Grigore Moisil învaţă să socotească şi abia mai târziu să citească. „Demult, demult, eram mic. Nu ştiam că mama fusese şi ea mică. N-a început prin a mă învăţa să scriu sau să citesc, ci să socotesc. Voia să mă facă să nu-mi mai fie teamă de matematică. După ce mă-nvăţase să socotesc de la 1 până la 10, a sărit. (…) Regula de trei simplă a ştiut să mă facă s-o inventez. Apoi a început calculul mintal“, povestea Grigore Moisil.
Tatăl său, Constantin Moisil, era profesor de istorie, numismat român. De la el se spune c-ar fi moştenit umorul. Viorica Moisil povestea că în 1944, în plin bombardament aerian asupra Bucureştiului, tatăl lui Moisil stătea în pivniţa casei cu o carte. Întrebat ce citeşte, a răspuns flegmatic: „Un roman poliţist. Caut senzaţii tari“.
Şcoala primară o începe la Bucureşti, face câţiva ani de liceu la Vaslui şi apoi în Bucureşti, la Liceul „Spiru Haret“. În 1924, îşi alege două cariere, dar se răzgândeşte după trei ani. Intră ca student la Politehnică, Facultatea de Construcţii, pe care n-o termină însă niciodată. În paralel, începe şi Facultatea de Matematică.
Biografia lui Grigore Moisil înşiră sute de lucrări ştiinţifice, cărţi scrise, burse în străinătate, la Paris sau Roma. Dar profesorului îi place foarte mult şi la Iaşi, unde profesează, din 1932, vreme de zece ani. Închipuiţi-vi-l pe profesorul Moisil, la masa restaurantului Corso din centrul Iaşiului, ascultând o orchestră care-i cânta un vals compus de el! Partitura există şi astăzi. O strofă: „Un cântec vechi şi trist/ cântat doar în surdină/ Pe-o veche mandolină/ De un bătrân artist“. În aceşti ani se îndrăgosteşte de Viorica Constante, pe care o ia de soţie.
În 1973, profesorul Grigore Moisil pleacă însoţit de soţia lui, Viorica Moisil, într-o călătorie de o lună şi jumătate în Canada şi Statele Unite ale Americii pentru a ţine un şir de conferinţe. Curg zilele, întâlnirile cu oameni de ştiinţă. Într-o seară, pe la 7, se întinde pe pat pentru a se odihni, după o expoziţie de artă eschimosă la Ottawa. Un pic ameţit, se aşază într-un fotoliu lângă geam, aşa cum îi plăcea, şi îi spune soţiei sale: „Nu se compensează plămânul…“ Lasă capul pe spate, cum mai făcea, însă de data aceasta pentru totdeauna. Grigore Moisil moare la 67 de ani, lăsând în urmă o operă la care ar mai fi putut lucra.
Adăugăm câteva „moisilisme”, mostre ale gândirii savantului, înţelepciune şi umor, culese de apropiaţii săi:
- Întrebările la care trebuie să răspunzi cel mai sincer sunt cele pe care ţi le pui singur.
- Cea mai mare schimbare ce se va petrece în Ministerul Învăţământului va fi atunci când nu se va schimba nimic.
- Marea calitate a unui şef de şcoală este de a fi bucuros când e depăşit de elevii săi.
- Pentru elev este esenţial cum rezolvă problemele; pentru profesor – cum le pune.
- Se ştie că un profesor bun e cel care te face ca lucrurile mai grele să ţi se pară uşoare.
- Într-adevăr, dacă este ceva cu care trebuie să rămână absolventul unor cursuri liceale, acel ceva este învăţatul de a gândi just.
- Tot ce e gândire corectă este sau matematică, sau susceptibilă de matematizare.
- Învăţând matematică, înveţi să gândeşti.
- Sunt unii oameni care cred că matematica trebuie făcută între cutare şi cutare oră. Nu e adevărat. Matematica nu se face la ore fixe. Matematica se face când îţi vine o idee. Noaptea sau dimineaţa, când te scoli, când te speli, te gândeşti. Dacă nu te speli, te gândeşti când nu te speli.
- Un matematician face matematică fiindcă vede în matematică ceva frumos, ceva interesant, ceva care îi place, ceva care îi este drag, ceva care îl tulbură, îl face să gândească, să mediteze, să viseze.
- Noi, matematicienii, facem activitate fără planuri; nu de alta, dar ca să ne deosebim de alţii, care fac planuri fără activitate.
- Nici o problemă nu are graniţe. Orice răspuns are multe.
- O teoremă e o scrisoare de dragoste către un necunoscut, către acela care îi prinde nu numai înţelesul, ci şi toate subînţelesurile.
- Matematica va fi limba latină a viitorului, obligatorie pentru toţi oamenii de ştiinţă. Tocmai pentru că matematica permite accelerarea maximă a circulaţiei ideilor ştiinţifice…
Dumitrina ERHAN
