Încercăm în rândurile următoare, noi, muntenii de azi, să aflăm câte ceva despre înaintaşii noştri de aici din munţi şi trăsăturile lor şi să constatăm eventuale similitudini sau diferenţe. Dar concluzii nu vom emite, vom prezenta trei texte şi rămâne cititorului această delicată și dificilă sarcină.
Alecu Russo vedea astfel pe omul din munţii Neamţului la 1839: „Nu vezi aici mijlocul gros şi spinarea adusă a plugarului, nici încetineala adormită a ţăranului câmpiei. Munteanul e sprinten, potrivit cu legăturile sale, mai mult muşchi decât carne, vesel din fire şi glumeţ şi plin de pătrundere. Obiceiurile sălbatice se potrivesc cu îmbrăcămintea lui. E violent, zgomotos, încăpăţânat până la răscoală şi iubitor mare de rachiu, pentru care îşi dă jidanului (termen peiorativ din vechime pentru evreu, n.n.) toată munca lui şi mai mult chiar decât poate munci. Îndeosebi munteanul e frumos, cu privirea îndrăzneaţă. La dânsul nu întâmpini supunerea dobitocească a plugarului…” (A. Russo, Piatra Teiului, Ed. Neamul Românesc, Vălenii de Munte, 1909, p. 270).
Wilhelm de Kotzebue, un neamţ căsătorit cu fiica boierului de la Hangu, scria despre muntenii de la jumătatea veacului al XIX-lea: „Ţăranii aceştia de munte sunt o rasă minunată; femeile sunt rareori frumoase, cu atât mai frumoşi sunt bărbaţii, a căror bunătate şi curăţenie în suflet se văd în ochii lor mari şi limpezi. Pe lângă aceasta, ţin cu dragostea Şviţeranului la patria lor cea aspră, cu toate că nu pot găsi de obiceiu decât în apropierea locuinţelor câte o bucăţică de arat. Dacă sărăcia îi mână la câmp, nu poate sta mult, dorul îl mână din nou în munţii lui” (W. de Kotzebue, Din Moldova, Ed. Inst. de arte Grafice Ath. Gheorghiu, Iaşi, 1944, p. 56).
În romanul Baltagul, Mihail Sadoveanu îi descria astfel: „Locuitorii aceştia de sub brad sunt făpturi de mirare. Iuţi şi nestatornici ca apele, ca vremea; răbdători în suferinţi ca şi în ierni cumplite, fără griji în bucurii ca şi-n arşiţele lor de cuptor, plăcându-le dragostea şi beţia şi datinile lor de la începutul lumii, ferindu-se de alte neamuri şi de oamenii de la câmpie şi venind la bârlogul lor ca fiara de codru – mai cu seamă stau ei în faţa soarelui c-o inimă ca din el ruptă, cel mai adesea se dezmiardă şi luceşte – de cântec, de prietenie” (M. Sadoveanu, Baltagul, Ed. Gramar, Bucureşti, 1998, p. 16).
Unele lucruri s-au schimbat, cu siguranţă, dar unele au rămas aici la muntenii noştri, chiar dacă nu ne permitem a le desluşi pe toate…
Daniel DIEACONU
