Îndeletniciri vechi în munții Neamțului

În munții Neamțului traiul a fost dintotdeauna mai greu din străvechime până astăzi. Omul paleoliticului folosea strâmtorile de la trecerea apelor pentru a vâna animalele mari ale timpului, dar mijloacele erau rudimentare şi întreprinderea lor era periculoasă. De altfel, omul care îşi câştiga traiul din cules şi vânătoare, supus privaţiunilor şi nesiguranţei trăia puţin. Vânătorii mezoliticului urmăreau animalele mari care din cauza încălzirii s-au retras pe munţii cu păşuni la înălţimi precum Ceahlăul sau Hăşmaşul. În munţi nu s-au format comunităţi neolitice sau ale epocii bronzului, dar dacii iubeau munţii şi Ceahlăul era pentru ei munte sacru. La muntele Ceahlău s-a născut mitul etnogenezei. Regiunea a fost apoi a dacilor liberi, carpii având la Hangu o aşezare de vânători.

Din zorii Evului Mediu informaţiile sunt puţine, am aflat că pe aici au trecut tătarii la 1242 (spre exemplu un vârf de săgeată descoperit pe Frasinu, la Grinţieş). În munţi trăiau păstorii, sihaştrii şi haiducii, aşezările permanente lipsind. După fondarea statului feudal moldav şi a graniţelor vestice, aici au fost trimişi plăieşii. O hotarnică a satului Mânjeşti spune că „munţii i-au ţinut împreună cu fânaţ, cu păscut, cu paza muntelui de oameni răi, cu straja spre Ţara Ungurească”. S-au creat puncte de pază, cu locuinţe la început rudimentare, locurile numindu-se „Straja” sau „La strajă”. Domeniul domnesc a fost împărţit apoi marilor mănăstiri, care stăpâneau munţii cu poienile lor, amintite de actele cancelariei voievodului. În aceste poiene, autohtonii împreună cu imigranţii ardeleni („ungurenii”) au format primele aşezări, îndeletnicindu-se cu creşterea animalelor, cornute mari şi mici, cu tăiatul lemnelor sau plutăritul. Aveau privilegiul străjii hotarului, dar moşiile erau ale mănăstirilor şi ale boierilor. Agricultura era rudimentară, dar în şesul Hangului se cultiva chiar şi grâu, un soi de munte. La 1619, Gaşpar Grazziani ordonă ureadnicului de Piatra să risipească şi să ardă casele celor care au cotropit poienile mănăstirii Bistriţa de la Hangu şi să oprească arătura călugărului Simion fără de poruncă. Dar îndeletnicirile principale ne sunt dezvăluite de un document de la începutul secolului al XIX-lea: „Alte soiuri de producturi nu se exploatrisescu din acest ocol decât cherestele de brad samă de 4.000 di plute şi ca 300 de stânjeni lemni de foc pe an la Schela Petrii, precum şi 10.000 de coţi de sucmani pe care le vând locuitorii pe la târgurile acestui Principat”. La Schitul Hangu erau 18 ferastraie, la Bistricioara 16 și 5 pive. Locuitorii din Hangu la 1813 se angajau să facă 2000 de plute de dulapi pe care să le transporte pe apa Bistriței la Schela Pietrei; la Izvorul Muntelui, la 1814, avea ferăstrău preotul Ştefan şi dascălul Neculai. La 1838 erau 9 ferăstraie ale Schitului Hangu, iar 8 ferăstraie erau pe aceeaşi moşie ale unor ţărani. Nu lipseau nici velniţele, numite „maşini de alcool”, de la Hangu şi Chisirig, la 1848, şi la Bălţăteşti şi Crăcăoani. Ferăstraiele se numesc acum gatere şi proprietarii pădurilor s-au mai schimbat. Velniţele sunt mai mici, familiale, dar refugiul în rachiu a munteanului nu a dispărut. Agricultura este la fel de rudimentară, iar turismul nu este încă o certitudine pe termen lung. Nu e de mirare că satele rămân tot mai goale, iar tinerii pleacă spre alte meleaguri. Vorba unui hâtru: „Tot mai multe case rămân muzee…”