Era prin 1975. Terminam clasa a VIII-a şi trebuia să iau lumea în piept şi să plec la un drum, un drum ce îmi va marca toată viaţa. Am mai spus că proveneam dintr-o familie modestă, unde mama cosea, ţesea şi se zbătea să fiu în rând cu ceilalţi colegi. Mai făcea şi tata ce putea, dar era bolnav şi … făcea săracul de multe ori mai mult decât putea pentru mine. Vara, vara mergea cioban şi avea grijă să facă brânza cât mai bună, să păzească animalele de sălbătăciuni ca să-i rămână ceva „dulceaţă” şi pentru noi.
Eram în clasa a VIII-a, tata era cioban în muntele Dealul Gol, iar mama s-a îmbolnăvit şi a fost internată în Spitalul Tg. Neamţ. Aveam ore dimineaţa şi pregătire, cu domnul Ţifui şi doamna Vadana spre seară (fie iertaţi).
Terminam orele, fugeam acasă şi făceam treburile (aveam cal, vacă, viţel, 4-5 miei, porc, iepuri, găini, câine, pisici), veneam la pregătire, mă întorceam, făceam treburile de seară şi îmi făceam temele pentru a doua zi de şcoală.
Doamna Vadana şi-a luat angajamentul de a-mi trimite dosarul pentru înscriere (nu prea avea cine). Sămbătă, înainte de prima zi de examen am fost cu clasa domnului profesor Ţifui la un concurs legat de fetivalul „Cântarea României”. Interpretam rolul lui Moş Teacă şi mi s-a părut mie că am avut ceva succes.
Am plecat la Tg. Neamţ, pentru că trebuia să ridic buletinul, iar luni la examen. Nu ştiam unde era liceul, dar şoferul mi-a spus să cobor când el zice: ”Metalul coboară!” Aşa am făcut. M-am luat după părinţi şi copii şi am ajuns acolo unde scria „Liceul Pedagogic Gh. Asachi”.
Am aşteptat cuminte: unii intrau, alţii ieşeau. Doar pe mine nu mă băga nimeni în seamă. Eram vreo şase şi ceva pe un loc, deci … A ajuns mama, care şi-a luat o învoire din spital. A aflat că nu eram înscris, că şoferul pe care trimisese doamna profesoară Vadana dosarul uitase de mine. L-am căutat la inspectorat şi l-a depus până-n prânz. A doua zi am intrat în foc. Vorba vine.
Stam la o verişoară de-a mea în Cindea, spre Văleni. Obişnuiau să meargă în sărbători la ştrand unde jucau popice. Eram indispensabil din echipa lor, fiind ambidext, având dexteritatea de a lovi cu dreapta, dar mai ales cu stânga, ultima bilă.
M-am prezentat la prima probă. Știam că e româna, așa că am luat un stilou, un creion și abia așteptam să termin, pentru că gașca era la ștrand. Am rămas mut când am auzit că de fapt e proba la matematică. Era un chioșc la poartă, dar era închis. O colegă, ce a candidat și ea, s-a îndurat și mi-a împrumutat un raportor.
Am intrat în sală. Am primit subiectele, pentru două ore, și m-am apucat de lucru. Atunci nu era stabilit un timp pentru părăsirea sălii de examen. În trei sferturi de oră am terminat, marea majoritate a itemilor, rezolvându-i în două moduri și am plecat grăbit spre ștrand.
La română a fost ceva mai dificil, dar m-a salvat gramatica. Mai târziu am aflat că am luat zece la matematică și opt cincizeci la română. Recunoștință veșnică, stimați dascăli!
Am mers să iau rezultatul. Tremuram tot. M-am întâlnit cu tatăl colegei ce-mi împrumutase raportorul. Am început să citesc lista de la coadă, sperând să fiu măcar ultimul. Am ajuns la jumătate și numele meu nu era trecut. Mi-au dat lacrimile și nu am mai văzut nimic. Pământul a început să se învârtă cu mine, căci visul mi se năruise. Am auzit ca prin vis pe nea Petrică spunându-mi că eu sunt „al luat al treilea” pe listă. M-am șters de câteva ori la ochi până am reușit să-mi silabisesc numele. Așa a început drumul meu spre catedră…
Ilie ALEXANDRU
