Din grădiniţă sau clasele primare, copiii învaţă că lumina şi căldura e indispensabilă vieţii. Măcar aici sunt sigur că nu pot fi contrazis.
Din 1990 aşteptăm să prindem „Luminiţa de la capătul tunelului”. Ce ar însemna asta? Un trai mai bun şi o viaţă mai fericită. Numai că acest deziderat e o himeră, o „Fata Morgana”. Cred că e imposibil, cel puţin pentru noi, „generaţiile de sacrificiu”. Dar măcar speranţa ne întăreşte în ideea că măcar ai noştri nepoţi vor prinde nişte timpuri mai bune. „Va veni o zi …”
Ne trezim dimineaţa, indiferent de religie, şi mulţumim lui Dumnezeu, noi creştinii, ceilalţi lui Allah sau… că am mai prins lumina zilei. Când suntem „în putere” nu realizăm ce mult înseamnă o zi, câteva ore sau minute în plus.
S-a oprit curentul; nu mai văd să merg în sufragerie! nu ştiu pe unde să ies afară! nu găsesc mâncarea din frigider!… Ar trebui să pun mai multe puncte de suspensie. S-a oprit iluminatul public! Nu mai vezi pe unde să mergi sau şoferul maşinii nu te vede, decât după ce te simte.
Cu ceva ani în urmă, când unii mai aveam acasă lămpi cu gaz (petrol), casele erau luminate. Şi noaptea unii lăsau aprins un bec la colţul casei. Dacă treceai prin comună la sfârşit de săptămână erau cel puţin trei case luminate: unde era un botez, o cumetrie sau o logodnă sau o clacă. Auzeai chiotele de bucurie ale mesenilor şi ale celor ce se bucurau de fericitul eveniment. Parcă îi invidiai, de nu erai acolo.
Azi, de străbaţi comuna la ceas de seară vezi întuneric. Fiecare face economie. E firesc. Orice bănuţ în plus la energie înseamnă un bănuţ în minus la alimentaţie. Dar poate aş trece şi peste asta. Altceva mă macină. De vrei să faci o plimbare seara, vezi case întunecate, doar trei patru au aprinse câte un bec afară. De repeţi experienţa, mai apare un bec sau două. Multe, prea multe becuri stinghere.
Multe becuri, înseamnă petrecere, unul – moarte, tristeţe, deznădejde, suferinţă. În credinţa creştină, atunci când o persoană părăseşte cu sufletul pământul, la casa unde a locuit se ţine un bec aprins timp de 40 de zile pentru a-i lumina calea spre Rai.
Merg prin sat şi privesc multe case gânditoare, cu ochi goi, aşezate într-o rână, unde acum vreo 40 de ani locuiau primii gospodari din zonă, curţile în care nechezau „mânjii”. Pustii.
Ei s-au dus, „mânjii” sunt departe, iar pe nepoţi nu-i mai numesc Roibu, ci Roby. Mulţi sunt robi şi acolo, dar măcar munca le e apreciată.
N-am prins regimul burghez, când omul de rând trăia foarte greu, dar l-am prins pe cel socialist, din plin. Din ce ţin eu minte, în localitate erau foarte multe familii înrudite: fraţi, veri, unchi, nepoţi… Dovadă că gospodarii vechi aveau mulţi copii. De fapt, după cum am auzit, cei ce aveau sub patru copii erau consideraţi săraci. După 1965 natalitatea a crescut. Avortul era interzis. Poate altădată sau altcineva o mai spune ceva despre acest aspect. Prin anii 70-80 s-a dat un decret prin care fiecare mamă ce avea trei copii devenea „mamă eroină” şi primea o îndemnizaţie de 500 lei. Era mult. Aşa a apărut „
”. Cine avea doi copii mai făcea diferenţa. Cine avea unul prin vecini, îl recunoştea şi îl aducea acasă.
În epoca post 90, când avem tot ce ne-am dorit şi bunuri după care am tânjit, populaţia a scăzut cam cu un milion la zece ani. Avem mijloace de informare (prea multe), ţinem diete, dar nu mai avem vreme să facem copii sau să ne ocupăm de ei. „Cariera întâi!” Pe când ni-i dorim, de multe ori e prea târziu sau se întâmplă după ce am făcut prea multe păcate.
Puţini se nasc, mulţi mor. Iar cei ce se nasc au legată la gât câte o tonă de trotil. Nu mai încape lumea! Cred că dacă Eminescu ne-ar fi contemporan ar fi scris:
Şi se duc, pe rând pe rând,
Cimitirele-nnegrind,
Şi ne lasă pustiiţi …
Să nu uităm că Dumnezeu ne-a dat de toate şi ne-a îndemnat să ne înmulţim şi să trăim în pace şi înţelegere!
Ilie ALEXANDRU
