De la Cotul Donului

Aşa îmi povestea tata prin anii ’60, ’70 când URSS-ul domina mare parte din Europa, iar în România PCR-ul era în floare. Povestea lui sau, cel puţin, previziunea era neverosimilă. Bunul simţ mă obliga să-l ascult. Şi apoi nu suna prea rău. Ştiam unele istorisiri despre ruşi de la mama, învăţasem la istorie că ne-au confiscat tezaurul şi nu-i aveam la inimă. Îmi doream să li se întâmple ceva rău.

-Şi? l-am îndemnat eu.

-A urmat iadul pe pământ.

-V-au atacat cei din rezistenţă?

-Nu. Bătrânul a fost sincer şi nu erau partizani în zonă. Ne-am întors cu două ciubere de câte douăzeci de litri de apă. Era aur, fie la bucătărie, fie pentru trupă. Ne şi gândeam cum vom fi recompensaţi (poate o porţie dublă de mâncare, că nu eram prea ghiftuiţi). Se însera. Mai aveam vreo două sute de metri până la aerodrom (unul improvizat).

Deodată cerul s-a luminat şi au început să urle alarmele. Un sunet lung, trist, sinistru, ce prevestea moartea. Cerul a început să zumzăie ca şi când milioane de bondari s-ar fi adunat pentru a protesta împotriva albinelor. Păsările nu mai aveau loc pe cer de răul avioanelor. Unele începeau să fumege, apoi îşi îndreptau botul spre pământ sfârşind într-o vâlvătaie.

Tata şi tovarăşii lui au abandonat apa şi au alergat spre maşină. Încă nu era atinsă de gloanţe. Au pornit-o şi au gonit spre un avion ce se prăbuşise în flăcări. Pilotul mai mişca. Au tras carlinga şi l-au scos. De păr l-au tras afară. Era ciuruit şi ars. A spus ceva, ca un fel de mulţumesc, apoi a lăsat capul moale pe spate. Maşina din spatele lor a explodat lovită de o bombă. Suflul i-a trântit pe jos. Urechile ţiuiau. Au sărit care pe unde au apucat: unii în tranşele ce erau ca un stup, alţii în latrină. Ce mai conta? Viaţa…

        Tata ar fi sărit într-un tranşeu în care soldaţii erau ca sardelele. Nu era sigur dacă dintre ei nu au murit sufocaţi. N-a aterizat bine peste tovarăşi că o „căţea” din avion „a început să-i împroaşte cu sânge, cu sânge cald”. Un „vecin” a oftat lung, apoi şi-a lăsat mâna peste faţa tatei. În acelaşi timp obuzele explodau pretutindeni împrăştiind mii de schije. L-a pipăit pe tovarăş, dar era mort. L-a luat în braţe şi l-a întors deasupra. Instantaneu o bombă a explodat. Schijele s-au împrăştiat în toate direcţiile. Una a trecut prin cel aflat deasupra şi a rămas într-un picior al tatei. A murit, mult mai târziu cu ea acolo, pentru că nu a mai scos-o. Părea chiar mândru de ea, deşi atunci când se schimba vremea îl durea. L-a mai şters şi un glonţ prin şoldul stâng, dar parcă nu ardea aşa tare ca schija.

Într-un târziu potopul a încetat. Au început să iasă: unii din tranşee, alţii din latrine, unii de prin pământ. Puţini erau cei ce nu sângerau. Comandorul era sfârtecat pe fuselajul unui avion; probabil voise să scape pe cineva.

Au urmat douăzeci şi cinci de zile groaznice. Majoritatea erau răniţi. Ruşii preferau să le arunce când şi când câte-un obuz. Ştiau că sunt terminaţi.

Li se dădea câte o pâine, ca o cărămidă, ce avea un kilogram şi un litru de apă, la patru oameni, pentru o zi. „După douăzeci şi cinci de zile de încercuire, a venit un avion mare, având pe lângă el altele, de vânătoare şi ne-a scos de-acolo! Nu ne puteam ţine pe picioare, din cauza curentului de la avion, aşa că ne-au urcat alţii. Erau nemţi”. Prima profeţie a moşului se adeverise.

Avionul a aterizat undeva prin zona Buzăului. S-a deschis trapa şi li s-a ordonat să coboare. Tâmpită situaţie; românii „întorseseră armele”, deşi cei din avion nu aveau habar. Unul a îndrăznit să întrebe unde e unitatea lor pentru a se întoarce pe front.

-„Voi, românii, sunteţi curve, ne-aţi trădat. Nu e vina şi a voastră! Ştim de unde v-am luat! Încercaţi să ajungeţi acasă! Frontul se întoarce. Dumnezeu să ne păzească! Plecaţi cât puteţi de repede şi aveţi grijă că ruşii modifică calea ferată, iar orice fiinţă, ce poate mişca, e pusă la treabă. Poţi, trăieşti, nu, un cartuş sau tundra”.

Frumoasă situaţie: scapi de cartuşele ruşilor, ce erau inamici, ajungi în ţară, adus de nemţi, afli că eşti aliat cu răsăritenii, dar trebuie să te păzeşti de „prieteni”. Ziua stăteau ascunşi prin zăvoaie sau păpuşoi, iar noaptea înaintau. Au ajuns undeva în zona deluroasă a Buzăului, unde unul din tovarăşi îşi avea casa. Au stat ascunşi vreo trei zile, dar a fost minunat. Au mai rămas vreo cinci din tovarăşii ce trebuiau să-şi continue drumul. Fiecare dorea să ajungă acasă. Au pornit spre Bacău. Tot aşa, ziua ascunşi, noaptea – bufniţe. Erau aproape de Bacău şi inima le bătea tare, deoarece se apropiau de casă, iar un coleg era de lângă Bacău.

-Staite! Suceas struleai, ciorti! Nu ştiu ruseşte, dar cred că le-a zis să stea că-i împuşcă că sunt nişte draci. Sau ca pe nişte draci. Au fost luaţi în tabăra de lărgire a liniei ferate. Au muncit patru zile pe rupte. Un rus sta cu automatul lângă ei. Cei ce erau slăbiţi erau încărcaţi în „bou-vagoane” şi duşi spre zone unde după trecerea în nefiinţă nu puteau putrezi din cauza temperaturii.

-Camarazi, le-a zis în cele din urmă rusul ce-i păzea, şi care îi mirosise că sunt soldaţi, paşli, paşli damoi.

Nu le venea să creadă.

-Paşli, bâstroie!

-Dar tu?

-Suntem camarazi. Toţi am suferit. De-o fi să mor şi voi să trăiţi o să mă pomeniţi! Dar… cred  că toţi vom muri, aşa-i războiul.

Încet, încet au ajuns acasă, unde-i aşteptau lipsurile şi tifosul. Un frate de-al tatei, cel mai mare, Dumitru, a scăpat de gloanţele măcelului, dar a fost răpus de tifos acasă. Mulţi au murit atunci! Se zice că şi cei ce mai mişcau, dar erau infectaţi, erau îngropaţi de vii. Se ardeau hainele, uneori şi casa (dacă nu erau urmaşi). Naşul Ilie Mărcă, ce a prins acele vremuri, mărturiseşte că erau puşi câte doi morţi în acelaşi coşciug. Doamne fereşte!

Ilie  ALEXANDRU