Uşi, ferestre, toate-s noi./ Doamne, intră şi la noi!/ În peştera inimii, în palatul Treimii. – Colind
Data de 11 decembrie, 2024, a însemnat pentru două clase de la Liceul „Mihail Sadoveanu” din Borca, ocazia de a se întâlni, prin intermediul dnelor. bilbiotecar Iolanda Lupescu și Despina Gheorghiu, atât cu poezia lui Vasile Voiculescu, scriitor român interbelic, asociat tradiționalismului literar, cât și cu biografia de excepție a acestuia, o adevărată demonstrație de curaj, credință și devotament.
Într-o Antologie Vasile Voiculescu, îngrijită de Sultana Craia, găsim următoarea mărturisire de autor, care face trimitere la perioada copilăriei (este al șaselea copil al unei familii înstărite de țărani, născut pe 13 octombrie, 1884, în comuna Pârscov): „În casa noastră s-a citit mult, mai ales cărți religioase și rituale (…) și mama și tata, ca toți oamenii de la țară, erau mari pasionați ai cititului, mai ales ai cititului cu glas tare ca la strană. (…) Trăiam însă o viață autentic rurală, ritmată de anotimpuri, poruncită de natură, înseilată pe datine și străvechi obiceiuri.” La vârsta de 6 ani pleacă la Buzău, pentru învățătură, liceul absolvindu-l însă la București, în 1902. Se înscrie la Facultatea de Litere și Filosofie, dar o abandonează după un an, pentru a se orienta către Medicină.
Citește enorm, în perioada studenției, din variate domenii, fiind avid de cunoaștere, dar toată cultura îl apropie și mai mult de esența credinței, pe care a cunoscut-o în copilărie: „pregătirea științifică, studiile medicale, cunoștințele de filosofie și tot câștigul meu în celelalte domenii de cultură, artă, literatură, în loc să mă depărteze, m-au apropiat de credință.” Filonul religios, dar și miturile, credințele, superstițiile, eresurile, legendele, tot ceea ce înseamnă cultură populară, vor constitui dominanta literaturii sale, atât a poeziei, cât și a prozei și dramaturgiei.
Anul 1910 îl găsește cu un doctorat în Medicină, căsătorit cu o colegă de la facultate, iar patru ani mai târziu debutează cu două poezii în revista „Convorbiri literare”. Până în 1958, când este arestat și condamnat la închisoare comunistă (ca membru al cercului religios „Rugul Aprins”, de la Mănăstirea Antim) scrie, publică și își exercită meseria de doctor cu mult devotament (ca medic pe front, de exemplu, se îmbolnăvește de tifos, dar refuză concediul și-și continuă practica până la finalul războiului), fiindu-i recunoscute meritele în ambele domenii, prin acordarea unor premii și distincții. „De n-aş fi ajuns medic, aş fi fost preot”, mărturisea scriitorul care şi-a petrecut ultimii 20 de ani în sihăstrie, profund afectat de pierderea femeii care i-a stat alături toată viaţa. Deşi a continuat să scrie, nu a mai publicat nimic, iar biografia sa rămâne un model de asceză, de credință și interiorizare. Postum, apar volumele cu proza și poeziile, adunate în volumul „Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare.”
Se pare că versurile sale continuă – și după ani buni, să ne sensibilizeze, să ne reamintească de forța cuvântului care ajunge la inimă, să ne facă să ne amintim sau să proiectăm o lume mai bună, la care să ne întoarcem din când în când, nu numai cu prilejul Sărbătorilor.
Pe parcursul acestei activități dedicate lui Vasile Voiculescu, s-a povestit, s-a recitat și s-au ascultat interpretări ale poeziilor sale, excepțional performate de corala Armonia. Toți cei prezenți am trăit sentimentul că suntem un pic mai aproape de adevăr, de frumos, de Crăciun, adică de esența omenescului din noi.
