Nea Mihai Ciucanu, un vecin de-al meu, aflat la o vârstă venerabilă, multe a văzut, pătimit și îi place să povestească despre unele aspecte din viața dânsului sau din cele ce le-a auzit de la înaintași.
O astfel de istorisire am auzit-o de la Domnia Sa și nu m-am lăsat până când nu mi-a spus-o în totalitate. E ceva inedit, deși mulți vorbim despre ce o să vă istorisesc, mărturii materiale există, dar nimic informațional, scris, nimic. Nea Mihai zice că unele întâmplări „le-a prins”, altele i-au fost spuse de tatăl dânsului, domnul Neculai Ciucanu.
La Moci, comuna Grințieș, într-o grădină la Cioancă există și azi unele bucăți de ziduri, ce arată că aici a fost o construcție. Pe Pintec există un drum pe sub pădure, „linia” așa o numesc localnicii. Am aflat că o astfel de linie ce ducea tot la Moci pornea și din Grințieșul Mare, dar și din cel Mic. Pe aici circula o mocăniță ce căra lemne.
Unde le ducea? La Moci. În perioada interbelică un francez (nu i se știe numele) a construit aici un gater mare, a cumpărat păduri, a făcut linii de cale ferată pe care lemnele erau aduse pentru debitare.
Se pare că era o lucrare de anvergură de vreme ce erau angajați în jur de 200 de italieni. Unii tăiau lemnul din pădure, alții îl transportau cu mocănița, ceilalți îl debitau. Scândura, dulapul erau încărcate pe plute și duse la Galați, de unde plecau în Franța sau în alte locații cu care patronul avea contracte. Pentru transportul pe apă erau folosiți localnicii, specialiști și renumiți plutași.
Afacerea a mers ani buni cu succes. Nimeni nu ar fi putut bănui sfârșitul tragic. A apărut epidemia de tifos, care nu a iertat pe mulți. Deși bani ar fi fost, nu prea erau medicamente. Rând pe rând, muncitorii italieni s-au îmbolnăvit și au murit. Erau cărați cu căruțele și îngropați într-o groapă comună ce se află undeva lângă clopotnița bisericii din Poiana-Grințieș.
Dar cum uneori necazurile se țin lanț, s-a îmbolnăvit și fiica, care după o lungă suferință a decedat. A fost îngropată pe Grințieș, în cimitir, dar nu se știe locul. Aceeași soartă a avut-o și mama fetei. Ea a fost îngropată într-o grădină la Herlea, unde e și astăzi o troiță.
Patronul, înnebunit, a dat foc gaterului. Spun martorii, ce au mai rămas, că „pe Ciumărca se vedea noaptea mai ceva ca ziua” de la lumina incendiului…
A mai stat vreo două săptămâni, de și-a luat asigurarea și nimeni nu a mai știut de el. Au rămas mărturiile, puține, și faptul că atunci se puteau face multe lucruri, fără tehnologii, dar tot Europa beneficia de bogăția României.
Ilie ALEXANDRU
