Dacă mai facem un pas în anii cât ați fost profesor, ați simţit vreodată din partea regimului o anumită opreliște, un program de oprire a copiilor să meargă, a dumneavoastră ca profesor să participați la evenimentele astea religioase?
Eu am predat științe sociale şi istoria. La consfătuirile pe care le aveam ni se spunea categoric: “Spuneți-le copiilor să nu meargă la biserică”. Eram şi cu pionierii, instructor superior de pionieri şi apoi comandant, cum s-a numit, şi la instruirile pe care le aveam pe această linie aceleași lucruri ni se spuneau. În cărţile de cunoştinţe social-politice erau lecții speciale in ce privește religia, fiind combătute cât se poate de mult, ori în asemenea calități nu puteam să nu spun copiilor aceste îndrumări şi recomandări care ne erau făcute în timpul consfătuirilor, în timpul instruirilor de la Centrul de Raion, cum era pe atunci. Nu am mers însă prin Cimitir sau la Biserică să îi pândesc, așa cum poate chiar unii dintre colegi au insinuat, dar le-am spus, așa cum nu numai eu, dar şi un vârstnic învățător, domnul Vasilică Cocoş, le spunea. Şi în condiţiile acestea, trebuia să le spun, pentru că mă gândeam că poate veni cineva de la Raion şi să întrebe dacă li s-a spus să meargă la biserici? Şi atunci o păţeam, mai ales că am pățit-o cu icoana despre care am povestit şi mai ales că fusesem exmatriculat şi de la Facultate pe motive politice. Cu toate acestea era o situație cât se poate de jenantă, cât se poate de penibilă pentru noi profesorii când trebuia să adresăm, să transmitem asemenea recomandări.
Ştiu că în alte zone se organizau activități de strângere a recoltelor, alte activități sportive chiar în ziua în care erau hramurile bisericilor.
Nu mai vorbesc, în legătură cu această problemă, trebuia să întocmeşti planuri lunare sau trimestriale cu activități duminicale, adică in timpul slujbelor, afişate asemenea planificări în cancelarie pentru a anunţa copiii să vină. Cât privește, personal, ce făceam ca să mă bucur de toate aceste slujbe religioase, era următorul lucru: cum se spunea că fiecare casă era o biserică, aveam aparat de radio, puneam aparatul de radio când se transmiteau slujbe din alte ţări şi le ascultam, iar de mers la alte mănăstiri sau biserici, mergeam, dar nu anunţam pe nimeni. Chiar am aici, dacă nu plictisesc, o poezie cu mersul la Horaița şi de aici se poate vedea foarte bine cum le era interzis copiilor să meargă la mănăstire: “În drumeţie la schitul Horăicioara”. Voi cita numai versurile care se referă la așa ceva: “Mă lua bunica şi pe la mănăstiri, la Horaița am fost de atâtea ori,/ Oricând înţelegeam din ale ei priviri cât de mult preţuieşte schitul de sărbători./ Văzând că toamna e gata de plecare, am întrebat în clasă cine ar vrea/ Ca într-o Duminica, zi de sărbătoare la Schit să meargă cu bunica mea./ Amatori de mers erau foarte mulți copii, dar dintre ei doar vreo doi ne-am dus/ A doua zi dimineaţa doar bucurii, cei mai cuminţi la drum am purces”. Şi asta pentru că n-aş fi vrut să se afle că făcem această excursie la mănăstire, întrucât eram criticați şi am ales doar doar copii care nu divulgau mersul la mănăstire.
O alta etapă, alimentele din casă. Ați prins perioada de foamete?
În orice caz, nu pot să uit că datorită războiului, dacă ne referim la încălțăminte, până prin clasa a III-a chiar şi în clasa a IV-a fiind după război şi negăsindu-se pantofi sau ghete, purtam papuci. Papucii fiind făcuţi de o femeie din Bălțătești ce se ocupa de așa ceva erau din cârpe. Cât privește alimentația, hrana zilnică consta în lapte, carne de pasăre sau porc, peşte din râul Cracău, cartofi, fasole, brânzeturi de vacă, de oaie. Duminica şi în sărbători, ca şi la alţi locuitori, alimentația era mai deosebită. Nu pot spune că nu aveam o masa îmbelşugată. Am prins însă perioada de foamete, nici atunci, sincer să fiu, niciodată n-am avut mai puţin de două mese pe zi, ci întotdeauna trei mese cel puţin, dar pe timpul foametei mâncărurile obișnuite erau borșurile de zarzavat, salatele, ciulamaua, papanașii, iahnia de fasole, cartofii fierți etc. Mi-amintesc ca ajunsesem într-o criză de făină de porumb şi de grâu. Nemaiavând faină de porumb, de grâu am plecat la bunicii de pe mamă, din satul Trohan, comuna Gârceni, județul Vaslui, unde 15 km până la gară, unchiul nostru ne-a dus cu căruța cu vaci vreo 2 -3 saci de făină de porumb şi de grâu şi apoi din gara Gârceni cu trenul până în gara Pașcani. De la Pașcani cu mașina am adus sacii acasă. Așa că vă închipuiți cât de grea era situația pe timpul foametei, mai ales ca o fată a femeii care făcea papuci în Bălţătești a şi murit din cauză că fără să cunoască buruiana respectivă, mama ei a făcut un borș de buruiene şi s-a nimerit ca să fie o plantă otrăvitoare pusă în borș și a murit la numai 16 ani, cam așa ceva. Așa am auzit, așa spun şi eu.
Au măi fost plecați din localitate după porumb, după altele?
Nu au avut de unde aduce, la noi a fost întâmplarea. Bunicul a avut transmis din moși-strămoși 11 hectare de pământ, pe care strămoșii lui le-au primit de la Ștefan cel Mare pentru participarea la luptele de la Vaslui din 1475. Nu numai bunicul meu a primit astfel, ci și alți săteni de acolo din sat, ori cu limbă de moarte ei au păstrat din tată în fiu această răzeșie, fără să vândă nimic. Ba chiar bunicul mai cumpărase vreo 7 hectare, având 18 hectare. Ei, în condițiile acestea, a putut să ne dea câțiva saci de faină, dar alții de unde puteau să dea? Am avut colegi de școală, care au plecat în Ardeal, țin minte ca spuneau de localități cum ar fi Beiuș, Zalău şi altele ca să nu moară de foame aici.
După perioada ’89, familia a mai putut răscumpăra o parte din terenurile pe care spuneți ca bunicul dumneavoastră le-a avut?
Eu țin minte ca am avut 1 hectar şi jumătate răscumpărat de mama mea. Înainte de a se încheia în ’62 colectivizarea, cooperativizarea agriculturii, l-am înregistrat pe numele unui văr de-al meu şi când s-a făcut restituirea terenurilor m-am dus cu acest văr la Primărie, el a fost descărcat de terenul respectiv, eu l-am primit şi în felul acesta am primit 1 hectar jumătate de pământ. Unchiul meu, neavând copii, a înfiat o fată în clasa a III-a. Aceasta, între timp, după cooperativizare s-a căsătorit, având 3 copii, deși acel primar care era atunci a insistat să iau o jumătate de teren, am zis că nu e drept să iau jumătate de teren, am zis că iau numai terenul pe care l-am cumpărat. De ce? Pentru că ea a îngropat pe unchiul şi mătușa mea, le-a făcut de 40 slujbe, de 3 luni, de 6 luni. Normal este, mai ales că are 3 copii să aibă toată moștenirea şi le-a rămas toata moștenirea lor. Doar un polog de 15 prăjini, 10 prăjini le-am mai luat eu şi vreo 22 prăjini de pădure care, sincer să fiu, acea pădure a dispărut pentru că a fost tăiată complet, nu mai sunt decât niște tufe. Primarul a spus: „Domle, dacă mi-a tăiat mie toată pădurea, da păi dumitale?”. Mai trebuia să iau 5 hectare de pădure, conform actului succesiunii, însă n-a vrut băiatul pentru ca să o luam să fie tăiată, nu are rost. Însă dacă am luat aceste proprietăți, le-am luat numai din motive sentimentale, datorită faptului că au fost moștenite de la Ștefan cel Mare și sunt în satul natal al mamei mele, al bunicilor, chiar dacă lucrează cineva aceste pământuri eu nu le iau nici un leu sub acest motiv.
Vă mulțumesc pentru interviul dat, domnule profesor!
Gabriela Chihaia, clasa a VI-a, prof. Luminița Savin
