Credința mea nu s-a întemeiat niciodată pe simțul tactil a lui Toma,
ci pe ea însăși.
Nevoia de a da propriei vieți un sens, reconstituind-o – în paginile volumului de memorialistică, este ceea ce l-a determinat pe Valeriu Anania (scriitorul), aflat în hainele călugărului Bartolomeu (instalat mitropolit, în 2006) să adune experiențele de aproape o viață, o istorie subiectivă, de fapt, de aproximativ 700 de pagini, în volumul de „Memorii”, publicat la Editura Polirom, în 2008.
Valeriu Anania a trăit și a scris într-o viață cât alții în șapte, iar acest fapt este demonstrat atât de cărțile publicate de-a lungul timpului (poezie, dramaturgie, cărți de cult), cât și de bogata biografie, din care e greu de separat, din afară sau din interior, până unde se manifestă omul, călugărul și de unde începe scriitorul.
Dezvoltând pretutindeni lupta omului cu Timpul (și cu timpurile), volumul de Memorii are o compoziție hibridă (povestire autobiografică, jurnal, epistole, portrete s.a.) și este scris cu o oarecare inconsecvență (relatarea se face prin variate lentile: elev, student la Teologie și Medicină, lider al grevei studențești, călugăr hăituit de Securitate, apropiat al Patriarhului, în diverse funcții, ierarh trimis în America, pentru misiuni religioase și culturale diverse). Liantul îl constituie însă personalitatea memorialistului, care se încheagă de-a lungul atâtor ani, unitară din cel puțin o perspectivă: aceea a afirmării – fără cenzură, a libertății interioare.
Parțial, memoriile ne plimbă ani buni printr-o Românie postbelică și comunistă, pe mai multe continente – America, Africa (unde Bartolomeu călătorește și se stabilește pentru un timp, ocupând funcții în ierarhia bisericească), ne introduc în viața literară a vremii, familiarizându-ne cu nume celebre, dar și mai puțin cunoscute de scriitori, ne oferă perspectiva unei existențe afirmate în slujba omului. Dincolo de toate, transpare mereu încrederea în pronia divină (inclusiv în momentul în care primește condamnarea celor 25 de ani de închisoare comunistă), dar și seninătatea cu care merge în întâmpinarea propriului destin, cu gândul că „Neprevăzutul te poate abate din drum, dar nu și de la țintă.”
Cronologic, biografia lui Valeriu Anania se poate rezuma la următoarele evenimente: se naște pe 18 martie, în localitatea Glăvile, din județul Vâlcea. Între 1935-938 debutează cu versuri, publicistică și în dramaturgie. La 21 de ani intră în monahism, la Mănăstirea Antim, în București. Iată cum comentează episodul: „De ce am făcut-o, nici azi nu sunt în stare să spun. M-am întrebat adesea, privind în urmă, dacă nu cumva mi-a fost frică de război, dacă nu cumva mi-a fost teamă de viață, dacă nu cumva încercam, romantic, o aventură după modelul lui Arghezi. Oricum, e cert, nu am făcut-o din vocație.”
Se înscrie la Teologie, finalizând studiile, în cele din urmă la Sibiu. Cochetează cu Medicina și Muzica. În 1946 conduce greva studențească, anticomunistă, din Cluj. Momentul nu rămâne nesancționat. Este urmărit și condamnat. Urmează un lung șir de arestări. Eliberat, în 1948 îl cunoaște pe Patriarhul Justinian, căruia îi va deveni colaborator și apropiat timp de 25 de ani. Din această poziție, reconstituie luminile și umbrele din Biserica ortodoxă care trebuie să facă față deopotrivă dihonilor interne, cauzate de lupta pentru putere, dar și obrazului politic comunist, extrem de subțire și suspicios. Superiorul său îi oferă prilejuri multe de a-l cunoaște: ,,Patriarhul Justinian mă impresiona prin vigoare și vioiciune, printr-o uriașă putere de muncă, prin memoria sa prodigioasă, printr-un spirit administrativ aproape perfect. Mult mai târziu aveam să descopăr în el pe diplomat, pe omul extrem de abil care tratează cu adversarul de pe poziții aparent comune.ˮ Permanent, în funcțiile ocupate, manifestă integritate și inteligență, este corect, demn și pragmatic. Se ferește cu abilitate și curaj de oamenii Securității, care îi fac din când în când curte, râde uneori de stupiditatea acestora, se enervează, dar niciun moment nu lasă impresia că ar căuta avantaje, mai ales că știe gustul închisorii.
Anul 1958 îl afundă și mai mult în labirintul propriei deveniri: până atunci, îndeplinise tot felul de funcții, precum intendent, inspector patriarhal, asistent universitar, decan, director al bibliotecii patriarhale, evoluează profesional și se maturizează, dar în adâncurile apelor sufletești se pregătesc mari vârtejuri: ,,sufeream de un fel de splin, nu-mi găseam locul. Vechiul vagabond intrase în ordine, se ducea dimineața la serviciu și ieșea la ora 3, avea o leafă sigură și locuință cu covoare, se simțea dureros de îmburghezire, ceea ce-l făcuse să exclame odată, față de un Scrima uluit, că trebuie, trebuie neapărat să i se întâmple ceva neobișnuit, o arestare, o pușcărie, ceva de felul acesta, care să-l scoată din amorțire.” Nu durează prea mult și presimțirea se confirmă: lungi interogatorii (pentru a i se găsi o vină – fie ea și imaginară), depersonalizare – primește, în cafea, o substanță prin care i se modifică percepția, context în care semnează niște acuzații; trăiește o puternică silă, când vede, la proces, cum prieteni apropiați mărturisesc neadevărul și îl bântuie gândul automutilării. Este condamnat, în cele din urmă, pentru uneltire contra ordinii sociale.
În închisoare trăiește acut cele mai sfâșietoare contradicții: Dumnezeu/ochiul gardianului prin vizetă („el te urmărește chiar și atunci când nu se arată, te pătrunde, te furnică, îți citește fața, gesturile, îți numără bătăile inimii”, prietenie/singurătate, liniște/disperare. Știe că supraviețuirea e determinată de colaborarea cu tine însuți, își oblonește toți porii percepției senzoriale și se apucă de literatură, pe care o redactează pe creier: ,,Am lucrat astfel cu regularitate și îndărătnicie, zi de zi, vreme de șase ani, oriunde m-am aflat, și am ieșit din închisoare purtând în memorie două piese de teatru complete și o mulțime de poezii, totalizând aproape douăsprezece mii de versuri. Din clipa în care am simțit că pot lucra, viața de pușcărie m-a interesat doar pe jumătate, poate nici atât; trăiam în universul meu interior, creșteam și mă împlineam cu fiecare vers; anchetatorii și gardenii mei mă credeau torturat de întrebări și incertitudini, în timp ce eu trăiam bucuriile inefabile ale creației.” Această atitudine, deși nu-i poate garanta sănătatea, îl ferește – cel puțin, de mari disperări, mai ales că, în această perioada, își întâlnește și fratele, condamnat tot pe criterii politice și primește vestea morții ambilor părinți: ,,Munca aceasta – și mai ales conștiința creației – mi-au menținut, de-a lungul acelor ani, un echilibru moral de care nu mulți se bucurau.”
Primește grațierea (atunci când nici nu mai spera), printr-un decret general și se reîntoarce la Patriarhie. Are șansa ca, în 1965, să fie trimis în America unde, până în 1976 îndeplinește mai multe funcții în cadrul Arhiepiscopiei Misionare Ortodoxe Române. Obligat și de o stare precară de sănătate (din închisoare plecase cu o tuberculoză osoasă, are o rană la coloană încă deschisă, multiple alergii și o subită depresie, aproape inexplicabilă în țara tuturor posibilităților, chinuit de dorul de acasă), Valeriu îți ia ceea ce americanii numesc a Sabbathic Year și se stabilește în Honolulu, unde se dedică exclusiv literaturii, curelor cu soare și apă de mare. Aici gătește românește, face plimbări, intră în relație cu o serie de conaționali – deveniți oameni de cultură ai locului și își rescrie întreaga operă dramatică, care e publicată, dar și reprezentată pe scenă în țară. Întors cu treburi de serviciu, comuniștii îi opresc documentele prin care era numit rezident permanent al SUA, forțându-l să se stabilească din nou în țară. Până în 1982 ocupă funcția de director al institutului Biblic și de Misiunea al Bisericii Române din București. Se pensionează și se retrage la Văratec, care-i oferă reședință încă douăzeci de ani. Se ocupă de proiecte literare și începe o nouă traducere a Bilbliei (diortosire care se va finaliza peste alți 11 ani), la inițiativa părintelui Fecioru.
Este chemat din nou, în 1993, ca arhiepiscop al Clujului și apoi, în 2006, mitropolit. Îmbină poziția de ierarh al Bisericii cu aceea ce administrator, impunându-și o disciplină severă, pentru a finaliza toate proiectele începute. Valeriu Anania moare la vârsta de 90 de ani și lasă în urmă volume întregi, literatură, dar și alte genuri, premii și distincții, fapte și relații care să depună, în amintirea lui, mărturie pe veșnicie despre un destin de excepție.
Volumul de memorii, finalizat la Necula și necesar ,,pentru restaurarea adevăruluiˮ poate lejer să stea alături de orice manual de dezvoltare personală, pentru că ne învață, pe noi, cititorii despre limită și depășirea ei, despre destin și pronie divină, despre credință și nădejde, dar și despre curaj, în vremuri cumplite, marcate de lipsuri de tot felul. Închei prin enumerarea câtorva citate, care nu și-au găsit locul în textul propriu-zis, relevante pentru stilul întregului, prin conținutul lor: ,,Dacă, de-a lungul unor ani atât de hărțuiți, am izbutit să-mi fac definitive câteva sute de pagini, e numai pentru că m-am luat în serios, crezând că e ceva de scrisul meu” ; ,,comuniștii sunt ca și cățelele, au accese de călduri; să mai așteptăm până le trec căldurile” ; ,,am binecuvântat darul lui Dumnezeu care-l poate face pe om să cânte-n lanțuri” ;,,Vine o vreme când viața se cere rostită și altfel decât în cadrul convențiilor sociale, mai adevărat adică și mai de-a dreptulˮ ; ,,mă gândeam deprimat (…) că, de va cădea o bombă pe clădire, voi muri ridicol și inutil. Absurd, ca un prost care nici nu a căzut eroic, nici nu se stinge de moarte bună. Sentimentul acesta m-a întărtat în gândul de a ține mâna pe condei și a-i dărui vieții – ca și morții – mele un înțeles de care să nu mă rușinez nici în fața oamenilor și nici la scaunul de judecată a lui Dumnezeuˮ ; ,,Există o bucurie suferinței, și ea e suprema dovadă că suferința ta are un sens; sau, dacă nu-l are ori nu-i de-ajuns de limpede, i-l dai, ți-o faci accesibilăˮ; „Încă de pe atunci trebuia să înțeleg că dacă pușcăria se poate trece dormind, libertatea înseamnă stare de trezie”; „Lumea rămâne frumoasă atâta timp cât într-însa dăinuie sfințenia și iubirea.”
