În această perioadă, cea interbelică, pentru un cercetător al chestiunii, documentele sunt numeroase, mai ales cele provenind din presa scrisă, avidă de senzaţional. Astfel au devenit de notorietate figurile unui Ogaru, Terente, Budac, Coroiu ş.a. Nu ne vom concentra asupra „regelui bălţilor”, de exemplu, despre care s-a scris destul şi este reprezentantul unei zone mai puţin apropiate nouă nemţenilor.
Îi acordăm însă lui Coroi atenţia noastră prin acest articol, moldovean din Botoşani, beneficiind de faptul că despre el s-a scris destul de mult, din perioada interbelică până astăzi şi multe localităţi din nordul Moldovei, în monografiile realizate de fii ai satelor, îl amintesc, cu istorie şi legendă. Am aflat unele păreri care îl transformă şi în ofiţer de securitate al regimului comunist, ce a avut nevoie de serviciile sale, de flerul şi isteţimea sa devenită legendară. La fel ca legendarilor haiduci din lumea veche românească, omul din popor i-a dedicat piese de teatru popular, balade şi poveşti. În judeţul Neamţ circulă şi astăzi piesa „Banda lui Coroi”, cea mai închegată din punct de vedere al arhitecturii dramatice fiind cea din comuna Timișești, după cum remarca şi George Brăescu, în a sa excelentă „Panoramă a teatrului folcloric din judeţul Neamţ” apărută în anul 2000.
După Elena Agrigoroaiei, care a cules „Din legendele Botoşanilor”, Coroi era din satul Dorneşti, judeţul Botoşani, şi a ajuns la puşcărie din cauza şefului de post, care se culca cu nevasta sa. Gurile rele cleveteau şi astfel a aflat şi s-a întors într-o noapte pe neaşteptate acasă şi l-a bătut crunt pe poliţai. A ajuns în închisoare unde a cunoscut câţiva tâlhari renumiţi ai timpului, care au venit mai târziu şi l-au luat în banda lor, ba l-au pus şi căpitan.
Coroi a fost, după mai multe opinii, un haiduc al secolului al XX-lea, poate cel mai vestit al acestei perioade, care prin faptele sale sfida întreg aparatul poliţienesc al unui stat care se dorea democratic şi care considera că are instituţii capabile să intervină în soluţionarea problemelor interne. Dar, cu toate că miniştrii şi prefecţii urlau ordine după ordine şi poterile se succedau în urmărirea sa una după alta, şefii erau destituiţi, Coroi scăpa. De ce? Fiindcă ţăranul îl iubea pentru binele pe care i-l făcea, pentru faptul că umilea pe marii boieri, şi-l ajuta, dându-i de veste prin chiuituri, precum: „I-auzi codrul cum răsună! Uiu-iuuu!”, informând greşit pe agenţii Siguranţei etc. Jandarmii erau şi ei fii de ţărani şi, sub uniformă şi în spatele baionetei, bătea tot o inimă de sărman, care nu putea să lovească în cel care se ridica împotriva asupritorului neamului său. A rămas în memoria populară felul în care Coroi a scăpat de poteră (a fost înconjurat fără scăpare la Drislea), ascunzându-se în burta unui cal mort, pe care-l ducea un ţăran la marginea satului, scoţându-i intestinele. Căruţaşul i-a speriat pe jandarmi, spunându-le că animalul are o boală contagioasă, dalac. Omul din popor era de părere că „a fost un haiduc, că lua de la bogat şi da săracului. Carte a învăţat puţină, dar a avut minte multă”.
Între isprăvile sale se numără şi prădarea târgului Mihăileşti cu o bandă de 10 oameni, înarmaţi până-n dinţi, scotocind casă cu casă. La 1 aprilie 1935 a fost prins la Noua Suliţă, dar la 13 august a evadat din penitenciarul din Botoşani, fugind împreună cu santinela sa.
Odată, a trimis înştiinţare unui boier lacom şi nemilos cu ţăranii de pe moşia sa că îl va călca la o anumită dată şi o anumită oră şi să pregătească o sumă însemnată de bani pe care Coroi o va împărţi ţăranilor nevoiaşi de pe moşie. Boierul a răspuns prin nenumăratele bice pe care le-a aplicat ţăranilor, pe motiv că ei l-au chemat pe Coroi şi apoi a anunţat jandarmeria, unde avea niscai prieteni. În ziua cu pricina, boierul aştepta cu înfrigurare, când la poarta conacului a sosit o trupă de jandarmi, care avea în frunte, nici mai mult, nici mai puţin, un general. L-a primit cu temeneli, mândru de atâta atenţie şi l-a poftit în casă la o mică gustare, cheful cel mare urmând a se ţine după prinderea banditului. Generalul a cerut, mai întâi, să verifice conacul, eventualele ieşiri sau intrări. A cerut să i se arate şi seiful, spre a vedea buna lui aşezare şi stare. Bineînţeles că boierul i l-a arătat, mândru de locul şi încuietoarea pe care o avea. Deodată, generalul a scos un pistol şi a zis: „Boierule, s-a zis cu tine, sunt Coroi banditul. Am venit după banii ăştia. Întinde-te pe pat dacă vrei să scapi cu viaţă. Sub cap ţi-am pus o granată, dacă mişti, sari în aer!”, l-a ameninţat haiducul, strecurând un pachet învelit în ziar sub pernă. A plecat însoţit de trupa sa nesupărat de nimeni. Boierul a înţepenit până au venit adevăraţii jandarmi să dezamorseze „granata”, care era un… cartof. Ţăranii i-au scos şi un cântec:
„Boier cu inimă rea,
Ţi-ai pierdut averea ta.
Ai în inimă un of
C-ai dat banii pe-un cartof.
Coroi te-a potcovit bine,
Râd şi curcile de tine”.
Dar, Coroi, îmbătat de succese, de la ibovnică la ibovnică, cu petreceri şi zaiafeturi cu lăutari, a început să-i uite pe ţăranii săi, care-l găzduiau şi-l apărau. A împuşcat şi un jandarm, care era un fiu de ţăran necăjit, ce lăsase acasă o femeie tânără şi trei copii mici. Jandarmii vroiau acum să-l împuşte. A cerut ajutorul unui cunoscut ziarist al perioadei interbelice, F. Brunea-Fox, aşa cum făcuse şi Pantelimon Toader, cu 20 de ani înainte, care chemase în ajutorul său pe avocatul şi ziaristul N.D. Cocea. Apoi s-a predat la Bacău, ziaristul veghind să nu fie linşat în închisoare. În sprijinul său a intervenit A.C. Cuza, profesor universitar ieşean, preşedintele unui partid naţionalist-creştin, Liga Apărării Naţional-Creştine, şi Coroi a devenit un simbol al naţionalismului, fiind apărat de „crema cuzismului local”. Lui Coroi i-au fost iertate din păcate de către Curtea cu Juri de la Bacău. F. Brunea-Fox, în 1933, a dedicat mai multe articole lui Coroiu în ziarul „Dimineaţa”, important ziar în epocă, de nuanţă socialistă, şi considera că din punct de vedere criminologic Coroi este un bandit.
„Realitatea Ilustrată” a publicat articole cu Coroiu, fiind un subiect de senzaţie pentru acea perioadă. În 1935 insista pe faptul că „borfaşul” a devenit vedetă de cinema, în aprilie făcând filmări la Bucureşti.
Prins în aprilie, la 21 august 1935 a evadat (dintr-o altă sursă am aflat că la 13 august), dar apoi s-a predat, declarându-se nebun. Isprăvile acestui „Dillinger de România” erau urmărite cu interes de opinia publică. De unii era văzut ca un haiduc justiţiar, un „Rocambole social”, dar F. Brunea-Fox, care l-a cunoscut şi l-a ajutat, îl vedea mai degrabă ca asemănător unui gangster de tip occidental, cu numeroşi complici, gazde, tăinuitori, cu semnalizatori de pericole din rândul autorităţilor, din rândul funcţionarilor de rang mic, care îl simpatizau şi cărora Coroiu le dădea bani.
Procesul lui Coroiu a fost cel mai mare din Moldova de până atunci: a început cu 12 dosare, circa 6.000 de pagini, 50 de acuzaţii, 40 de acuzaţi, 500 de martori. Procesul a început la 20 noiembrie 1936, iar la 8 decembrie a fost condamnat la 2 ani de închisoare. După ispăşirea pedepsei s-a stabilit în Bacău, s-a căsătorit cu Adela Ionescu şi şi-a deschis o cârciumă într-o mahala băcăuană.
Materialul integral în Mesagerul de Neamț aici.
(Prof. Daniel DIEACONU)
