“Morcovul” începuse să scadă. Susţinusem şi lucrarea de diplomă şi aşteptam cu nerăbdare repartiţiile. Cei de la securitate fie că nu au aflat de năzbâtiile noastre, fie că le-au trecut cu vederea. Eram a doua generaţie ce termina liceul cu patru ani. Am dat treaptă după al doilea an de studiu. Înaintea noastră au terminat două generaţii, deci s-au cam ocupat ceva posturi. Au mai rămas şi pentru noi 18 din care 9 rezervate. Nu ştiam ce înseamnă titular sau rezervat, dar ce Doamne iartă-mă mai conta? Eram învăţător.
Mi s-a părut mie că Pădureni-Cândeşti e cam la jumătatea drumului dintre Piatra şi Bacău, era un galben-verzui pe hartă, aşa că am optat senin şi mândru pentru acest post. Media îmi permitea, aşa că nimeni nu m-a contestat. Învăţător şi încă titular! A contat şi faptul că am avut un coleg de liceu din comună.
A trecut vara pe nesimţite, căci am lucrat în silvicultură, aşa cum făceam în fiecare vacanţă şi a trebuit să mă prezint la primul meu loc de muncă. Era la 130 km de casă, dar la acea vârstă nu contau distanţele. Mama mi-a pregătit plapuma, “bulendrele”, dar nu a conceput să rămână acasă. Voia să “fie ea liniştită”. Am pus totul la “bagaje”, am schimbat autobuzul în Piatra Neamţ şi am ajuns în Cândeşti.
Am căutat directorul, domnul Dumitru Culbece. M-a privit lung şi mi-a zis:
-Hai măi băiete că merg cu tine! Nu mi-a prea picat bine, căci eram învăţător şi puteam să mă descurc (aveam şi vreo doi bani câştigaţi cu sudoare), dar am acceptat şi i-am mulţumit politicos. A căutat o căruţă, am pus bagajele şi am urcat pe un drum şerpuit, printr-o livadă vreo doi km. Era frumos peisajul. Am ajuns pe o culme de deal (de fapt erau vreo trei coline şi tot atâtea văi). Am mai mers vreo doi km. Parcă eram în vestul sălbatic. Doar cowboy-ii lipseau. O casă ici, înconjurată de pomi şi vie, alta mai încolo. Câteva vite păzite de câte un copil desculţ ce-şi scălda picioruşele în praful fin de pe drum.
Am găsit gazdă la unul din cei mai buni gospodari, Neculai Munteanu, ce mi-a putut oferi o cameră separată şi hrană (avea vacă şi o grădină unde cultiva legume şi zarzavaturi).
Şcoala era construită de câţiva ani în culmea unui deal, fără gard sau alte acareturi (doar un wc ce sta într-o rână). Nici la noi nu era mare chiaburie, dar acolo mi s-a părut dezolant. Nu exista magazin şi doar două familii aveau televizor. Chiar nu puteam zice nimic, deoarece mama era lângă mine şi o simţeam cum freamătă. La un moment dat a început să plângă mocnit:
-De asta am muncit eu şi m-am lăsat pe mine, ca să ajungi aici?
-Dar ce-i aici, e foarte bine! am zis cu entuziasmul tinereţii, deşi inima îmi spunea altceva.
-Doamnă, ia-l acasă săptămâna asta şi o să vină cealaltă, a zis directorul înţelegător.
Aşa am făcut. M-am prezentat la slujbă. Am muncit pe brânci şi am făcut “lună” în şcoală, deoarece femeia de serviciu era o bătrână ce da cu motorină peste noroi. Am început să cunosc şi oamenii şi parte din viitorii elevi, 28 în patru clase. Iar eu făcusem practică două ore la simplu simultan.
În noaptea de 14 spre 15 septembrie abia am aţipit. Mă vedeam primind pe cei 28 de elevi, tot atâţia părinţi. Am reparat cărţile, am pus flori… Am pregătit şi un discurs, pe care-l încurcam mereu. La 6.30 eram la şcoală pentru a face ultimele retuşuri. Pe la 7 repetam discursul. La 7.30 am ieşit afară şi priveam dealurile şi văile de pe care trebuiau să-mi vină discipolii. Gol. Am început să-mi fac probleme: “Dacă nu e 15 septembrie?!” Aproape de şcoală locuiau două nepoate ale gazdei. Erau îmbrăcate în uniformă şi se jucau prin curte.
– Măi Mihaela, dar nu e 15 septembrie, nu veniţi la şcoală?
– Ba da, dar nu ştiam dacă a venit doamna (doamna era colega ce a profesat înaintea mea şi venea de la Frunzeni).
– Şi de unde ştiaţi când venea doamna?
– Suna din goarnă.
Am mers la şcoală, am găsit o goarnă dogită şi am sunat prelung, aşa cum urlă lupii. Lacrimile îmi curgeau şiroaie pe obraz. Visul … s-a năruit visul. Deodată satul a prins viaţă. De pe toate culmile au prins a apărea copii ţipând, alergând, căzând, mai ceva ca plăeşii lui Ştefan. În cinci minute clasa era plină. Inima mi-a venit la loc. Erau frumoşi. Şi aşa au rămas toţi elevii mei!
Ilie ALEXANDRU
Un comentariu
…. Sunt din acest sat Pădureni, desi m-am născut mai târziu de această frumoasa relatare, cunosc oameni si copii despre care ați vorbit. Felicitări pentru felul și sinceritatea cu care ați povestit trăirea, m-a emoționat mult sa retrăiesc momentele satului de-atunci, ari fi frumos să va întoarceți acum, satul si- a schimbat fața total, școală este mai mare, are si un parc pentru copii ( cine si-ar fi imaginat atunci)….