În Nemţul interbelic nu au lipsit „bandiţii”… Presa locală scria articole „de senzaţie” cu Niculiţă, Gafiţa sau Bălan. Am urmărit ziare precum „Telegraful”, documente de arhivă, dar şi mărturii orale, care au fost cele mai importante pentru acest mic studiu.
De la sătenii de la poale de Ceahlău am încercat să întocmim povestea lui Gafiţa, cel numit „Spaima munţilor”. Copii fiind pe vremea când televizorul nu oferea prea multe, iar internetul nu se apăruse, eram interesaţi de poveştile celor bătrâni. Baba Petreasca ne-a spus despre Gafiţa. Tatăl ei era pădurar şi făcuse parte dintr-o poteră ce-l înghesuise pe Gafiţa pe muntele Grinţieşului, acesta scăpându-le printre degete, deşi era lovit şi se spunea că glonţul pădurarului îl lovise. Într-o noapte, Gafiţa a intrat pe nesimţite în casa pădurarului care dormea cu cei trei copii ai săi mici în pat. Gafiţa a îndreptat puşca spre capul bărbatului, dar s-a răzgândit la vederea copiilor strânşi aproape de tatăl lor. I-a lăsat un bilet: „Ai fost la capătul puştii mele. Altă dată nu te mai iert!…” Dar bătrâna a murit în 2003 la 98 de ani şi se părea că nimeni nu mai ştie povestea lui Gafiţa. Într-o zi, un bătrân din Grinţieş mi-a spus că Gafiţa avea un „covru” la Schit şi că avea cu el o femeie foarte frumoasă din acel sat. Neculai Lupu din Grinţieşu-Mare ne-a spus câteva versuri, în ton cu cele aflate anterior:
„Gafiţa cel vestit
Prinde fetele la Schit
Şi le duce în pădure
Şi le-nvaţă ca să fure”.
În satul Schit am aflat pe un nepot al unei alte femei ce l-a urmat pe Gafiţa în codru. Se numeşte Nuţu Ţigănici şi a fost primar al comunei. Sora bunicii sale a fost alături de Gafiţa în codru. Se numea Veronica şi era o femeie frumoasă, la fel ca şi sora ei, Ana. Dar Gafiţa pe Veronica o „ochise”.
Se spune că el era de prin părţile Botoşanilor şi venise aici după război. A ajuns să cunoască bine munţii Bistriţei, mergea prin sate pe la hore şi nunţi. Îi jefuia pe călugării bogaţi îndepărtaţi de cele sfinte, pe negustorii evrei, pe bogătaşii locului. Din ce agonisea, miluia şi pe săraci şi aceştia erau destui. Se pare că şi Veronica îl plăcuse pe tânărul zvelt, cu ochi albaştri ce-i jucau neastâmpăraţi în cap, îl întâlnise pesemne, pe la vreun bal în sat.
În primăvara lui 1922, o voce subţire ca de femeie a strigat: „Veronică, ieşi la pârleaz!”. Pe Veronica a urmat-o şi soră-sa Ana, când de după gard a ieşit Gafiţa şi i-a pus mâna la gură Veronicăi şi a strigat la Ana: „Tu pleacă repede, că de nu, te-mpuşc!”. Povesteşte domnul Ţigănici că bunica sa a căpătat o „astenie nervoasă” după sperietura trasă, dar asta n-a împiedicat-o să ajungă la vârsta de 104 ani (a murit în 1995).
Veronica a mers cu Gafiţa, l-a urmat din sălaş în sălaş. Se mutau mereu şi jandarmii nu-l puteau prinde, deşi unii săteni le-au semnalat prezenţa, dar era înarmat şi nu se apropiau. Am aflat că folosea opinci cu „gurguiul invers”, ca să nu se ştie dacă au venit sau au plecat.
A jefuit şi pe mai-marii judeţului şi s-a pus un premiu pe capul lui. Banii promişi l-au făcut pe unul sătean să pună pe jandarmii pe urmele sale. L-au împuşcat undeva pe pârâul Gâşteni, odată cu el murind şi Veronica. „Au fost îngropaţi creştineşte la biserica din Capu Dealului, la preotul Grigoriu”, ne-a mai spus dl. Ţigănici. Azi nu mai ştie nimeni mormântul lui Gafiţa şi al Veronicăi şi povestea lor este puţin ştiută.
Un alt bandit vestit a fost Niculiţă, isprăvile sale apărând în paginile ziarelor. A devenit cunoscută întâlnirea unui reporter nemţean cu acesta în Munţii Bistriţei. Era îmbrăcat în haine de jandarm şi purta revolver. Se arată încântat de atenţia gazetei şi răspunde cu umor la întrebări. A povestit despre modul în care a ajuns în codri: a furat o brăţară de la un bijutier pentru iubita sa, care i-a cerut-o ultimativ, căci altfel îl părăseşte. Până a furat-o, aceasta deja fugise cu altul şi a rămas în păduri. Vizita adesea oraşul Piatra, se plimba pe bulevard, admira vitrinele. A tăiat firele de telefon între Tulgheş şi Piatra şi de frica lui băncile de la Tulgheş şi-au mutat tezaurul. Borsecul a pus pe capul lui 100.000 de lei, dar considera că e prea puţin. Adăuga că a ars Buik-ul domnului Dobreanu (prefectul judeţului) fiindcă îi plăcea doar Fiat-ul…
Tot din Neamţ era şi Bălan, tovărăş cu un tânăr din Bacău, Limbru. Dar Limbru nu era făcut pentru o viaţă de codru şi în 1930 s-a predat; după şase luni are şansa de a se elibera, beneficiind de o graţiere. A rămas doar cu amintirile unor lovituri îndrăzneţe asupra unor curţi boiereşti. Bălan a rămas în continuare în munţi şi faptele sale, îndrăzneala cu care a jefuit curţi boiereşti, au dus la instituirea unei recompense pentru cel care-l aduce viu sau mort. Dacă jandarmii n-au avut succes, a fost ucis de un ţăran, care l-a lovit cu baltagul pe la spate. Ciobanul Ion Dandu care-şi avea stâna în zona Bistrei, zicea că Bălan îşi avea culcuşuri la Piatra Sură, la Obcina Lacurilor şi pe Culmea Pângăraţi. Era un om voinic, cu o labă ca de urs, pe care o ungea cu noroi şi apoi o lipea de vreun brad, ca să ştie lumea că a fost pe-acolo. O femeie din Bicazul Ardelean zicea foarte frumos: „Pe săraci îi ajuţi, pe bogaţi îi apeşi”.
Despre bandiţii de pe valea Bicazului ne-a povestit pădurarul Viorel Ţifui, de loc din Poiana Teiului, care a cunoscut bine locurile şi oamenii şi a stat de vorbă mult cu bătrânii dornici să-şi spună poveştile la un pahar de vin. Despre Fluşturu se spunea că se ţinea în Cheile Bicazului la „domnii veniţi la vilegiatură”, pe atunci drumul fiind îngust şi greu şi pentru automobile şi pentru căruţe. Ca să capete un avantaj în plus în acţiunea lui, pe timp de iarnă turna apă până se făcea un pod de gheaţă. Ionaş a lu’ Ghica era un iscusit hoţ de munte. A fost prins la o crâşmă din Bicaz şi le-a promis jandarmilor că-i duce la locul unde-şi au sălaşul ceilalţi bandiţi şi unde au strânse prăzile. I-a dus până la o peşteră pe lângă Şugău; la gura ei se putea ajunge doar căţărându-te pe un prepeleac şi Ionaş a cerut să i se dea puşca, fără gloanţe, să urce, căci, dacă-l văd tovarăşii săi fără puşcă, ar intra la bănuieli. A urcat pe prepeleac, l-a tras sus după el, a încărcat puşca cu gloanţele aflate din belşug în adăpostul său, a tras câteva focuri ca să-i sperie pe jandarmi şi nu i-a părăsit înainte de a le arăta fundu’.
Un bandit cunoscut al zonei a fost Marian, căruia oamenii îi ziceau „Domnul Marian”. O bătrână ne-a povestit cum l-a întâlnit pe Marian în muntele Hangului în 1941, pe când tatăl ei era dus în concentrare. Un hoţ de vite le-a luat o vacă dintr-un coşar, iar mama şi fiica au plecat după urme. Au ajuns la un grajd din muntele Hangului şi vaca le-a răspuns cu mugete atunci când au strigat-o pe nume. Era asupra serii şi nu ştiau ce să facă. Atunci a apărut Marian, desculţ, cu bocancii pe umeri, cu un rucsac, în haine militare şi cu puşca-n mână. Le dă pâine şi brânză din rucsac şi se pun pe aşteptat. Spre dimineaţă a apărut hoţul, iar Marian cu puşca, l-a silit să dea degrabă vaca, nu înainte de a-i da câteva scatoalce sănătoase, să ţină minte. Telu a fost un hoţ vestit, căutat cu ardoare de ruşii cărora le furase caii. După instaurarea regimului comunist apărea la SOVROM-urile de pe valea Bistriţei ca delegat să preia plutele. Până la Piatra-Neamţ, bineînţeles, plutele dispăreau.
Un anume Pleoacă jefuia şi el în munţi, avându-şi sălaşul pe vârful Grinţieşului. Un bătrân îmi spunea că era doar un „viţelar”, fura vitele oamenilor de pe islazuri. Pleoacă era un borfaş, de undeva de prin Borca, care fura şi „cămeşile de pe gard”. A furat cârlani, miei, sterpe din satul Grinţieşu-Mare şi sătenii i-au luat urma. A fost găsit undeva la o stână în fundu’ Borcii şi sătenii au sărit asupra lui când a scos pistolul, şi a reuşit să-l imobilizeze. L-au dus la Borca, unde oamenii au zis că trebuia să-l fi împuşcat acolo, pe loc.
Materialul integral în Mesagerul de Neamț aici.
Prof. dr. Daniel Dieaconu
