Amintirile unui elev de mai demult

Vine o vreme când trăim din amintiri sau ele ne fac să retrăim unele clipe dragi. Era anul de graţie 1971 când o generaţie de elevi de la Şcoala Bradu nr. 1 termina clasa a IV-a şi trebuia să vină la Şcoala Grinţieş nr. 1. Şi atunci, ca şi acum satul Bradu era Centrul Culturii şi Civilizaţiei Central Europene.  Numai că noi, ce mai buchiviseam câte ceva nu ştiam de asta.

Tremuram din toate mădularele. Nu numai că nu mai aveam pe soţii Grinţescu ca dascăli, ne obişnuisem cu dânşii, dar trebuia să ne deplasăm vreo 5 km pe jos, să facem cunoştinţă cu o nouă lume şi “o nouă ordine de idei”. Era greu. Se ştie că trecerea de la un ciclu la altul e un handicap. Noi, cei de la Bradu veneam de la o şcoală cu clase simultane, pe când la centru era câte o clasă.

Dar unde Doamne iartă-mă să te duci? Nu era ca acum când îţi iei coada între picioare, pleci la Tulgheş pentru a beneficia de o masă.

Ştiam pe soţii Panţiru, Vadana, pe domnul Borşuc, doamna Trofin. Profesori renumiţi pe Valea muntelui şi fii ai satului. Asta ne mai liniştea puţin. A venit însă o veste trăsnet: vor veni de la Şcoala Ceahlău nr. 1 doi profesori, soţ şi soţie ce locuiesc în Bistricioara. Pentru a ne încuraja “gurile rele” bârfeau că ar fi fost daţi afară da la acea şcoală.

Erau soţii Ţifui: Florica şi Ştefan. Ce-o fi o fi! Doamna Florica, despre care s-a scris şi spus puţin (dar promit să nu mor până nu voi zice ceva şi despre această doamnă – merită), ne-a devenit dirigintă, iar domnul Ţifui profesor de matematică.

Domnul. “Ne-am nenorocit!”, gândeam. Doamna Ţifui, o adevărată doamnă, ne-a înconjurat cu dragoste şi grijă. Asta ne-a dat curaj. Domnul era sobru, dar se străduia să explice matematica în aşa fel încât trebuia să fii prea prost sau neatent să nu înţelegi. Prinsesem curaj. Matematica îmi plăcea şi mă ducea şi capul. Domnul profesor începuse să mă aprecieze şi să mă folosească în momentele mai dificile ale unei lecţii. Mai aveam vreo trei patru colegi cu care concuram.

A venit dezastrul. Nu-mi plăcea desenul şi nici nu aveam vreo înclinație, dar colegul de bancă se pricepea. Lui nu-i plăcea matematica. El îmi făcea desenele, iar eu îi dădeam temele. Numai că la primul extemporal l-am lăsat să copie, am fost prinşi şi am luat amândoi nota trei.

Am căzut şi în dizgraţie. Sufeream, pentru că aşa cum era la început, mă ataşasem de domnul Ţifui. Şansa a făcut ca dânsul să iniţieze la nivelul şcolii o revistă intitulată “Gazeta micilor matematicieni”. Oricine putea rezolva sau propune probleme şi exerciţii. Am rezolvat toată revista şi am propus materiale pentru o pagină.

I le-am înmânat timid. Mă aştepta, mi-a spus-o mai târziu. “Ilie, noi mai lucrăm şi la Gazeta matematică. Nu vrei să încerci?” Am vrut cu dragă inimă. Am avut şi patruzeci şi ceva de probleme rezolvate şi 4-5 propuse şi era singura publicaţie de specialitate.

Când considera că marea majoritate şi-au însuşit noţiunile de bază, zicea: “Hai să mânjim un fotbal!” Ieşeam pe teren şi nu mai plecam până pe la ora trei. Iubea mult fotbalul şi se şi pricepea. Avea un stil ca cel al lui Dobrin; se uita într-o parte, pasa în alta şi rareori reuşeai să-l deposedezi. Când prindea “beşica” nu mai vrea mâncare.

Nu învăţam la matematică. Îmi făceam doar temele. Am făcut câteva ore de pregătire cu toată clasa la absolvirea clasei a VIII-a. Am terminat subiectele de două ore de la examen în 45 minute, dar nu mi-au dat decât zece. Aşa era pe atunci. Recunoştinţă, domnule profesor!

Mai târziu, când am devenit colegi, Ştefan (dânsul a propus să ne tachinăm – cică meritam) a rămas tot un domn. Nu cred că e cineva din foştii elevi care să nu-l venereze. Păcat că ne-ai lăsat devreme, coane Fănică! Fii liniştit! Te vom urma şi vom iniţia ori o gazetă matematică ori vom face o echipă de fotbal!

Doamna. Ştefan Ţifui, Dumezeu să-l odihnească, avea obiceiul ca atunci când ne scotea afară pentru “a mânji” un fotbal să aducă şi fetele (colegele). Nu le obliga să facă galerie, deşi de multe ori o făceau, ci pentru a le supraveghea. Când dădea de minge uita de toate. Venea doamna Florica pentru ai reaminti că nu ştiu ce are de făcut, dar rămâneau amânate.

Ea era şi este o femeie sensibilă, iubitoare şi copilăroasă. Aşa o văd eu. O să vă explic mai târziu de ce. A fost diriginta mea din clasa a V-a. Eram o clasă cu doar douăzeci şi ceva de elevi, faţă de cei de la A care erau vreo treizeci şi ceva. Ne cam băteau la fotbal, dar la pregătire le eram superiori.

Doamna Florica era ca o mamă. Rareori se întâmpla să nu fie prezentă într-o pauză sau să nu ştie ce s-a întâmplat în clasă. Era mai bună decât mama. Pentru că nu mă dăruia cu nişte jordii şi nici nu mă obliga să fac ceva: mă ruga.

Nu-mi plăcea biologia, dar o învăţam de ruşinea doamnei. La fel s-a întâmplat şi în liceu. Doamna simţea, dar aprecia. Nu putea fi vreo gâlceavă între noi, elevii, de care doamna să nu ştie şi să nu intervină pentru a ne lua apărarea. “Eram puişorii ei”.

Eram un elev cu posibilităţi modeste. Unii din colegii mei cumpărau apă de colonie,destul de scumpă, pentru a o face cadou doamnelor de 8 martie. Deoarece mama ţesea şi eu alături de ea, ne-am gândit că o mică bucăţică de scoarţă ar fi un cadou ideal.

Singura care a păstrat acest mic dar al meu a fost “doamna mea”, care i-a pus o etichtă şi a lăsat “cu limbă de moarte” să fie păstrat. De fiecare dată când ajung pe la dânsa îmi arată acea bucăţică de cuvertură ca pe un trofeu, ceva scump pentru dânsa. Vă mulţumesc, stimată doamnă!

Ştefan o ajuta, uneori cu tragere, alteori fără tragere de inimă la treabă, depinzând de fotbal. Dar doamna îl înţelegea şi îl accepta. Sunt sigur că între ei exista o înţelegere tacită; se iubeau şi se respectau fără a face publice sentimentele dânşilor. Eu n-am auzit niciodată ca doamna să zică ceva rău de domnul sau invers.

Ultimul capitol: terminam clasa a VIII-a şi trebuia să merg la liceu la examen. Doamna profesoară Vadana (nu prea era prietena lui Ştefan) mă pregătise pentru a interpreta un rol din Moş Teacă. Domnul Ţifui făcea un turneu prin judeţ şi m-a luat şi pe mine.  Dar eu trebuia să-mi iau buletinul de la Tg. Neamţ. Nu puteam să mă prezint la examen fără acest act. Am rezolvat oarecumva, dar nu am putut fi prezent la festivitatea de premiere de la sfârşitul clasei.

Diploma şi coroana i-au fost înmânate mamei, ambele vărsând lacrimi. Au fost lacrimi benefice, am ajuns învăţător, am lucrat 44 de ani şi jumătate, sunt pensionar. Nu pot decât să mă îndrept cu recunoştinţă spre mentorii mei, să le urez viaţă lungă şi sănătate celor ce trăiesc şi să le aduc un pios omagiu celor ce nu mai sunt.

Îţi mulţumesc, stimată doamnă! Ai fost şi eşti o doamnă! Cu respect, al dumneavoastră cel mai mic elev.

Ilie ALEXANDRU