Mai avea câteva zile până a fi lăsat la vatră, după doi ani de armată. Nemţii umpluseră Europa cu trupele lor, ruşii potcoveau caii, iar ceilalţi spumegau.
– Luaţi-vă gândul de liberare! Ţara arde-n foc! Mâine plecăm pe front! Ne vom opri la Moscova!, le-a zis comandantul. Unde naiba o fi Moscova asta? gândeau soldaţii. Probabil că vom merge o zi două, o cucerim şi pe la sfârşitul săptămânii suntem înapoi. N-a fost aşa. Tata, deşi avea doar patru clase, a învăţat să conducă maşini şi a fost încadrat ca şofer la o unitate de aviaţie. Aşa e trecut în livretul lui militar. Au trecut Prutul, apoi Nistrul fără prea mare rezistenţă. Erau la Cotul Donului. Nu mai aveau mult până la Moscova. Aşa li spusese: „Cucerim Moscova şi mergem acasă! Dar aveau mari lipsuri. Comandorul român, Bezim, un om sobru, dar cu frica lui Dumnezeu, se pare, a ales câţiva soldaţi şi le-a spus:
-Avem nevoie de găleţi şi de apă! Mergeţi pe unde daţi de câte o fântână. Staţi ascunşi! Ruşii au peste tot partizani. De vine o femeie sau un bătrân cu două găleţi să ia apă, explicaţi-le, majoritatea rupeau ruseşte, şi luaţi una. Dacă abuzaţi de cineva vă împuşc fără judecată! Toţi ştiau că nu glumea.
Tata a plecat cu încă trei colegi. Aveau puştile şi ceva muniţie, dar dacă ar fi fost atacaţi nu făceau faţă. Au colindat o parte din stepele ruseşti până au dat de o fântână. Apă era, dar nimeni nu venea să o ia.
Spre seară a apărut un moş cu o barbă lungă, cu o găleată ceva mai mare decât cea obişnuită. Mare dilemă: moşul nu avea două găleţi, dar avea una mai mare. Era seară şi ei nu găsiseră măcar o găleată. Au ieşit cu puştile în faţa bătrânului. Nu s-a speriat. L-au salutat apoi i-au explicat în rusa lor stâlcită de ce sunt acolo.
-Dragii moşului, am vreo doi kilometri până acasă. De acolo vin ca să duc apă. Dacă vreţi să mă împuşcaţi, mi-am trăit viaţa, dacă vreţi găleata, luaţi-o, dar n-am picătură de apă acasă. Vă văd tineri. De mă ajutaţi să duc găleata acasă vă mai dau una, că mai am ciubere.
Suna a ambuscadă. Cei patru s-au înţeles din priviri şi au acceptat propunerea moşului. Au convenit, ca pe rând să ducă găleata, iar ceilalţi să fie atenţi. Nu le-ar fi stricat nişte „fapte de vitejie”. N-au avut parte. Erau tineri şi antrenaţi aşa că cei 15-20 litri, cât avea găleata, n-au însemnat prea mult pentru ei. Au ajuns la un bordei sărăcăcios de chirpici. Au intrat cu greu în el, după ce l-au verificat, deşi moşul i-a încredinţat că nu are nici un gând ascuns.
-Măi băieţi, vă văd tineri şi frumoşi! Unde mergeţi?
-La Moscova, moşule!
-Păcat de voi! Nu veţi vedea Moscova!
-Hai moşule, ce ştii mata?
-Măi băieţi, mă împuşcaţi sau nu, hai să vă arăt ceva!
S-a aplecat şi de sub un pat, am uitat să spun că avea lut pe jos, a ridicat două scânduri şi a scos o carte sfântă. Nu ştiu ce era.
- Citiţi! i-a îndemnat rusul.
- Nu ştim!
- Cum adică, văd că vorbiţi destul de bine ruseşte.
- Am învăţat să vorbim de când ai noştri conducători nu ne lasă să stăm lângă muierile noastre,
dar nu ştim a citi.
- Dacă eraţi hotărâţi să mă împuşcaţi, o făceaţi până acum. Dar ce o să vă spun n-o să vă placă. De unde sunteţi?
- Hai, las-o baltă, moşule, nu se vede şi se aude că suntem români?
- România-i mare şi era frumoasă, dar de unde sunteţi?
Se gândeau că moşneagul întinde vorba pentru a da timp unor acoliţi să-i găsească acolo şi să le facă felul. Aşa că tata îi spune:
-Moşule, am fost cât se poate de înţelegători. Atât cât se permite în vreme de război. Te-am înţeles, te-am ajutat omeneşte, deşi ordinele noastre nu sunau aşa, dar nu avem chef să dăm nas cu toate neamurile matale sau cu toţi celovecii de prin zonă! Eu sunt de la poalele Ceahlăului, din Grinţieş, dar voi, ruşii nu aveţi de unde să ştiţi zonele. Voi luaţi totul la grămadă! Sau aţi luat. Hai hotărăşte-te!
-Grinţieş, zice moşul liniştit, ca şi când ar fi stat să savureze o pipă. Eşti de acolo?
-Da şi nu-mi e ruşine!
-E haraşo pe acolo. În 1917, când o parte dintre noi, ruşii, ne retrăgeam, am luat masa în vârful Highişului, apoi vreo trei săptămâni am fost încartiruiţi în Grinţieş. Îl cunoşti pe Dumitru Racaru, pe Ilie Acinăşiţei, pe Arghil Feraru, pe Grigore Andrieş, ăla de pe dâmb?
Tata a rămas cu gura căscată. Erau consătenii şi vecinii lui. A uitat de ambuscade şi de alte pericole. I se părea de necrezut. În plin război, departe de ţară, să-ţi vorbească cineva străin despre vecinii tăi ca şi când ar fi fost prieteni sau neamuri. Părea ceva fantastic, ireal, greu de imaginat.
-Da, straşnici oameni! Gospodari, continuă bătrânul. Ne-am simţit acolo ca acasă. Erau de-ai noştri ce se mai dădeau la hazaicele voastre, dar noi eram liniştiţi şi-i domoleam şi pe ceilalţi. A fost haraşo!
-Nene …
-Nu mai contează cum mă cheamă. Mă veţi împuşca voi sau ruşii ce au aflat că aţi fost pe aici… Dacă-mi daţi voie o să vă citesc ceva, ce scrie în această carte sfântă.
-Tu, ăla din Grinţieş, du-te în Răstoacă, la Racaru, unde am ascuns o găleată zincată cu bani de aur şi de argint. N-o să mai ajung să-i mai văd vreodată. Sunt ai voştri, deşi au fost luaţi din alte părţi. Nici acum nu a fost descoperită comoara, de-o mai fi. Tata era răscolit de cel ce ştia multe despre Grinţieş, asemeni lui.
-Ziceaţi că mergeţi la Moscova? mai zise bătrânul luând în mână ceaslovul slinos.
-Păi cum altfel? Mai avem oleacă?
-Ha, ha ha! Mamaligă, malako, Românie daleko. Dar şi Moscova e departe. Păcat de voi, măi băieţi, că sunteţi tineri, frumoşi şi vă văd şi buni la suflet! N-o să vedeţi Moscova! Uite ce zice în astă carte: de aici o să vă întoarceţi, care o să mai apucaţi. Aripa „vulturului” se va frânge în două şi va pierde războiul. Va fi mare vărsare de sânge. O vreme va rămâne aşa, dar când se va reface „aripa vulturului” va fi vai şi amar de tine „răsăritule”! Se va şterge de pe harta lumii şi va fi împărţit în nouă părţi.
Aşa îmi povestea tata prin anii ’60, ’70, când URSS-ul domina mare parte din Europa, iar în România PCR-ul era în floare. Povestea lui sau cel puţin previziunea era neverosimilă. Bunul simţ mă obliga să-l ascult. Şi apoi nu suna prea rău. Ştiam unele istorisiri despre ruşi de la mama, învăţasem la istorie că ne-au confiscat tezaurul şi nu-i aveam la inimă. Îmi doream să li se întâmple ceva rău…
Ilie ALEXANDRU
