Cu nașul meu, profesorul Alexandru Țăranu m-am întâlnit prima dată în anul 1949, când eu eram elev la gimnaziul din Borca, unde el preda fizica și chimia. Orele se derulau în laboratorul școlii, o sală de clasă obișnuită, dar care avea în plus o masă pe care tronau o retortă, un stativ cu câteva eprubete ciobite și un așa-zis aparat care producea energie electrică statică. În asta consta tot laboratorul de fizico-chimice al gimnaziului din Borca în anul 1949.
Lucru este explicabil, țara era după război, cu o economie ruinată, înglodată peste măsură în datoriile de război către URSS. Cu toate acestea profesorul Alexandru Țăranu, prin cunoștințele solide pe care le avea, și pe care cu har știa să ni le transmită și nouă, elevilor, prin patosul pe care-l punea în tot ce făcea, prin încrederea pe care ne-o insufla a făcut ca disciplinele pe care le preda să ne pară ușoare, dar în primul rând frumoase. Doamne, cu cât patos ne vorbea el atunci despre electricitate, ce beneficii va aduce folosirea acesteia oamenilor, în diferite domenii. Pentru a înțelege fenomenele electrice a organizat o vizită cu toată clasa la uzina electrică, am văzut atunci pentru prima dată în viață o turbină, dinamul și tot sistemul de agregate care produceau electricitate.
O altă vizită pe care a organizat-o cu noi elevii a fost pe șantieru abia deschis al barajului hidrocentralei de la Bicaz, unde un inginer pe post de ghid ne-a prezentat toți parametrii viitoarei hidrocentrale, debitul mediu multianual al Bistriței, înălțimea barajului, puterea instalata și însemnătatea energiei furnizate pentru țară, date pe care le-am reținut pentru toată viața. .
Profesorul Al. Țăranu nu se mulțumea numai să predea cunoștințe elevilor ci încerca să ne învețe să le punem și în practică. La cercul de radioamatori, creat în acest scop, ne-a explicat cum funcționează un aparat de radio și ne-a învățat să construim cel mai simplu receptor de radio, cel cu galena. Ca să ne stimuleze, ne-a promis că el ne asigură elementul principal al aparatului, cristalul de sulfură de plumb, (galena), noi elevii urmând să ne procurăm celelalte componente, cel mai important fiind casca de telefon. Toată viața m-am simțit frustrat pentru că eu nu am reușit să procur o asemenea cască, deci să duc la sfârșit proiectul, să ascult radioul la aparatul făcut de mine.
La chimie profesorul Alexandru Țăranu a dovedit același har de prezentat atunci structura atomului cu electronii lui, atât cât se cunoștea în acele vremuri, acum mai bine de șaptezeci de ani, cum ne-a explicat valențele elementelor, a făcut ca chimia să devină o disciplină atractiva, plăcută și bine înțeleasă de elevi. Nu este de mirare că mulți dintre elevii săi au urmat ulterior facultăți de chimie, devenind buni ingineri, care au realizat puternica industrie chimică a României, existența înainte de anul 1990.
De unde profesorul Alexandru Țăranu nașul meu? Cât am urmat gimnaziul, traseul Lunca – Borca, lung de 7 km, îl parcurgeam zilnic pe jos, în circa 1,5 ore. Pentru retur tot atâta timp. Nu se auzise atunci de microbuze școlare, iar pe mama nu o dădeau banii afară din casă ca să-mi poată plăti un abonament la autobuzul RATA.
De cum venea primăvara și începea plutăritul și până toamna târziu, când acesta înceta, eu mergeam la școală dimineața cu pluta. Era gratuit, îl parcurgeam cam într-o oră, deci mai repede decât pe jos, timp în care puteam să mă pregătesc la o disciplină.
Podul din capul satului avea o căsoaie pe care absolut toate plutele care veneau din amonte o atingeau. Mă postam pe căsoaia respectivă, săream pe prima plută care venea, stăteam liniștit pe pluta până la râpa Borcii, exact în dreptul școlii, unde majoritatea plutelor atingeau malul, săream pe mal și ajungeam la școală hodinit.
Într-o dimineață prima plută care a sosit era una foarte îngustă de pe Neagra Broșteni, probabil legată la Bolovanis sau Drăgoiasa, trecută prin porțile haiturilor din Chei și de la Pârâul Omului, condusă de doi tineri. M-am urcat pe primul mijlocar și mi-am văzut liniștit de treburile mele. La râpa Borcii tinerii au condus pluta în așa fel, ca aceasta să nu se apropie de mal, iar eu nu am mai putut coborî. Oricat i-am rugat să lase undeva pluta să se apropie de un mal, pentru a o putea părăsi, ei mi-au răspuns că nu m-au rugat să mă urc pe pluta lor, nu i-am întrebat dacă sunt de acord, deci ei nu riscă să-și spargă pluta din cauza mea. Era primăvară cu apa Bistriței foarte mare. Primul loc unde aș fi putut părăsi pluta era în cot la Rateș, unde toate plutele loveau cășița făcută pentru a proteja malul. Aceasta se găsea în zona de șuvoi, lemnele plutelor se încălecau unele peste altele, eu nu mă puteam apropia de margine tablei ca să pot sări pe mal. Văzând că mă depărtez de școală m-am hotărât, cu orice risc, să părăsesc pluta. În Stejaru am luat un par, m-am dus pe curar, ca să fiu sigur că dacă sar în apă nu vine altă tablă peste mine și să mă înnec, am măsurat adâncimea apei, era exact până la gât. Imediat am luat trăistuța cu caietele în mâna stângă, am ridicat-o în sus sperând să nu se ude și am făcut saltul în prăpastie, am sărit în apă. Am atins solul cu picioarele, dar curenții puternici m-au dezechilibrat și am început să înnot. Cu mâna stângă ocupată de trăistuță, dar mai ales opincile grele de cauciuc mă împiedicau să înnot. Cu toate acestea după câteva sute de metri am ieșit la mal și m-am întors spre școală. Toată isprava mea cu plutașii a durat aproape două ore.
Ajuns la școală, am intrat direct în clasă, la sfârșitul orei de fizică a profesorului Țăranu. Când m-a văzut în ce hal arătam, m-a întrebat foarte îngrijorat ce mi s-a întâmplat. Am explicat istoria, toți colegii s-au amuzat copios, inclusiv profesorul Țăranu, dar în final i-a dispărut zâmbetul din colțul gurii și mi-a spus: bine mai țuiac, treci în bancă, dar eu te sfătuiesc părintește vino pe jos la școală, cum ai făcut-o toată iarna, nu de alta, dar îți riști viața și te pierd de muștereu. Eram foarte înalt pentru vârsta mea, subțirel ca un par, de aici comparația cu țuiacul plutașilor.
Din acel moment profesorul Țăranu nu mi s-a adresat decât cu numele de Țuiac, inclusiv când mă invita la tablă să mă asculte, apoi în tot restul vieții, până acum trei ani când s-a prăpădit, la venerabila vârstă de 96 de ani. Dumnezeu să-l aibă în grijă, ca bun om a fost.
Iată de ce îl consider pe profesorul Alexandru Țăranu al doilea naș al meu.
Constantin COJOCARU ȚUIAC
