O poveste cu un Ion de demult pe Rarău

Ion Ifrim s-a născut în anul 1921 în satul Grințieșul Mic, chiar la capătul satului, la poalele brazilor, loc cunoscut ca Poiana Cireșului, unde erau numai două case. La vârsta de nouă ani a rămas orfan de tată, mult prea devreme. Fusese pădurar pe moșia lui Sturdza. Un sătean pe nume Toader Poharu, cioban la stâna de oi a Mănăstirii Rarău, al cărei stareț era părintele Elisei Zaiț, originar din Bistricioara, s-a întâlnit cu băiatul în vârstă de 10 ani și i-a propus să meargă cu el la stână pentru a păzi cârlanii mănăstirii. Moș Toader și-a luat o mică turmă, vreo 15 capete, un câine și pe băiat. Dis-de-dimineață au pornit la drum spre Rarău, pe marginea Bistriței, poposind din loc în loc ca să-și mai pască turma și să se mai odihnească. Seara i-a prins dincolo de Broșteni, la Holda, unde o familie cu suflet mare i-a găzduit cu tot cu turmă, oferindu-le o masă caldă. A doua zi, au plecat mai departe, dar nu înainte de a mulțumi cum au știut ei mai bine gazdelor, îndreptându-se spre Barnar, Leșul Ursului. Dincolo de Leșul Ursului, moș Toader se oprește-n loc și-i zice copilului:

        -Măi Ionică, vezi tu stâncile aestea de prin apa Bistriței?

-Da, le văd !

-Aici îi spune Bistrița la Toance! Aici e spaima plutașilor, trebuie să fii tare iscusit să treci cu pluta.

Următorul popas l-au făcut la Pârâul Șarpelui, aproape de Crucea, iar nu după mult timp se opresc în loc și-i zice băiatului:

-Măi Ionică, vezi tu dâmbul aista?

– Îl văd!

-Aicea îi spune Dâmbul Colacului, aicea Bistrița încetinește dintr-odată făcând un vârtej grozav și se mai spune că tot aici are cea mai mare adâncitură a ei.

Apoi au ajuns la un loc numit Gura Chirilului şi acolo au luat-o pe un parâu în deal, spre munte. În vreme de amiază au ajuns la stână unde îi aștepta starețul, doi călugări și câțiva ciobani.

-Bine v-am găsit! zise moș Toader.

-Bine ai venit! răspunse starețul. Bag seamă că te-ai ținut de cuvânt și-ai adus un băiat care să aibă grijă de miei, dar e cam prea mic și bicisnic.

-Mic-mic, zise moș Toader, dar este harnic și inimos; știe rânduiala cu animalele și o să facă treabă bună.

Starețul îl întreabă pe băiat:

-Cum ti chiamă, măi băiete?

-Ionică mă chiamă, Părinte!

-Măi Ionică, dacă tu o să ai grijă de miei și o să-i porți bine în umblarea lor și de te-i descurca până la toamnă la răscol îți voi da ca simbrie un berbecuț și o mieluță care o să-ți placă ție.

-Bogdaproste, părinte! zise copilul.

A doua zi, Ionică și-a luat în primire turma de cârlani, traista cu merinde și a plecat în munte. La amiază poposea într-o poieniță pentru a mânca boțul de mămăligă cu brânză, iar uneori mai avea doi trei colaci uscați și o sticlă cu lapte. Ionică și-a ales mieii promiși, iar în fiecare zi îi chema și-i hrănea cu mâncarea lui. Dacă colacii erau piobani din Stulpicani, unul era Anton, iar celălalt Țâlică. Ei știau că undeva la o stâncă din munte era o scobitură, iar în ea era o raniță. Se spune că un vânător sau un haiduc au lăsat un bagaj cu niște lucruri în el. Cei doi ciobani împreună cu Ionică s-au sfătuit să meargă și să găsească ranița. Zis și făcut. Odată ajunși în dreptul stâncii, au constatat că pentru a intra în posesia raniței trebuia ca unul dintre ei să coboare în hău cam 10-15 m adâncime. Cel mai ușurel era nimeni altul decât Ionică. L-au legat cu o sfoară de subsuori și i-au dat drumul din vârful stâncii până jos. Ajuns în scobitura stâncii asupra băiatului s-au năpustit o pereche de uli care aveau cuibul acolo. Copilul a strigat:

-S-au năpustit ulii asupra mea!!!

Cei doi au răspuns:

-Apucă repede ranița aia și noi te vom ridica!

Zis și făcut! Curiozitatea era foarte mare. Rucsacul era din piele de vițel, în interior au găsit un capsar (armă de vânătoare cu o țeavă), o pungă tot din piele de vițel plină cu plumb și o altă pungă mai mică plină cu galbeni. Bucuroși nevoie mare, cei doi adulți i-au zis lui Ionică:

-Pentru curajul tău îți dăm doi galbeni, dar nu trebuie să faci vorbă cu nimeni despre cele întâmplate.

În apropierea stânii au ascuns comoara într-un loc sigur, iar pe Ionică l-au sfătuit unde ar fi bine să-și ascundă și el cei doi galbeni ca nu cumva să-i găsească cineva. Zilele s-au scurs, cu bune, cu rele; toamna a sosit în cele din urmă.

A sosit ziua răscolului, ziua mult așteptată de copil, dar mare i-a mai fost dezamăgirea, deoarece starețul nu i-a mai dat mieii promiși, galbenii nu i-a mai găsit, mult nu a crescut pentru că mâncarea lui o împărțise cu oile, așa că toamna a început în sufletul băiatului. Alături de moș Toader s-a reîntors acasă în Poiana Cireșului, deznădăjduit, supărat, necăjit, cu opincile sparte, hainele rupte și cu mâinile goale.

Vremea a trecut, a crescut mare alături de cei trei frați ai săi, a mers în armată voluntar, a prins războiul din 1944, reîntorcându-se teafăr în satul natal. A fost gospodar, crescător de animale, iar în 1948 a ajuns pădurar la Ocolul Silvic Ceahlău.

A plecat la cele veșnice în 2013, la aproape 92 de ani.

A povestit Aurel IFRIM, a consemnat Roxana GABOR TĂNASE.