Scriu aceste rânduri cuprins de o mare emoție, retrăind, parcă, acei primi ani de școală. Doamne, dar ce ani minunați au fost, îi simt plini de frumusețe și savoare, atât de asemănători celor din perioada “Amintirilor din copilărie” a lui Ion Creangă.
Am avut marele privilegiu de a-l avea ca învățător și director al școlii din satul Bradu pe domnul Nicolae Grințescu, învățător de excepție, care, prin calitățile didactice deosebite, mi-a marcat într-o foarte mare măsură evoluția viitoare.
Înainte de intrarea mea la școală, tatăl meu îmi povestea cu multă încântare despre anii lui de elev la școala din Bradu, unde a fost coleg cu domnul Nicolae Grințescu, iar ca învățător l-a avut pe tatăl acestuia, Eugen Grințescu, un remarcabil dascăl al acelor vremuri.
Simțeam la dânsul o dăruire totală pentru ca elevii săi să fie printre cei mai buni. Nu aveai cum să nu înțelegi tot ce se făcea la clasă, niciodată nu trecea peste materie fără ca aceasta să nu fie bine însușită.
Eram cu toții preocupați să mergem cu temele bine făcute și lecțiile învățate, altfel nu scăpam de mângâierea cu linia la palmă, făcută cu multă măiestrie.
Îmi amintesc când eram în clasa I cum ne-a pregătit pentru a înțelege eclipsa totală de soare din 1961. Un moment important, primul de acest fel pentru fiecare dintre noi. Ne-a povestit dânsul pe îndelete evenimentul, am înțeles noi ceva, dar față de “variantele“ vehiculate prin sat ne-a asigurat o mai mare liniște. Ne-am dus la școală, iar prin sticle afumate cu lumânarea am privit cu emoție eclipsa, ascultând explicațiile dumnealui.
Avea un mod aparte de a comunica cu părinții. Pe lângă ședințele organizate în cadrul școlii, îmi amintesc cum folosindu-se de inconfundabilul său scuter roșu, mergea în plimbare, iar unde-i întâlnea pe unii dintre părinți, se oprea pentru a-i pune la curent cu ultimile știri despre isprăvile odraslelor lor.
În fiecare toamnă, mai ales sâmbăta, participam la culesul fructelor din livada școlii. Era pentru noi o mare sărbătoare, mâncam mere savuroase pe săturate, cântam, ne hârjoneam mai ales când ne lăsa singuri. Atunci am avut ocazia să învăț de la unul dintre colegii mei, Ilie Moldovan, cântecul “Pavele“ și să-mi pun în valoare calitățile artistice. Un recital pentru care am fost “recompensați“ de domnul învățător, pentru că la urechile dânsului ajunsese, pe un canal de încredere, informația că am fi interpretat o variantă indecentă. Ne-a reținut în sala de clasă până spre seară punându-ne să-l cântăm de nenumărate ori. Cum noi nu știam decât o strofă din versiunea populară clasică, nu am avut cum să-i îndeplinim dorința oricâte “repetiții“ am făcut sub supravegherea atentă a dumnealui, dar pentru mine evenimentul s-a transformat într-o amintire plină de savoare.
Nu pot trece peste un alt moment pe care trebuie să vi-l mărturisesc: serbarea de sfârșit de an școlar, la absolvirea clasei a IV-a, din iunie 1964.
Domnul director Grințescu ne-a dat fiecăruia dintre cei nominalizați cu premii și mențiuni câte o poezie pe care urma să o recităm la serbare, desigur după repetiții intense, făcute ca la carte. Mie mi-a repartizat poezia „Partidul”, de George Lesnea. Când am ajuns acasă și tatăl meu a aflat ce urma eu să recit, s-a opus total. Mi-a spus foarte clar: “Lumea e sătulă de atâtea poezii patriotice, termini clasa a IV-a și vei spune o poezie hazlie care să înveselească lumea“.
Dintr-o culegere de poezii, tata mi-a “repartizat“ una chiar foarte amuzantă și plină de tâlc “Oala și capacul“, pe care a doua zi i-am prezentat-o domnului Grințescu, care imediat a și replicat: “Asta să o spună Ion (tatăl meu și fostul său coleg de școală) când va fi el în clasa a IV-a, iar tu vei recita poezia Partidul.“
M-am întors acasă și i-am comunicat tatălui meu verdictul primit, dar tata a replicat hotărât: “Eu te îmbrac și îți dau mâncare, eu hotărăsc!“. Drept urmare, ca să împac și capra și varza, am învățat ambele poezii, la repetiții spuneam „Partidul”, iar acasă repetam „Oala și capacul”.
La serbarea de sfârșit de an, când a venit rândul meu, domnul Grințescu m-a prezentat cu poezia „Partidul”. Trebuia să iau o decizie, să aleg între cele două poezii. Am ieșit în față, m-am uitat în ochii hotărâți ai părintelui meu care era în primul rând și privirea lui îndârjită m-a ajutat să decid foarte ușor. Am început să spun „Oala și capacul” spre uimirea domnului Grințescu și bucuria tatălui meu.
Poezia fiind distractivă și destul de lungă, spusă după standardele dascălului meu de acasă, s-a bucurat de o mare apreciere din partea celor prezenți, iar eu am fost aplaudat puternic. A fost un moment de mare bucurie și pentru cei doi foști colegi, tatăl meu și domnul învățător Grințescu.
Am dorit ca aceste rânduri să fie un omagiu adus distinsului meu învățător, Nicolae Grințescu, căruia îi datorez atât de mult. Sunt sigur că, asemeni mie, sunt mulți foști elevi asupra cărora calitățile sale didactice și-au lăsat amprenta.
Ionel CHIRIAC
