Pe 16 decembrie 2024, Grand Salon Orient din satul Frumosu a devenit locul în care tradiția, credința și bucuria Crăciunului au fost celebrate cu emoție și solemnitate. Evenimentul, organizat de Primăria Comunei Farcașa, a avut în prim-plan corala ortodoxă bărbătească „Armonia” a Arhiepiscopiei Tomisului, alături de artista Viorica Macovei.

„Colindele: daruri din inimă”

Evenimentul a fost deschis de părintele Cătălin Coșula, care a ținut un cuvânt despre semnificația colindelor în cultura românească și despre esența sărbătorii Nașterii Domnului:

„La Nașterea Mântuitorului Hristos în ieslea din Betleem, cetele îngerești au cântat „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bunăvoire.” Una dintre expresiile cele mai vii ale felului în care poporul a surprins poetic taina iubirii lui Dumnezeu față de oameni se regăsește în colinde. Ele sunt, de fapt, unul dintre semnele distinctive ale apropierii sărbătorii Nașterii Mântuitorului Hristos. Colindele vin din adânc de istorie creștină și românească. Nu avem documente de limbă mai vechi, decât colindele și folclorul . Și de aceea ele au reprezentat un mijloc de păstrare a unității de neam, de limbă și de credință, dar și un mijloc de păstrare a continuității pe vatra strămoșească. Poezie și cântare sfântă, evlavie și bucurie, colindele românești sunt aur, smirnă și tămâie în sens spiritual. Ele izvorăsc din inimi și sunt purtate pe buze ca daruri și ofrande aduse Pruncului Iisus, dar și ca răspuns la iubirea lui față de oameni. De aceea se cuvine să iubim colindele, să-i încurajăm pe cei ce cântă colindele și să primim colindătorii.”

Viorica Macovei: „Colindele sunt rugăciuni pe note muzicale”

Un moment deosebit al evenimentului a fost prezența cântăreței Viorica Macovei, originară din Bucovina și stabilită în Piatra Neamț, care a cântat colinde alături de copiii comunității.

„Mă bucur foarte mult că și anul acesta sunt în mijlocul dumneavoastră, într-un cadru și un context deosebit. Cele mai mari emoții trăite de mine pe scenă sunt atunci când interpretez pricesne, cântece religioase, cântece patriotice și colinde. Colindele sunt adevărate rugăciuni, iar Crăciunul despre asta este, despre Nașterea Mântuitorului Iisus Hristos.”

Corala „Armonia” –  tradiție și excelență

În finalul evenimentului, scena a aparținut coralei ortodoxe bărbătești „Armonia”, una dintre cele mai apreciate din lume. Părintele Coșula i-a prezentat:

„Astăzi avem colindători veniți și de departe, de la țărmul mării, din Dobrogea, primul pământ românesc ce a primit cuvântul Evangheliei lui Hristos. Sunt colindători și cântăreți de excepție, care au dus în țară și peste hotare faima cântecului românesc, sunt unii dintre cei mai apreciați ambasadori ai geniului și talentului muzical românesc și care au fost laureați în anul 2014 la Riga, capitala Letoniei, cu titlul de cel mai bun cor bărbătesc din lume. Corala Armonia a Arhiepiscopiei Tomisului, căci despre ei este vorba, este condusă de părintele arhidiacon lector universitar doctor Iulian Dumitru și are în componență preoți, diaconi și studenți iubitori de cultură, de spiritualitate și de neam. Să-i ascultăm, să ne bucurăm, să ne înălțăm sufletește și să rostim și noi „Hristos se naște, slăviți-L, Hristos din ceruri, întâmpinați-L, Hristos pe pământ, înălțați-vă!”. Corala Armonia.”

Un eveniment dedicat credinței și comunității

Atmosfera de sărbătoare și participarea numeroasă au demonstrat dorința localnicilor de a păstra tradițiile vii și de a întâmpina Crăciunul în spiritul autentic românesc. Corala „Armonia”, copiii comunității și Viorica Macovei au oferit daruri muzicale care au răsunat nu doar în Grand Salon Orient, ci și în inimile celor prezenți. Evenimentul a fost un prilej de comuniune, recunoștință și bucurie, amintind tuturor că Nașterea Domnului este despre iubire, credință și dăruire.

Chiar dacă nu ați fost prezenți, vă puteți bucura de înregistrarea evenimentului aici.

Alexandru Andrieș

Articolul Colinde la Farcașa apare prima dată în Ecoul muntilor.

A fost odată ca niciodată o împărăție pe teritoriul căreia trăia un pustnic bătrân. Acesta, folosind majoritatea timpului pentru lucrurile duhovnicești, atunci când avea nevoie de mâncare se ducea la castelul din capitală ca să ceară câteva merinde. Cei de la bucătărie îl îndrăgeau, așa că îi ofereau câte o pâine de fiecare dată când venea la ei. Doar că, de la o vreme, împărăteasa începu să fie deranjată de vizitele pustnicului și s-a gândit cum să-l facă să nu mai vină ca să ceară mâncare. A ajuns în cele din urmă la concluzia că ar fi mai bine ca pustnicul să nu mai fie deloc și a ticluit un plan prin care să pună în aplicare această idee. S-a dus în bucătărie și a făcut o pâine pe care a otrăvit-o, lăsând poruncă să o dea pe aceea pustnicului următoarea dată când el va veni. Așa s-a și întâmplat, în ziua următoare sihastrul s-a înfățișat, iar brutarii i-au dat pâinea de la împărăteasă. Revenind la chilia sa, pustnicul a pus pâinea pe un raft, fiindcă mai avea un colț rămas din precedenta.

În acest timp, fiul împărătesei plecase la vânătoare. În timpul ei, s-a pierdut de grup și s-a rătăcit, apucându-l seara în pădure, dar s-a bucurat când a dat peste o chilie care era chiar a pustnicului pe care îl știa de la castel. S-a prezentat și l-a rugat să înnopteze acolo, iar acesta l-a primit cu bucurie fiindcă îl cunoștea și avea stimă pentru tânărul prinț, la fel cum și el îl respecta pe bătrânul sihastru. Fiind înfometat, prințul l-a întrebat dacă are ceva să-i dea să mănânce, iar călugărul i-a dăruit pâinea pe care tocmai o primise, fără să știe ce era în ea. Tânărul a mâncat, i-a mulțumit și a mers la culcare. Însă în dimineața următoare pustnicul l-a găsit fără suflare și și-a dat seama ce se întâmplase. A pornit spre capitală, s-a prezentat în fața împărătesei și a împăratului și a povestit cele ce se întâmplaseră cu o seară înainte. Atunci împărăteasa, cuprinsă de durere și disperare, a început să plângă și să strige, dar nu mai putea face nimic pentru fiul ei.

La înmormântare a venit lumea de pe lume. Împărăteasa, mergând în urma carului care ducea trupul fiului ei, plângea și repeta: „Cine face, lui își face!”.

Alexandru ANDRIEŞ

Articolul Poveste veche din bătrâni apare prima dată în Ecoul muntilor.

-Citesc o carte, Prințul spinilor de Mark Lawrence.

-Eh… basne. Fă mai bine ceva util sau dacă tot citești, citește ceva care să-ți folosească.

Așa ar putea decurge o discuție cu cineva care nu este cititor sau cel puțin cineva care nu citește beletristică. Dar oare lectura nu este utilă? Mai precis, lectura cărților de ficțiune este o pierdere de vreme? Voi argumenta în cele ce urmează părerea mea legată de acest lucru și anume că lectura, mai ales a cărților de ficțiune, aduce beneficii foarte mari pentru cine o practică.

Spunea domnul Mircea Miclea că „lumea nu a așteptat să apară psihologii”. Pe tot parcursul istoriei oamenii au apelat la povești și mituri care au surprins natura umană și ofereau modele la care fiecare persoană se putea raporta, indiferent în ce situație s-ar fi aflat. Noi acum avem acces la cărți și podcasturi de psihologie și dezvoltare personală, dar valoarea poveștilor nu s-a diminuat cu nimic. Informațiile științifice ne pot fi de mare folos. Un exemplu semnificativ este modelul ABC din psihologie, care evidențiază importanța modului în care interpretăm evenimentele pentru a ne înțelege emoțiile. Această idee are similitudini cu principiile filosofiei stoice, care pun accent pe distincția dintre ceea ce se află sub controlul nostru și ceea ce nu este. Un alt model util este SCARF, care descrie nevoi fundamentale ale omului, precum statutul, certitudinea, autonomia, familiaritatea și corectitudinea. De asemenea, Process Communication Model (PCM) ne oferă o imagine detaliată a personalității umane, fiind un instrument util atât în relația cu sine, cât și cu ceilalți. Cu toate acestea, parcă ne simțim mult mai atrași de o poveste în care aceste informații se regăsesc și ajungem mai ușor să rezonăm cu ele atunci când le observăm aplicate într-un context. Cărțile de specialitate și cele de dezvoltare personală ne oferă informații și strategii concrete, în timp ce beletristica ne ajută să înțelegem mai bine emoțiile umane și complexitatea relațiilor. Ambele tipuri de lectură ne pot îmbogăți viața în moduri diferite, oferindu-ne perspective și experiențe unice.

Să luăm, de exemplu, citatul următor din seria mea preferată, Prima lege de Joe Abercrombie: „Odată ce ai un lucru de făcut, e mai bine să-l faci decât să trăiești cu frica lui.” Îl putem analiza spunând că personajul a prins curaj, neconsiderând catastrofală situația în care se afla (ABC), a apăsat pozitiv butonul de autonomie (SCARF) și a activat etajul de promotor (PCM). Însă, fiind integrat într-o poveste, este mult mai mult decât o colecție de termeni tehnici. Experimentăm povestea lui Logen Ninefingers, un războinic vestit care încearcă să devină o persoană mai bună, dar pe care fantomele trecutului îl prind din urmă. Trăim emoții diverse prin imersiunea în acea lume, iar noi ca cititori empatizăm cu personajul și în același timp ne imaginăm cum am fi acționat în aceeași situație, lăsându-ne purtați de povestea pe care o parcurgem alături de personaj: „Așadar, își plantă piciorul pe suprafața stâncii și, după o ultimă răsuflare adâncă, se aruncă în gol, cu toată puterea care-i mai rămăsese”. Observăm deci cum același mesaj care poate fi prezentat în termeni tehnici poate ajunge la noi mult mai lesne și cu un impact mai mare dacă îl parcurgem integrat într-o poveste captivantă.

Ficțiunea ne poate ajuta și să trecem prin momente grele: „Când Balder, fiul iubit al lui Odin a murit, nu doar oamenii au plâns/ Însă și focul a plâns./ Și fierul și toate celelalte metale au plâns./ Pietrele au plâns./ Pământul a plâns./ Rămas-bun, călătorule./ Rămas-bun, inima mea./ Rămas bun… pentru moment.” Sunt niște versuri de o frumusețe rară, care ating inima și aduc liniște cititorului care a trecut printr-o astfel de situație. Deși nu putem spune exact în ce fel, totuși efectul este unul sublim. Asta este arta, până la urmă. La fel și romanul lui Stephen King, Cimitirul animalelor, oferă o sursă de consolare și reflecție celor care au suferit pierderea unei persoane dragi, ajutându-i să proceseze durerea într-un mod profund și emoționant. Iar pentru părinți (mai ales cei care au și un motan), lectura acestei cărți îi va face să-și strângă în brațe și mai mult copiii.

Cititul ne ajută să scădem nivelul de stres. S-au făcut și cercetări pe tema aceasta, iar concluzia a fost că stresul se reduce după numai 6 minute petrecute în interiorul unei povești. Într-un videoclip de pe YouTube pasionații de lectură au fost întrebați câte cărți citesc într-o lună. Unii citeau mai multe, alții mai puține, însă concluzia a fost că lectura înseamnă mai mult decât bifarea unor titluri. Înseamnă bucuria de a descoperi lumi noi și liniștea oferită de momentele în care ții o carte în mână. Sam Harris spunea că de multe ori ne gândim la trecut sau facem planuri și ne străduim să facem un viitor mai bun, viitor de care ne vom putea în sfârșit bucura. Problema este că niciodată nu vine acel viitor perfect și o soluție mai bună ar fi să aducem focusul pe prezent și să îl experimentăm conștient: „Se spune adesea că prezentul este singurul timp pe care îl avem la dispoziție pentru a trăi. Trecutul a apus, iar viitorul nu a sosit încă, așa că valorificarea la maximum a prezentului este crucială pentru o viață mai bună mâine.” În această paradigmă mindfulness cred că se încadrează și lectura. Să stai cu o carte în mână, savurând o poveste în care te cufunzi este un dar de mare preț oferit minții, pe care ea îl va aprecia și va reduce nivelul de cortizol și adrenalină, aducând astfel o stare de bine.

Noi, oamenii, avem în structura noastră mentală nevoia de povești. Viața fiecăruia dintre noi este o poveste, o narațiune căreia îi dăm un sens. De fapt, Viktor Frankl spunea că suferința e dată chiar de lipsa sensului pe care o dăm narațiunii proprii: „Viața nu este niciodată insuportabilă din cauza circumstanțelor, ci doar din lipsa sensului și a scopului.” În aceeași notă și Friedrich Nietzsche spunea: „Cel care are propriul de ce pentru care să trăiască, poate suporta aproape orice cum.” Citind literatură, mai ales ficțiune, putem observa cum personajele își găsesc propriul drum în povestea pe care o trăiesc și cum dau sens experiențelor avute. Petrecând timp alături de personajele îndrăgite (sau dimpotrivă) ne raportăm la experiențele și gândurile lor în așa fel încât ne îmbogățim propria experiență și putem da un sens nou experiențelor trăite sau îl putem șlefui pe cel pe care îl avem deja. În seria faimoasă Cântec de gheață și foc, George R.R. Martin scrie: „Un cititor trăiește o mie de vieți înainte să moară. Omul care nu citește niciodată trăiește doar una.”

Și nu în ultimul rând, lectura șlefuiește mintea. În cartea sa, Și tu ai creier, Dr. Ben Carson povestește cum practica lecturii l-a adus din stadiul de corigent la cel de elev de nota 10 pe linie, el urmând ca mai apoi să devină un celebru neurochirurg. William Gates, tatăl lui Bill Gates, a trebuit să-i impună acestuia din urmă când era copil regula ca măcar în timpul mesei să facă o pauză de la citit. Warren Buffet spunea: „Petrec 4-5 ore pe zi citind și reflectând, iar eu consider asta fundamental pentru ceea ce fac.” Vedem deci că lectura chiar este un lucru util. Însă chiar și cu un program încărcat, integrarea lecturii în viața noastră este posibilă, 10 pagini pe zi pot face o diferență semnificativă. Un simplu calcul ne arată că asta ar însemna 3650 de pagini pe an, ceea ce ar rezulta într-o stivă frumoasă de cărți citite. În plus, în ultimii ani au câștigat popularitate cărțile audio, ceea ce reprezintă o modalitate eficientă de a pătrunde în lumea literaturii.

Închei tot cu un citat de la George R. R. Martin, prin vocea lui Tyrion Lannister: „Am o înțelegere realistă a punctelor mele forte și a slăbiciunilor. Mintea mea e arma mea. Fratele meu are sabia lui, Regele Robert are ciocanul lui de luptă, iar eu am mintea mea… și o minte are nevoie de cărți așa cum o sabie are nevoie de o piatră de ascuțit pentru a-și păstra tăișul. De aceea citesc atât de mult, Jon Snow.”

Alexandru ANDRIEŞ

Articolul ȘI ADULȚII CITESC?! apare prima dată în Ecoul muntilor.

Nicu Albu (1853-1908), un om de afaceri și politician de excepție, a contribuit semnificativ la modernizarea orașului Piatra Neamț și a județului. A ocupat funcții cheie, precum primar, prefect, deputat și senator, sprijinind industria și comerțul local, construind infrastructură esențială și punând accent pe educație. Mandatul său ca primar (1901-1904) a marcat o epocă de aur pentru oraș, cu realizări precum Bulevardul Ferdinand, Parcul Cozla, iluminatul electric și rețeaua de apă potabilă.

Lascăr Catargiu (1823-1899) a fost o figură centrală a politicii românești din secolul al XIX-lea. Personalitate complexă și uneori contradictorie, Catargiu a jucat un rol crucial în modernizarea României, obținerea independenței și consolidarea monarhiei. A deținut funcția de prim-ministru de patru ori, participând la reforme administrative, economice și militare.

Mihail Sadoveanu (1880-1961), un scriitor prolific, este considerat unul dintre cei mai importanți prozatori ai secolului XX. Opera sa vastă cuprinde romane, nuvele, povestiri, basme și scrieri de călătorie, fiind caracterizată prin lirism, sensibilitate și o bogată imagistică. Sadoveanu a excelat în descrierea naturii și a vieții rurale, creând o atmosferă fascinantă și evocatoare. Câteva dintre cele mai cunoscute opere ale sale includ „Baltagul”, „Frații Jderi”, „Neamul Șoimăreștilor”, „Hanu-Ancuței” și „Nopțile de Sânziene”.

Visarion Puiu (1879-1964) a fost o personalitate complexă a Bisericii Ortodoxe Române. A ocupat funcții importante, precum episcop al Argeșului și Mitropolit al Bucovinei. A condus Misiunea Ortodoxă Română în Transnistria în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, unde a avut o relație tensionată cu administrația nazistă. A salvat vieți omenești și a protejat patrimoniul cultural românesc din zonă. După război, a ales refugierea în Germania, unde a condus o Biserică Ortodoxă Română independentă în exil. A murit în 1964, fiind reabilitat de Biserica Ortodoxă Română post-mortem în 2007.

Dumitru Almaș (1908-1995) a fost un scriitor prolific, cunoscut mai ales pentru romanele sale istorice și biografiile romanțate. A scris despre personalități marcante ale istoriei românești, precum Ștefan cel Mare și Mihai Viteazul. Stilul său se caracterizează prin claritate, concizie și o bogată documentare istorică. Scrierile sale au contribuit la popularizarea istoriei naționale și la cultivarea sentimentului patriotic.

George Panu (1848-1910) a fost o personalitate complexă a României, un intelectual de vastă cultură, un spirit vizionar și un pionier al turismului montan. A contribuit semnificativ la dezvoltarea turismului pe Muntele Ceahlău și Durău, construind adăposturi pentru turiști, marcând trasee montane și promovând frumusețea muntelui. A fost un susținător al construirii șoselei pe valea Schitului și a contribuit la modernizarea Durăului.

Acestea sunt doar câteva dintre personalitățile marcante care au dat strălucire județului Neamț. Fiecare dintre ei a avut o contribuție importantă în domeniul său de activitate, lăsând o moștenire bogată care merită apreciată și valorificată.

Alexandru ANDRIEŞ

Articolul Personalități marcante din județul Neamț: o incursiune în istorie și cultură apare prima dată în Ecoul muntilor.

Școala Petru Vodă a luat ființă în anul 1897 datorită faptului că preotul Gheorghe Dv. Coroamă și-a pregătit cei doi fii, unul Vasile, preot, și al doilea, Gheorghe – învățător. A dat o casă proprie de la Gura pârâului Coroiu în care să funcționeze școala nou înființată.

Primul învățător a fost, deci, Gheorghieș Gh. Coroamă. A decedat tânăr și i-au urmat învățătorii Ion Iliescu, Ion Teodoreanu, Maria Sălăgeanu, apoi Neculai Grințescu, care avea o bună pregătire de învățător și a condus această școală de la anul 1900 până în anul 1917, când s-a mutat la Izvorul Alb – Buhalnița.

   A avut cinci copii: Teodor Grințescu a studiat universitatea juridică (a mai avut încă două licențe: teologie și limbile vechi – latina, greaca și ebraica), a fost judecător și apoi avocat în București.

Al doilea copil, Eleonora Grințescu, a urmat studiile superioare de Economie Casnică la Iași, apoi s-a căsătorit la Poiana Teiului cu Grigore I. Ciucanu care era inspector financiar. Eleonora Grințescu – Ciucanu a funcționat la școala Poiana Teiului predând Economie Casnică conform legii în vigoare de atunci.

Al treilea copil, Lucreția Grințescu, a urmat Școala Normală la Iași și după ce a obținut diploma de învățătoare a venit în postul doi la școala din Poiana Teiului deoarece la Petru Vodă era un singur post de învățător.

A ajutat pe sora sa, Eleonora, în cadrul predării Economiei Casnice între anii 1917 la 1928 când Eleonora Ciucanu este numită de Minister și ia în primire Școala de Economie Casnică din Folt – Hunedoara. Soțul ei, Grigore Ciucanu, a fost numit administratorul școlii acesteia care avea 80 hectare de teren arabil și era nevoie de un organizator.

Lucreția Grințescu Vasiliu a funcționat ca învățătoare la Poiana Teiului de la anul 1915 până în anul 1953 când se pensionează. În anul 1919 s-a căsătorit cu învățătorul Constantin M. Vasiliu.

Al patrulea fiu al lui Neculai Grințescu a fost Eugen Grințescu, care s-a făcut învățător și a funcționat la școala Petru Vodă, apoi la școala Poiana – Grințieș până la pensionare.

Al cincilea fiu al lui Neculai Grințescu a fost Emil Grințescu, care a studiat medicina în țară, apoi la Paris în Franța. A rămas la Paris.

După plecarea lui Neculai Grințescu au mai funcționat la școala Petru Vodă pe rând: Neculai Blăgescu, Ion Stoilă, apoi Pantelimon Pantelimon, localnici din Largu.

În anul 1912 vine ca preot paroh Ion N. Petrescu de loc din Humulești. El avea și diploma de învățător, după legile vremii respective, și a funcționat la școala Petru Vodă cu un singur post de la 1912 până în anul 1926, când pleacă la Humuleștii lui Creangă, locul său natal.

Preotul învățător Petrescu a clădit între anii 1922 la 1925 un local nou de școală, din lemn, după planul școlilor de atunci, având trei săli de clasă, cancelarie, antreu și pridvor. Localul acesta a fost folosit până în anul 1973, când se demolează.

Învățătorul preot Petrescu a fost un bun gospodar. Între anii 1918 la 1920 a construit pe pârâul Largu, sub Petru Vodă, un fierăstrău de tăiat butuci de lemn în scânduri de diferite grosimi. Fierăstrăul era acționat de apa pârâului Largu și a funcționat până în 1925 când în urma unor ploi torențiale a fost scos din uz datorită creșterii apelor.

În anul 1923 s-a înființat la această școală postul doi de învățător. Au funcționat în acest post: Gheorghe Herlea și Maria Fărcășanu. În anul 1919 – 1920 învățătorul director Petrescu a fost concentrat ca preot în Regimentul 15 Dorobanți, care fusese în campanie la Budapesta, iar în locul său a funcționat ca suplinitor maiorul aviator Constantin Dumitru, de loc din Borca, acesta având concediu pe acest an din cauza unei căderi cu avionul.

Din anul 1925 vine în postul doi învățătoarea Ana Apetroaiei din Ceahlău și în anul 1928 se căsătorește cu Ion Ursu de loc din Hangu, care din 1926, la plecarea învățătorului preot Petrescu la Humulești, vine în postul de director al școlii. În anii 1923 la 1926 a funcționat pe postul doi preotul Constantin Coroamă, localnic, care avea și diploma de învățător. El a predat între anii 1926 la 1944 și religia în această școală, după dispozițiile statale de atunci.

Învățătorii Ana și Ion Ursu au funcționat până în anul 1968, când se pensionează, școala rămânând fără învățători calificați. Ion Ursu a condus școala ca director din 1926 până în 1968. A stăruit și s-au înființat clasele gimnaziale V-VIII în anul 1960.

La 1 octombrie 1968 a fost transferat aici pe postul de director și profesor la clasele V-VIII Ioan Ciucanu de la școala Poiana Teiului, care, fiind strămutat în 1960 cu gospodăria sa din cauza lacului de acumulare Bicaz, și-a făcut locuință în satul Petru Vodă. A fost transferat în interesul serviciului, fiind lipsă de cadre calificate, afară de Stela Mihăilă, care își luase licența în filologie în anul 1968 și a fost numită la Petru Vodă.

Ioan Ciucanu a funcționat ca director și profesor de istorie și limba franceză până în anul 1972, când se pensionează, dar este reținut de Inspectoratul Școlar Neamț să funcționeze ca pensionar. A predat până în 1975, când se retrage.

Notăm pe unii profesori care au funcționat după înființarea școlii cu opt clase în 1960. Între anii 1960 la 1968, ca profesori suplinitori: Elena Bezem – Păvăleanu, Aurica Manole – Naghi, Ion Irimia, Ion Ropotică, Vasile Vîju, Emilia Lițu profesor stagiar, Florica Alămîie, Grigore Tanasă, Petronela Mihăilău, Elena Chiruța – Florea, Pantelimon Naghi, Vasile Timan, Tudorache Mohorca.

Notăm acum pe profesorii titulari cu studii universitare în perioada 1968 la 1989: Ion Fendrea, Laura Jurcă – Păvăleanu, Stela Mihăilă – Axinte, Constantin Axinte, Constantin Păvăleanu, localnic, care a luat direcția școlii în 1972 de la Ioan Ciucanu care s-a pensionat.

Din anul 1957, când școala aceasta a început a avea trei și apoi patru posturi, au funcționat ca învățători titulari, în afară de familia Ursu, următorii: Paraschiva Chiorbeja – Ursu, Mariana Erhan – Dobrotă, Cezar Andronic, Mircea Florea, Ion Stache, Ion Tucu și cei care sunt și în anul 1989. Ana Dorneanu – Andrușcă, localnică, Constantin Vadana, localnic, Elisabeta Gheorghiu – Vadana, care a venit în postul învățătoarei titulare Viorica Chiorbeja, căsătorită Gheorghiu și transferată la  Topoliceni Galu. Tot în perioada 1957 la 1975 au funcționat următorii învățători suplinitori, având doar bacalaureatul: Pompilia Bezem – Dascălu, localnică, Olga Timofte, localnică, Florentina Țăruș, Gheorghe Coroamă, localnic, Ana Suvăcuț, Elena Chiruța – Florea, localnică, Ion Buftea, Elena Gheorghiu, Gheorghe Ricea, Elena Luța, Ioana Bouar, Elena Timofte, localnică, Florentina Sîrbu și Lazăr Andrușcă, localnic, Ana Suvăcuț, Maria Conuț, Nicolae Trofiu, Elena Pîntea.

În anul 1989 funcționează aici profesorii calificați: Constantin Păvăleanu, Laura Păvăleanu, localnici, Constantin Axinte, Stela Axinte, Maria Păvăleanu și Maria Tomescu. Între 1920 la 1989 au mai funcționat: Ion Irimia, Ion Tenohrea, Maria Fărcășanu – Romanescu, Gheorghe Andrușcă, Rada Pavel, Ioana Geană, Cecilia Spătaru, Maria Niță, Georgeta Lăzărescu.

La clasele I-IV, pe trei posturi, funcționează învățătorii calificați: Ana Andrușcă, Constantin Vadana și Elisabeta Vadana, localnici.

Între anii 1970 la 1975 au funcționat aici ateliere școlare de lemnărie și croitorie, după ordinul Ministerului Învățământului și au făcut serviciul de predare maiștrii: Fănică Gherasim – Agapie la croitorie, iar la lemnărie Dumitru Macovei.

În anul 1973, prin sprijinul și directa preocupare a profesorului Naghi din Galu, care pe atunci era primarul comunei noastre, s-a demolat vechiul local din lemn al școlii, care era necorespunzător, și s-a clădit din cărămidă noul local, cu două rânduri, având suficiente încăperi pentru cele opt sau zece clase.

În vremea conducerii școlii de Nicolae Grințescu am arătat pe fiii săi ce studii și funcții au avut. În timpul cât a funcționat ca învățător preotul Petrescu, s-a pregătit cu studii teologice și de academie Constantin Gh. Coroamă care a ajuns preot și învățător cu diplomele respective, predând la școală religia în anii prevăzuți de forurile superioare școlare.       Între anii 1925 la 1968 au făcut studii superioare următorii: Octavian Ursu, fiul învățătorului cu același nume, care a devenit inginer silvic, luând conducerea Ocolului Silvic Galu – Neamț. Vasile Dorneanu a făcut liceul, apoi Academia de Studii Comerciale, luându-și licența în această specialitate. Actualmente este diplomat comercial al Statului Român. Grigore Tanasă a urmat cursuri tehnice, apoi Facultatea de Filosofie din București.

Vom numi pe cei cu facultăți: Vasile Florea, profesor în Bucovina, Panaite Constantin cu licență în matematică și Mihai Cozma, tehnician la Săvinești. Unii au servicii în comună.

A consemnat Alexandru ANDRIEŞ

Articolul DIN ISTORICUL ȘCOLII PETRU VODĂ, FOSTA COROIU apare prima dată în Ecoul muntilor.