poeziei românești. Despre colocviile de poezie de la Târgu-Neamț apare prima dată în Ecoul muntilor.

Dacă Adrian Alui Gheorghe scria că la început nu aveau repere clare, eu spun  că aveau conștiința propriei superiorități. De cele mai multe ori au fost torturați de propriile nemulțumiri în ceea ce privește scrisul; ”Nu roadele imediate contează, ci credința în religia noastră: scrisul. Știu bine că-s aiurea, dar contez mult pentru sufletul meu. Aș putea fi un imaginativ, dar repet, nu-mi place metaforismul căutat; iubesc omul și toate îndoielile lui. Eu nu uit că-s om. Cei care construiesc vor obosi într-o zi de construit, dar eu nu voi obosi niciodată de poezie” Aurel Dumitrașcu, 24 februarie 1978.

Pe amândoi i-a oripilat lipsa curiozității intelectuale a celor din jur, dar mai ales dezagregarea limbajului folosit în fiecare zi. Scrisorile sunt de o frumusețe fără seamăn, unele, mici  poeme în proză. Tot ce au descoperit ei venea din afara școlii ca refuz al ei, sau pur și simplu ca ignorare a ei. Contează ceea e școala nu a reușit să facă din ei. Mai ales pentru Aurel Dumitrașcu școala a fost un exercițiu de dresaj, unde fiecare trebuia să stea în banca lui. El niciodată nu a consimțit liber la condiția de slugă, așa cum nimic nu i-a trezit interesul dacă l-a plictisit.

Instrucția paralelă cu școala a constat în lecturile masive. Întâi au citit autori, apoi literaturi. Cărțile circulau de la Piatra Neamț și Borca, sau invers. Polemizau.

Poemele publicate de ei în revistele literare, încurajările din partea poeților Geo Dumitrescu și Constanța Buzea îi făcea să uite de lipsa banilor, de platitudinea celor din jur. Au început să apără și premiile literare: ”Multă încredere îmi dă premiul ăsta (Suceava, 7-8 octombrie,1980). Aveam atâtea îndoieli în ceea ce fac, multe pustiuri aveam de învins. Daniel (Corbu ) se poate consola cu faptul că a fost luat în atenție, că nu le-a fost indiferent. Într-un fel, premiul acesta a fost împărțit între noi… Voi ști să mă fac auzit. Încrederea lui Ion Gheorghe e un atu”. Adrian Alui Gheorghe, 7 octombrie 1980.

Adrian Alui Gheorghe avea și alte incertitudini, lipsa unei locuințe stabile (folosea o adresă la post-restant), un serviciu pe măsură. Armata făcută într-o mină din Valea Jiului i-a ultragiat sensibilitatea, dar scrisorile lui erau bășcălioase și pline de umor, pentru că avea de partea lui poezia.

”Poezia nu-i o bidinea” îi scria Aurel. Amorurile i-au făcut să scrie pagini fascinante pe această temă. Numai că iubitele (Lolitele ) nu erau de cursă lungă, frumusețea lor nefiindu-le celor doi de ajuns. Așa cum nu a fost de ajuns nici Borca pentru Aurel Dumitrașcu. La 30 iunie 1980 scria: ”M-am săturat de amorțeala în care îmi rămâne creierul deseori. Eu sunt făcut să mă cert, să împart nebunia cu care am de spus ceva nou. Patetismul este de crezut numai la copii, dar țipetele mele sunt locuitori descumpăniți, se nasc singuri. Prefer să mă privească cu dispreț un om inteligent, dar nu proștii, chiar dacă îmi place așa de mult să fiu înjurat de nerozi.”

Cei doi au avut un adevărat cult al prieteniei, prietenii lor fiind mai ales, artiști. Spre anii  90 scrisorile sunt tot mai rare, pentru că locuiau amândoi în același oraș. Filologi cu excelente teze delicență, pedagogi cu idei proprii (Adrian a avut o școală de poezie la Casa Pionierilor din Piatra Neamț), cu volume de poezie care le-au adus premii naționale și i-a situat pe primul raft al poeziei optzeciste, cu, în sfârșit stabilitate socială, se părea că și-au găsi liniștea. Vremelnică liniște, pentru că Aurel era din ce în ce mai rău fizic, ”păunii” le vânau cuvintele și le speriau mamele, țara era în beznă, magazinele erau  goale, toate le crea o stare de lehamite. Aurel ăi-a păstrat verticalitatea morală până la sfârșit: ”Îmi păstrez ideea că e vorba și de igienă când nu accepți să fii în pace cu oricine, cu impostura, cu abuzurile care exteriorizează bunul simț,… în aceste vremuri , mai mult decât orice, caracterul celui cu care te aduni, contează. Disprețuiesc sincer toate ”curvele”, pentru că o ”curvă”  nu poate înălța niciodată o biserică”. Și ”Poezia nu se poate să o scrii pentru bucuria ta, doar. Ea se împlinește pentru că vizează cultura, circuitul ei. Și cultura nu este niciodată proprietate personală.”

”Frig” este o carte care se citește cu răsuflarea tăiată, plină de evenimente trăite cu cea mai mare intensitate, o imagine a unei epoci cumplite. Este și o carte elegantă, cu o sugestivă copertă concepută de Cristian Diaconu.

Iolanda Lupescu

Articolul PREZENTARE DE CARTE: FRIG Sau despre cum poezia ne-a furat moartea Aurel Dumitrașcu&Adrian Alui Gheorghe Epistolar 1978-1990 apare prima dată în Ecoul muntilor.

Primele numere au fost pline de stângăcii și de naivități. Un domn Lupu, ziarist la Iași, ne-a predat câteva lecții de scriere. Studierea manualului „Jurnalistică școlară” a profesoarei Luminița Grădinaru din Iași ne-a deschis o nouă perspectivă. Am înființat Clubul de jurnalism al liceului, unde liceenii au învățat să scrie „ca la carte”, unde s-au corectat greșeli, unde am învățat unii de la alții, ne-am documentat, am dezbătut idei, am filosofat, am întors știrile pe toate părțile, ca să putem discerne, să aflăm adevărul, adevăr mereu relativ, am râs, am devenit apropiați încât mereu i-am numit pe toți „copiii mei”.

„Biblioteca din Nord” asta e: o revistă în care comunicarea și comuniunea este mereu la cote maxime. Au publicat de-a lungul timpului sute de elevi, dar și oameni legați de Borca, precum diplomatul și profesorul Constantin Cojocaru-Țuiac, tenorul Teodor Ilincăi, actrița Camelia Paraschiv-Katai, farmacistul toxicolog Dumitru Nastasă, colonelul Petru Nastasă, prof. univ. dr. ing. Vasile Cojocaru-Filipiuc, scriitorul Adrian Alui Gheorghe, scriitorul Daniel Corbu, dr. ing Mihai Niculiță, prof.dr. Elena Preda, preoți din zonă, medici veterinari, psihologul liceului, cadre didactice. Revista este de tip caleidoscop, un mod de a-i conferi originalitate și de a cuprinde informații cât mai diverse.

Editorialul, evenimente culturale, religioase și istorice, aniversări, o rubrică de etnologie, pagina celor mici, rubrica de gramatică, sondajele de opinie, prezentări de carte, pledoariile pentru lectură, rubrica umor, eseuri, rubrica cenaclu, toate sunt scrise de jurnaliștii școlari. Și pentru că avem nevoie și de certitudinea că munca noastră nu este zadarnică, am avut surpriza să primim un articol de mulțumire din partea unei foste jurnaliste, Iustina Cârjă, acum content writer&editor la București. În timpul facultății de litere a făcut ce a învățat ea mai bine la liceu, jurnalism. Revista ”Bilblioteca din Nord” a fost premiată în mai multe rânduri la concursurile școlare de jurnalism. Câteva premii: în 2017 premiul al III-lea la etapa județeană, premiul I, în 2019, la același concurs, premiul I la Simpozionul Național Școala Modernă, în 2015. Important pentru noi este modul în care tinerii devin responsabili în redactarea textelor, exprimarea corectă și logică, sentimentul de apartenență pe care îl dezvoltă odată cu implicarea lor. Sper ca revista să aibă viață cât mai lungă, cu jurnaliști și cititori tot unul și unul!

Iolanda Lupescu

Articolul Revista „Bibloteca din Nord” apare prima dată în Ecoul muntilor.

Îmi amintesc și acum când ieșeam de la ore, în singura zi din săptămână când terminam la 13:00, și mă îndreptam spre bibliotecă, împreună cu alți doi colegi. Era singura activitate altfel pe care o puteam face în perimetrul comunei, sau cel puțin așa o vedeam, fata care mereu și-a dorit să facă ceva prin scris. În camerele încărcate de cărți și povești care dăinuiau de ani, am învățat prima dată ce înseamnă să scrii un articol, cum să îl editezi, iar mai apoi să mă citesc în rândurile revistei școlii. Îmi citeam poveștile alături de cei care au îndrăznit să creadă în mine, dar cel mai important, care mi-au scris o poveste pe care urma să o dezvolt mai târziu, de îndată ce îmi venise timpul să iau viața în propriile mâini.

Nu știam în acel moment ce îmi doresc, dar un lucru era cert: aveam o pasiune mult prea mare pentru tot ce însemna scris, literatură și povești. Astfel, alegerea de a urma facultatea de Litere a venit de la sine, firesc, chiar dacă în fundal auzeam voci că „pot mai mult”. Nu știam ce pot, dar știam că vreau să îmi duc o viață prin cuvinte. Poate suna a fantezie să îți dorești să trăiești prin lucrurile în care unii nu pun accent. Doar că odată ce te naști cu un dar, simți că trebuie să îl duci mai departe indiferent de cât de greu poate fi, cu valuri interioare și exterioare.

Chiar din primul an de facultate m-am înrolat într-o asociație de voluntariat unde creștea o revistă. Am intrat în departamentul de redacție și am continuat să șlefuiesc ce începusem din liceu: plăcerea pentru scris. Au urmat câțiva ani buni unde am scris și am rescris povești, despre lume sau despre alții. De la un simplu redactor ajunsesem redactor șef și am coordonat o echipă de oameni, cu sfaturi pe care, la rândul meu, le-am învățat de la cei mai buni.

După ce am terminat facultatea de Litere, am ales să fac masteratul în comunicare, mai exact în Publicitate. Îmi doream să cunosc și alte forme ale scrisului, cum e să fii copywriter sau să scrii texte pentru campaniile publicitare, cele pe care le vezi la TV. În cei doi ani de master am învățat o altă formă a scrisului: trebuie să ai talentul, dar să îl divizezi pentru mai multe platforme și audiențe. Mai apoi am învățat că nu funcționează pe același ritm „îmi place să scriu” și „știu cum să scriu”.

Pentru că, plăcerea de a scrie, prinde valențe în funcție de vocile pe care i le dai. Tu, însă ești același, chiar dacă scrii un interviu, un text publicitar, sau un articol în zona de content marketing. În tot acest proces de a încerca să mă dezvolt și să-mi perfecționez pasiunea care, ulterior, s-a transformat în profesie, am observat că m-au educat și cuvintele. Orice făceam era dirijat de ele, ceea ce îmi hrănea credința de a face pentru tot restul vieții ce am învățat de mică.

Am terminat și masteratul în 2021 și simțeam că e momentul să îmi găsesc un drum mai bine sedimentat. Am încheiat, firesc, colaborarea cu revista unde scriam în acel moment, fiindcă simțeam că nu mai am ce învăța. Îmi dedicasem timp pentru programul de muncă, dar după câteva luni, simțeam că îmi lipsește ceva. Nu mai scriam din pasiune, doar câteva rânduri când mă lovea inspirația.

Tot firesc a venit și colaborarea cu revista unde sunt editor acum, Jurnalul de sâmbătă, în paralel cu locul de muncă actual. Cu toate că îmi câștig existența prin scris – sunt content writer într-o agenție de marketing – mi-am dorit să nu uit cum e să scrii din pasiune. Tocmai de aceea jonglez în mai multe locuri, toate având legătură cu scrisul.

Ce mai voiam să spun, după întreaga poveste scrisă, este că pasiunea care m-a condus de-a lungul anilor, a pornit undeva în liceu, în biblioteca comunală. Acum, după ani, sunt mândră că mi s-a născut pasiunea fix în acel loc pe care mi-l amintesc și acum, de parcă nu au trecut aproape 10 ani. Și mai mândră sunt că am continuat să o duc cu mine, să o numesc job și să nu îmi văd viața altfel decât prin scris.

Rădăcinile nu se uită, mai ales când le nutrești cu pasiune. Ele îți vor fi ecou mulți ani când le conduci în acest ritm. Exact cum au fost și pentru mine orele de jurnalism, aripile care m-au învățat să zbor. Încă le mai cresc să pot zbura mai mult, pentru că mai am multe de învățat, dar nu o să uit niciodată de unde le-am proiectat.

Iustina Cârjă – content writer & editor

Articolul Rădăcinile care scriu povești și peste ani apare prima dată în Ecoul muntilor.

În ziua de 9 aprilie, 2022, poeta Elena Ștefoi l-a dus pe Aurel Dumitrașcu în strada Amzei și i-a făcut cunoștință cu poetul Nichita Stănescu. ”E îngrozitor să nu poți bea”, a repetat de câteva ori Nichita”. Mai am o bucățică de ficat”, a mai spus. Aurel i-a scris 40 de scrisori, Nichita doar una, și aceea sub forma unui bilețel. Dora Stănescu ne-a trimis xeroxate câteva cărți poștale și o scrisoare, spunând că atât a mai găsit prin casă. Pe 15 decembrie, 1983, Aurel Dumitrașcu scria în jurnalul său (”Carnete maro”, vol. I, Jurnal 1982-1990, Editura Conta, 2011, ediție îngrijită, prefațată și note de Adrian Alui Gheorghe):

-Zi neagră, neagră, neagră, mai neagră decât durerea și decât sfîrșitul| Te duci oarecum abătut spre școală.E un frig dement, În jurul orei 8,30 , în cancelarie, așteptând să pleci la oră, Aleca îți spune: ”știi că a murit Nichita Stănescu?” Rămâi uluit. Nu crezi. Îți explică  (Ieri fusese la Piatra Neamț) în câteva cuvinte că știe de ieri dimineață, că dăduse cineva telefon la Inspectorat și spusese nebunia aceasta. Nu crezi. Nu poți să mai vorbești. Nu te duci la oră ,pleci în grabă spre poștă, cu gândul să suni pe cineva la București, să întrebi… Răsfoiești ”România liberă”. Te așezi pe un scaun mut: da, cel mai mare poet al ultimelor decenii, unul dintre oamenii pe care i-ai iubit din tot sufletul, unul din marii oameni care ți-au arătat prețuire și iubire a plecat! E cea mai rea veste pe care o primești din decembrie 1980 încoace, de la moartea lui John Lennon și a lui Țuțu Lazăr. Este cea mai rea veste a acestui an rău. Te simți gol și continui să nu realizezi că minunatul și inconfundabilul Nichita nu mai e. …Îi spui mamei, îi dau lacrimile. Te încui și plângi. Nu e curent electric. Vrei să pui acel disc al lui Nichita, să-l asculți, să te convingi că e viu. Știi că e. Dar e nedrept, e cumplit de nedrept. Îl iubeai mult, îl vei iubi mereu! Dorea să-i duci lui primul exemplar al cărții tale, voia să scrie despre tine. Bunul! Va fi spus multor tineri cuvinte asemănătoare, dar deschiderea lui cred că era pentru fiecare o mare onoare și o mare bucurie. Și tu te bucurai! Te făcea mai puternic mereu. Orele din vară! Te-a sărutat atât de mult la despărțire, acolo pe Victoriei, în fața Hotelului – restaurant  București. Te ținea la piept și îți mulțumea cu lacrimi, din nou, pentru cât bine i-au făcut scrisorile din ianuarie și februarie.

A fost o seară cu totul rară, de neuitat! Cel mai mare poet din veacul XX a plecat! Îți spunea în vară că nașterea e o mlaștină, că numai moartea e virgină, că numai moartea e pură. Așa o fi, dragul meu neasemuit Nichita? Poate că el  știa totul despre voi și voi nu știați nimic despre el. E seară și tot nu realizezi că ar fi reală plecarea lui. I-ai dat o telegramă Dorei, femeia aceea tânără și tare frumoasă, care i-a fost de toate în ultimii ani. ”Dora Stănescu”, așa ai scris. ”Nu puteam primi o veste mai rea decât aceasta. Sunt alături de dumneavoastră!”. Nimic, nimic nu poate fi ca înainte… N-ai să mai  pleci în noaptea asta spre București. Pentru asta-ți pare foarte rău. Trebuia să fi fost și tu acolo, pe ultimul său drum. Televiziunea nu a anunțat nimic, n-aveai de unde să știi. Depărtarea și izolarea din munți te-au refuzat pe drumul ultim al lui Nichita! Nu faci nimic. Te gândești cu dor la el! Aștepți să vină lumina și să asculți discul cu el ! Până atunci nu faci decât să citești, la lumânare, din ”Epica magna”. Ce an rău! Cât de rău! Cum să nu plângi?… Auzind că vrei să vină lumina ca să pui un disc, mama îți atrage atenția: ”Măi, dar dacă a murit, azi nu asculta muzică!” Da, cât bun simț!. Îi precizezi că vrei să asculți discul cu Nichita… Nichita a speriat o grămadă de profesori de limba română cu versul lui, cu felul lui de a reinventa limba română. A speriat cu Frumusețea o grămadă de poeți tineri. Unii s-au speriat atât de rău, că au ajuns să-l și hulească. Spaima duce și la hulă. Nichita a dat întotdeauna o lecție admirabilă invidioșilor intrați în competiție cu propria-le lipsă de talent: nerăspunzând atacurilor. Acest poet, cu geniu, știa, ca și Paler, un lucru simplu și adevărat: că nu trebuie să polemizezi oricum, oricând și cu oricine. Cu proștii nu trebuie niciodată să polemizezi. Nici cu ticăloșii. Pentru că polemica, într-un asemenea caz, devine un fel de complicitate: adică recunoști ticăloșia. De fapt, trebuie negată prin mijloace ”neagresive”. Nimicnicia neațâțată se pierde în propria-i îngustime.

Dacă ar fi trăit, Nichita ar fi împlinit în această primăvară 91 de ani. Aurel Dumitraşcu, dacă ar mai fi trăit, s-ar fi bucurat de prietenia maestrului, pentru că, așa cum spunea, era el însuşi numai în prezența oamenilor de spirit. Atât pot să spun: pentru cei doi, primăvara nu va mai veni.

Iolanda Lupescu

Articolul AUREL DUMITRAȘCU ȘI NICHITA STĂNESCU apare prima dată în Ecoul muntilor.