Ceahlăul este cel mai cântat munte românesc, de la Asachi şi Alecsandri până la Păunescu sau Ioan Alexandru. Este ceea ce remarca Lucian Strochi în erudita sa „Antologie a Muntelui”. Nu ne vom concentra asupra poeziei lui Coşbuc, ce a scris despre „un uriaş cu fruntea-n soare”, sau asupra Ceahlăului lui Goga, „ce n-a rămas la duşmani” sau asupra Ceahlăului locul „unde Soarele sărută pe frunte Planeta” (A. Păunescu). Ci asupra unui poem scris de-un învăţător de la poale de Ceahlău, ce a trăit puţin şi nu a scris prea mult. Dar poeziile sale despre Ceahlău sunt foarte importante pentru noi, iar aceasta considerăm că e o cuprinzătoare, necesară, firească şi binevenită descriere a muntelui şi a oamenilor săi.
Poemul Ceahlăului
Sub soarele-n amiază se-nalţă-n slăvi Ceahlăul
Un uriaş de piatră cu fruntea pân-la cer;
El pare o cetate zidită de când hăul,
Cu turle de aramă şi temelii de fier.
În faptul dimineţii, când aurora-nvie
Sau în amurguri calme cu rumene văpăi,
Ceahlăul îşi îmbracă hlamida purpurie,
Splendoarea-i oglindind-o în apele din văi.
Pe culmile-i de piatră stau vulturii de pază,
Căci numai ei se-ncumet atât de sus în zbor.
Ei doar şi câteodată şi nourii cutează
Să-şi mai opreasc-aicea hălăduirea lor.
Prin strâmtele văioage, ca fulgul de uşoare
Se caţără grăbite fugind de vânător
Turme de capre negre cu aripi la picioare
Prăpăstii şi coclauri sărindu-le în zbor.
Pe poliţe de stâncă în mândre bucheţele
Cresc florile de munte cu cupe de argint
În care roua nopţii ce picură din stele
Le umple pe-ndelete cu stropi de mărgărint.
Din steiurile sterpe, ce stau să se prăvale,
Izvoare reci şi limpezi ca sticla de cristal,
Se smulg înspumegate şi se aruncă-n vale,
Sărind peste cascade în huet pluvial.
De-aici pornesc în lume o sută de izvoare
Şi-aici îşi au izvorul legendele stăvechi…
Din fiecare stâncă, văioagă sau strâmtoare
Ecoul multor veacuri îţi stăruie-n urechi.
Sub zidurile sure se-nşiruie pe coaste
Cu vârfuri legănânde păduri de brad şi fag
Şi prin poieni, oierii, purtându-şi alba oaste
De oi, din bucium sună de dor un cântec drag.
Şi văile răsună de-o sfântă melodie
Ce stăruie-n ureche cu miticu-i ecou.
Mânat în jos pe vale de Bistriţa zglobie
Ecoul se repetă din depărtări din nou.
Aici răsună cornul şi ăuie talanga
Din vremile pierdute în negura de ani;
Ş-aici sub brazii falnici, ce-n vânt foşnescu-şi creanga
Trăiesc din veac muntenii: plutaşi, dulgheri, ciobani…
Daniel DIEACONU
