O MĂRTURIE DESPRE GRINŢIEŞ DIN PERIOADA INTERBELICĂ

Text redactat de învăţătorii C. Focşa şi N. Aniţulesei pentru cartea revizorului şcolar Constantin Luchian, realizată în 1932-1933, prima scriere despre comuna Grinţieş. Textul a fost completat de către Constantin Luchian şi publicat în cartea sa „Locuri, oameni şi şcoli” apărută în perioada interbelică şi într-o a doua ediţie în 1996.

„Comuna Bistricioara este prima comună care, de la Dorna încoace, nu este pe valea Bistriţei, e pe valea Bistricioarei, afluentul principal al Bistriţei. Se întinde chiar de la gura Bistricioarei, pană la graniţa veche, adică până aproape de Tulgheş, judeţul Ciuc.Prin această comună mai curge în afară de Bistricioara şi pârâul Grinţieşul Mare care izvorăşte din culmile muntelui Grinţieş. Întreaga această vale este mărginită de şiruri de munţi înalţi, pe stânga Bistricioarei aflându-se masivul Grinţieşului, iar pe dreapta, culmile Ceahlăului. Înspre sud, la hotarul judeţului Ciuc, se înşiră alte culmi muntoase ce fac parte din munţii Giurgeului. Comuna este formată din patru sate: Bistricioara, chiar la gura pârâului Bistricioara, Grinţieşul Mic mai spre sud, Grinţieşul Mare, pe valea pârâului cu acelaşi nume şi Poiana Grinţieş, aproape de vechea graniţă. Şoseaua ce străbate aceste sate e o şosea naţională bine întreţinută, ce leagă cu şoseaua Piatra-Broşteni şi merge la Borsec prin Tulgheş.

Pe valea pârâului Grinţieşul Mare se pare că se află cea mai veche aşezare, de prin 1710-1720, când, din cauza luptelor între turci şi ruşi, mulţi din locuitorii de pe valea Prutului şi Siretului, unde se desfăşurau luptele, au plecat în bejenie spre munţii Bistriţei, rămânând definitiv prin părţile acestea. Pe lângă aceşti bejenari au venit şi alţi locuitori din părţile Dornei, în căutare de păşuni bune pentru vitele lor, acolo fiind secetă mulţi ani de-a rândul. Aceştia au înfiinţat Grinţieşul Mic, denumire luată de la masivul Grinţieş, care face parte din munţii Bistriţei şi care domină toţi munţii de la vest de Bistricioara. Pe muntele Grinţieş s-au dat lupte crâncene între ruşi şi armatele austro-ungare, în Primul Război Mondial. Se mai găsesc şi azi urmele tranşeelor şi gropilor de obuze.

        Prin împrejurimile comunei Bistricioara se găsesc şi izvoare cu ape minerale. Populaţia totală a comunei era în 1934 de 2.300 de suflete. Locuitorii de pe valea Bistricioarei au aceeaşi înfăţişare ca şi cei de pe valea Bistriţei. Sunt oameni chipeşi, sănătoşi, ospitalieri.

Ocupaţia de căpetenie este exploatarea lemnului din pădurile ce-i înconjoară, plutăritul, folosind chiar pârâul Bistricioara, pentru transportul plutelor, în anumite epoci prin aşa numitele haituri, un fel de lacuri de acumulare în anumite puncte de pe vale, care, dându-le drumul, împing plutele gata întocmite pe maluri până în apele Bistriţei, de unde o iau la vale spre Bicaz.

O parte din locuitori se ocupă cu creşterea vitelor, în special oi, de la care scot lâna şi renumitul caş de Moldova.

Dat fiind că terenurile de cultură sunt puţine, agricultura se află pe un plan mai coborât. Femeile lucrează în casă ţesături de lână şi bumbac şi fac costume naţionale de toata frumuseţea, cu care flăcăii şi fetele se mândresc în zilele de sărbătoare, la hore şi alte manifestări colective. Starea economică este bunişoară.

În ce priveşte starea culturală nu prea sunt de laudă, peste 30% erau analfabeţi în 1935. Aceasta şi din cauza că şcolile n-au avut decât  câte un post în care nu toate erau bine încadrate, dar şi din pricina tradiţiei de a nu-şi da copii – în special fetele – la şcoală. În ultimul timp, la  Grinţieşul  Mare, lucrurile se mai îndreptaseră.

Limba n-a suferit influenţe străine, doar că folosesc sunetul „ce’’ în loc de „te” (du-ce, în loc de du-te, Cacinca = Catinca). Credinţa se păstrează bine, iar obiceiurile sunt aceleaşi, ca peste tot pe valea Bistriţei.

Bisericile din comuna Bistricioara sunt după vechimea satului. Cea mai veche este din Grinţieşul Mare, clădită din lemn în anul 1793 prin stăruinţa preotului Grigore, după cum spune pomelnicul ctitoricesc că „osteneală mai multă decât toţi a dat la clădirea bisericii”. Icoanele au fost zugrăvite în stil bizantin de către „Teodosie Zugravul”, în 1793. După preotul Grigore a urmat preotul Floarea, apoi fiii acestuia – Vasile Teodor – şi după acesta fiul său Ioan.

Din 1904 păstorea preotul Alexandru Romanescu, care slujea şi la biserica din Poiana Grinţieş. Această biserică este construită din cărămidă, în 1822, fiind mai mare decât cea din Grinţieşul Mare. În satul Bistricioara se aflau două biserici: una veche, din lemn, şi alta de zid clădită de enoriaşi la stăruinţa preotului C. Alexandrescu şi arhimandritului Glicherie Grinţescu, fiu de ţăran din acest sat.

Toate cele patru sate din comuna Bistricioara au şcoli. Cea mai veche şcoală oficială este cea din Grinţieşu Mic, înfiinţată în 1865 pentru toate satele. Primul învăţător a fost Săvescu, suplinitor. La început urmau la şcoală între 15–25 de elevi. După învăţătorul Săvescu a urmat I. Andriescu, Chiriac Roşescu, Gheorghe Gavrileţianu, Adela Nicolau, iar din 1902, Ion Trofin, învăţător definitiv.

În 1934-1935, şcoala avea înscrişi 60 elevi din care frecventau 35. Un fapt important, şcoala n-avea nici o matricolă, doar câteva cataloage fără note.

Localul şcolii era propriu, de zid, clădit în 1890 şi refăcut în 1912. Avea o sală şi locuinţă pentru director. Şcoala din Bistricioara a fost înfiinţată în 1875, pentru un număr de 14-20 elevi mai mărişori. Primul învăţător a fost preotul Gheorghe Baltă, urmat de Sebastian Andriescu şi Pantelimon Cădere. Între 1905-1914 a funcţionat Gheorghe Andronic, învăţător titular, trecut în învăţământul urban la Târgu Neamţ.

După acesta au funcţionat mai mulţi învăţători, care, deşi titulari, nu s-au stabilit aici, între care M. Gavrilescu, Eugen Grinţescu ş.a. Din 1923 funcţionau fără întrerupere soţii Virginia Focşa, titulară şi Constantin Focşa, titularizat mai târziu. Acesta din urmă a avut un sfârşit tragic, consecinţă a bolii de care suferea (epilepsie). În 1934-1935 erau înscrişi 82 de elevi din care frecventau regulat 74, în clasele I-IV.

La început cursurile s-au ţinut prin case închiriate ca „vai de lume”. În 1895-1896 s-a clădit actualul local cu o  singură  sală de clasă şi locuinţă pentru director. Clădirea era din cărămidă, clădită cu cheltuiala arhimandritului Moglan, de la mănăstirea Neamţ, probabil un fiu al acestui sat.

Şcoala din Grinţieşul Mare a luat fiinţă în 1926, la stăruinţele sătenilor, fiind nemulţumiţi de învăţătorul I. Trofin de la Grinţieşul Mic, unde îşi trimiteau copiii. Din lipsă de titulari – plecaţi să-şi facă stagiul militar, cursurile au fost ţinute de preotul Alexandru Romanescu. Erau înscrişi 44 de elevi din care frecventau 37. A urmat C. Romanescu, învăţător titular transferat la Dreptu, iar din 1931 funcţiona Neculai Aniţulesei, învăţător titular, un dascăl conştiincios.Şcoala avea înscrişi în 1934-1935 un număr de 47 de elevi iar frecvenţi 44.

La început cursurile s-au ţinut în case închiriate, până în 1932, când s-a construit un local propriu.

La Poiana Grinţieş se afla o şcoală cu un post, titular fiind Eugen Grinţescu. Şcoala avea local propriu cu o sală şi locuinţă pentru învăţător, aşezat într-o frumoasă poziţie, ultima şcoală din judeţ spre hotarul în drum spre Ardeal.

Din această comună s-au ridicat câţiva intelectuali, între care învăţătorii C. Romanescu, C. Simionescu, Elvira Alexandrescu, Virginia Focşa, inginer Emil Romanescu ş.a.

În comuna Bistricioara funcţionau câteva instituţii cooperatiste, printre care o bancă populară, cooperativa de consum „Poiana Grinţieş” şi o cooperativă de exploatare a pădurilor, „Tovărăşia veteranilor”, acestea două din urmă fiind conduse de gospodari vrednici din comună.”

Daniel Dieaconu