M-am născut pe 8 noiembrie 1943 în satul Răpciuni din comuna Ceahlău, sat aşzat de o parte şi de alta a pârâului cu acelaşi nume, din părinţi modeşti, dar oameni cinstiţi şi harnici. Tatăl meu a fost muncitor forestier, dar şi plutaş pe Bistriţa, iar mama s-a ocupat de gospodărie şi de creşterea celor patru copii. Stăteam în a treia casă de lângă bisericuţa de lemn şi de lângă căsuţa mătuşii mele Paraschiva Grumăzescu, ambele aflate la Muzeul Satului din Bucureşti.
Deşi am fost educaţi să ajutăm părinţii la treabă, după puterile noastre, am avut o copilărie fericită. Cu ceilalţi copii din vecini ne jucam vara în pârâu, bălăcindu-ne, sau pe unul dintre zidurile înalte ce înconjurau bisericuţa, privind dealurile ce flancau satul, Bistriţa lată şi vijelioasă sau muntele Ceahlău, ce străjuia de mii de ani acestre meleaguri, iar nouă ne părea inaccesibil. Iarna ne dădeam cu săniile pe uliţa de lângă biserica străjuită de cireşii şi prunii lui Zugrăvescu şi de nucii lui Ghiţă lui Ghiţă Cristea. De multe ori venea şi Paraschiva, fetiţa lui, cu o sanie uriaşă, în care ne încărca pe toţi şi ne conducea pe drumul de lângă curtea lui Dimitrie Sturdza (plecat în Elveţia) până ce se oprea. În acel conac boieresc se instalase Tribunalul şi Miliţia, iar în casa de la intrarea în curte era Ocolul silvic. Pe atunci comuna noastră era reşedinţă de raion.
În vacanţele şcolare (de vară) am lucrat în grupa copiilor la săpăturile efectuate de studenţii arheologi sub conducerea profesorului Petrescu-Dâmboviţa şi C.S. Nicolăescu-Plopşor în curtea bisericii, în dealul Dârţu şi în curtea bisericii de la Paltul Cnejilor.
Tovarăşii mei de joacă sunt astăzi oameni deosebiţi, care nu şi-au uitat satul natal: Paraschiva Cristea e profesor de matematică la Fălticeni, Gabriela Hogea e doctor la Suceava, Ion Ciucan e inginer la Buzău, Mihaela Ferăstrăoaru e contabilă la Piatra-Neamţ. Clasaele primare le-am urmat în „şcoala de piatră” din centrul comunei, alcătuită din patru săli mari, cu bănci lungi, în care stăteau 3-4 elevi şi un coridor ce dădea. a într-o mică sală folosită drept cancelarie. Curtea era în spatele şcolii şi în mijloc se mai păstra o clădire joasă de lemn, folosită cândva drept şcoală, apoi internat. Mi-amintesc cu plăcere şi cu un deosebit respect de fostele mele învăţătoare Tatiana Ţepeş, Ana Manoliu şi Eugenia Cucoş.
Dintre toate, doamna Manoliu era straşnic de severă, energică, dar făcea nişte ore educative atât de frumoase încât ne vibrau sufeletele până la lacrimi şi ne angajam să ne pregătim zilnic pentru a nu o supăra vreodată. De la ea am învăţat ortografia şi punctuaţia şi ce înseamnă corectitudinea şi demnitatea. Am vizitat-o din timp în timp, cu o imensă bucurie, pentru că aici a trăit şi aici îi este mormântul, la care mă opresc din când în când şi aprind o lumănare.
În clasele elementare am trecut la şcoala de lemn de peste drum, unde era şi internatul. În curte era un păr înalt, în faţa cancelariei, unde era fixat un clopot ce ne anunţa începutul şi sfârşitul orelor. Alături, pe zidurile rămase de la vechea fabrică de cherestea, se ridica mândră, Casa de cultură, cu săli pentru cinematograf, pentru staţia de amplificare, pentru cercurile elevilor (de dans, de croitorie, de teatru şi pentru corul sătenilor. Ce păcat că la strămutarea satului, „mai marii comunei”, oameni simpli şi fără nicio pregătire, dar aserviţi regimului, au donat casa de cultură comunei Borca, iar mobilierul şi draperiile grele de catifea au ajuns la Oneşti.
În acest clase m-am bucurat de îndrumarea şi educarea unor profesori deosebiţi: Constantin Popa la limba română, Constantin Corfu la matematică, Loghin Alexandrina la geografie, Maria Vadan la biologie, Ecaterina Creţu la limba rusă şi Grigore Ungureanu la istorie, fiind în acelaşi timp şi directorul şcolii. Dădeam examene la toate obiectele la sfârşitul fiecărei clase, iar la terminarea clasei a VII-a, ultima din ciclu gimnazial, dădeam şi un examen la terminarea şcolii, la limba română şi matematică, scris şi oral.
Profesorii mei erau exigenţi şi bine pregătiţi profesional şi ne-au oferit cunoştinţe solide şi ce au avut ei bun din sufletul lor cald închinat şcolii, adevăraţi apostoli ai învăţământului de pe Valea Bistriţei.
În 1957, am plecat la liceu, dar peste o săptămână a murit tatăl meu. Am terminat liceul la Borca, socotit atunci printre cele mai bune din regiunea Bacău.
În anul 1966 am revenit ca profesoară de limba şi literatura română la şcoala din comuna natală. A fost cea mai mare bucurie din viaţa mea, deoarece veneam să luminez copiii staului şi să-i fiu sprijin de nădejde sărmanei mele mame, care a făcut imense sacrificii ca eu să învăţ carte.
I-am iubit şi i-am îndrumat cu aceeaşi dragoste pe toţi şi, în pofida faptului că bătrâneţea şi-a întins deasupra mea aripile, alături de ei mă simt ca în anii tinereţii.
Trebuie să amintesc pe educatoarea Georgeta Bezim, de la Grădiniţa din Bicaz, fosa mea elevă cuminte şi silitoare, care îmi trimite în fiecare an felicitări sau câte un semn la fiecare eveniment sau dată importantă din viaţa mea.
Să ne amintim de cei ce au contribuit la educarea şi formarea noastră, fiindcă numai astfel ne vom păstra rădăcinile. Am scris doar despre şcoală, pentru că ea e cea mai importantă în viaţa omului, deşi cineva spunea că „viaţa e cea mai bună educaţie”.
Elena AFLORII
