Ţinutul Neamţului este cel mai vechi al Moldovei, după unele surse fiind amintit încă din secolul al XI-lea. Numele de „neamţ” se spune că ar proveni din cuvântul slavon nemec, mut, şi pe care slavii l-au dat vecinilor lor de peste Vistula, cărora nu le înţelegeau graiul. Aici l-au dat germanicilor, despre care se spune că au ridicat cetatea de pe Culmea Pleşu, ce le va purta numele: Cetatea Neamţului. La Târgu-Neamţ au locuit germanici până târziu, aici au avut o biserică şi cimitir cu pietre tombale vechi.
Nicolae Iorga considera că regii maghiari au pus pe germanici să apere vadurile Moldovei, să-şi ridice cetăţi de lemn şi valuri de pământ şi astfel a apărut şi cetatea Altanul, din muntele Hangului. Să amintim şi câteva toponime: Sasu, Sasca, Pârâul Sasului, etc. Slavii au fost pe aceste locuri şi menţionăm câteva toponime: Bilbor, Zahorna sau Bistriţa şi Bistricioara. Alţi alogeni care au locuit pe aceste meleaguri din vechime au fost armenii, pomeniţi în documente din secolul al XIV-lea, ei fiind primii negustori importanţi ai regiunii, recunoscuţi pentru iscusinţa lor şi care făceau schimburi comerciale dintre Moldova şi Transilvania. La Târgu Neamţ şi Piatra Neamţ, ei au avut biserici din vechime şi astfel aflăm că armenii erau îndeajuns de mulţi şi de înstăriţi încât să construiască un asemenea lăcaş de cult şi să-l întreţină. La Gheorghieni, în depresiunea Giurgeului, în secuime, în partea de răsărit a oraşului este şi astăzi o biserică armenească şi exista aici o „poartă armenească” şi funcţiona şi o vamă. De la Gheorghieni plecau armenii cu mărfurile lor către Moldova, prin pasul Bicaz, către Piatra lui Crăciun, sau prin pasul Ditrău, către Tulgheş şi Târgu-Neamţ.
Comerţ au făcut pe aceste locuri şi saşii din Bistriţa şi Rodna despre care se spunea că, încă din secolul al XIII-lea, coborau cu plutele de la Dorna, spre Piatra, Bacău şi chiar Galaţi. Şi maghiarii au locuit pe aceste locuri, în vremuri de demult, când regiii unguri au încercat să-şi extindă dominaţia şi la răsărit de Carpaţi. Marco Bandini, un misionar catolic, a sosit în Moldova domnitorului Vasile Lupu. Trebuia să caute noi prozeliţi şi să împiedice pătrunderea protestantismului printre catolicii existenţi în această ţară. Aflase că la Piatra s-ar afla mai mulţi unguri şi că târgul avea pe lângă numele românesc şi cel slav şi un nume unguresc. Dar nu găseşte decât câteva familii, iar lăcaşul de rugăciune era ocupat de vite.
În secolul al XVII-lea, apar şi evreii în ţinut, după cum o dovedesc pietrele funerare sau documentele vremii. Populaţie citadină, evreii au fost în Neamţ negustori şi meşteşugari, puţini fiind cei care au preferat mediul rural, unde au fost „orândari” (se ocupau cu cârciumăritul). Recensământul din 1774 îi menţionează pe evreii din oraşele ţinutului (20 de familii la Piatra, tot pe atâtea la Târgu Neamţ, 14 familii la Roman, 2-3 familii în satele din jurul lor).
În secolul fanariot (1711-1821), când la conducerea ţării s-au aflat domnitori de origine greacă, puterea co-etnicilor lor în principate a fost mare. Ei erau oamenii stăpânirii, ispravnici, arendaşi, vătafi. Ba mai mult, devin şi moşieri, spre exemplu, mănăstirea Hangu-Buhalniţa a fost închinată mănăstirilor greceşti de la Alexandria, cu toate moşiile şi bogăţiile lor. Egumenii şi vătafii greci, lacomi de „lesne câştig”, au ridicat biciul asupra clăcaşului român de pe moşie. Un contemporan al acestor evenimente spunea: „Aş îndrăzni a spune că în toate letopiseţele lumii n-ar încăpea atâta durere, chin şi asuprire…”
Ştefan Bujor, vestitul căpitan de haiduci, ce-a trăit în acele vremuri şi a hălăduit pe aceste meleaguri, reprezentant nesupus al unei ţărănimi obidite, zicea:
„Unde întâlneam un român
Îi dădeam pâine şi vin.
Dar de vedeam un turc sau grec,
Îmi ardea inima-n piept,
Arma la ochi o puneam
Şi pe loc îi împuşcam
Şi la corbi îl dăruiam”.
Să amintim şi pe tătari şi pe „ţigani”, care în evul mediu erau robi ai mănăstirilor şi boierilor, dar şi pe lipoveni, cu bărbile lor lungi, renumiţi ca pescari, dar în Neamţ, cunoscuţi pentru negoţul lor cu legume. O biserică lipovenească a fost din vechime în Piatra-Neamţ.
În sate au venit imigranţi din Ardeal, cunoscuţi sub numele de „ungureni”, români fugiţi de persecuţiile habsburgice. Cu ei au sosit şi consăteni de-ai lor din Ardeal, sârbi, urmaşi de-ai lor locuind şi astăzi în sate, de exemplu nume ca Sava, Popovici, Milan, Sârbii, Sârbu.
Comerţul cu lemne a cunoscut o dezvoltare deosebită începând cu secolul al XVIII-lea, în special datorită bogăţiei masivului păduros al Neamţului şi de faptul că Bistriţa a fost dintotdeauna o cale de transport pentru plutele ce aduceau mii de metri la Schela Pietrei, devenită cea mai importantă a Moldovei. Au apărut negustorii şi cherestegii turci, alături de armeni, greci şi evrei. Comerţul cu lemne părea un apanaj al alogenilor. Mai târziu, s-au „deşteptat” şi românii: Nicolae Albu, N. Gridov, Spiru Alexiu, etc.
După 1821, când grecii în frunte cu Eteria au ridicat steagul luptei împotriva jugului turcesc, în Moldova, cei din neamul lui Ipsilanti şi Capo D’Istria au fost „urgisiţi” de către turci şi şi-au pierdut poziţiile importante. Cei care au avut de câştigat au fost evreii, mai ales că după 1829 s-a desfiinţat monopolul turc în comerţ, iar principatele au intrat în circuitul european. La Piatra-Neamţ, la 1838, s-a ridicat o nouă sinagogă, mai mare, numită „Templu Mare” sau Sinagoga Lipscanilor (Leipzigher).
Românul a fost un om ospitalier (ţăranul, în special), după cum au remarcat călătorii străini ce-au străbătut Ţările Române; alături de el şi-au putut afla locul şi practica îndeletnicirile tradiţionale şi alţii, străini neamului său. Omul din popor i-a descris pe fiecare, apreciindu-le calităţile, satirizându-le defectele. Grecul, armeanul, evreul erau „invidiaţi” pentru spiritul lor în „afaceri”, de a face bani şi de a-i chivernisi. Erau văzuţi ca „înşelători”, zgârciţi, dar boierii îi ţineau pe lângă ei, pentru a se folosi de ştiinţa lor. Spiritul de economie a evreului era satirizat astfel, într-o poezie populară:
– „Un român mereu vedea
Pe-un jidan cum că ţinea,
Un ochi totdeauna închis,
Şi-ntr-o zi mirat i-a zis:
– Chior te ştiu eu că nu eşti,
De ce dar, te chinuieşti
De ţii ochiu-nchis mereu?
– Am o socoteală eu.
– Care e? Spune-mi şi mie!
– Dacă pot vedea cu unul,
Să nu fac economie?!”.
G.T. Kirileanu, originar din Holda-Broşteni, prezintă într-unul dintre studiile sale, felul în care un ţăran încerca să explice succesul evreului în negustorie şi greutăţile săteanului român în astfele de întreprindere:„Ţăranii nu ştiu ce-a cumpăra şi cum a vinde şi cum a câştiga. De aceea Ion Bălan şi Ion Soilă şi Ilie A Popii n-au putut-o duce cu negustoria lor. Numai lui Constantin din Sabasa îi merge. Da’ di ce? Din beţii, din zic eu, din fimei şi din luxuri care nu se văd la jidan. El ţine socoteala la parale. El face şi desface şi de la el mai capeţi un ban”.
În Piatra-Neamţ, cosmopolitismul comercial era la el acasă, mai ales în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Hanurile şi cârciumile mai vestite erau: Hanul Plăcintarului, ţinut de armeanul Luca Mihalcea, hanul lui Ghinea, ţinut de grecul Teohari, Bodega italianului Marghetto, crâşma sârbului Sava Popovici, crâşma evreului Ştrul Nuţă şi, ca să completăm, cităm pe Dimitrie Hogea, primar al urbei şi fin memorialist: „În faţa localului primăriei era instalată fierăria, unde între alte lucrări, se potcoveau caii pompierilor de către maistrul fierar, ţiganul Iordachi Conovariul”.
La crâşma lui Bercu Goldenberg, zis Bucluc, poposea uneori şi I.L. Caragiale, împreună cu prietenul său, Ronetti-Roman, scriitor evreu. Se spune că în acestă crâşmă, unde se aduna crema „oamenilor de afaceri” ai timpului şi notabilităţile oraşului, şi-a aflat dramaturgul modele pentru personajele comediei sale „O scrisoare pierdută”. Ne întrebăm dacă I.L. Caragiale şi-ar mai găsi locul şi personajele prin crâşmele noastre.
Ronetti-Roman, intelectualul evreu care a devenit şi arendaş pe moşia Ţibucanilor, a fost autorul unei capodopere a teatrului românesc – „Manasse”, o frescă a unei lumi puţin înţelese. Manasse, eroul său, spunea, şi îndreptăm spre luare aminte: „În toată lumea asta fugarnică numai în învăţătură am avut plăcere, curată mângâiere, uitare de mine şi de lume. La toate celelalte plăceri căptuşite cu griji, necazuri, supărări. Şi când voi trece peste hotarul acestei lumi, ce voi lua cu mine? Bani? Giuvaeruri?… Doar învăţătura, asta o iau cu mine, cu ea mă voi înfăţişa acolo şi voi zice: – Doamne, m-ai trimis în lume cu capul deşert, ţi-l aduc înapoi plin de înţelepciunea ta…”
Prof. dr. Daniel Dieaconu
Materialul integral îl puteți citi în Mesagerul de Neamț aici.
