În centrul satului Pipirig ne întâmpină o biserică mare de piatră pe care patriarhul Nicodim, ctitorul ei, a numit-o „Catedrala munților”. Mulţi îi zic şi „Catedrala Patriarhului”. Patriarhul Nicodim este cel mai de seamă fiu al localității.
La 6 decembrie 1864, o mamă din satul de la poalele Stânişoarei aducea pe lume pe tânărul prunc Nicolae Munteanu. A crescut în dreapta credință alături de familia sa într-o atmosferă bine plăcută de Dumnezeu, în preajma Mănăstirii Neamț. La vremea aceea, familia avea în proprietate un munte de sub poalele Ceahlăului, dar ajunși la vârsta înțelepciunii se retrag și ei spre o viață monahală.
Tânărul Nicolae de mic copil și-a dorit să guste din tainele cărților, dar și din tainele Bisericii Ortodoxe, urmând seminarul „Veniamin Costache” din Iași între 1882-1890, unde a terminat ca șef de promoție. În anul 1890 a devenit ucenicul evalviosului Mitropolit Iosif Naniescu, iar în scurt timp a fost trimis la Kiev pentru a-și continua studiile la Academia Teologică „Petru Movilă”, fiind coleg cu viitorul Primat al Greciei, Hrisostom al Atenei. Proaspăt absolvent al studiilor de la Kiev din 1884, la vârsta de 29 de ani intră în monahism la Mănăstirea Neamț, își schimbă numele de la Nicolae la Nicodim, iar la cinci zile de la tunderea în monahism va fi hirotonit ierodiacon. Se reîntoarce la Kiev, iar în 1900 i se acordă rangul de arhimandrit mitrofor, apoi în 1903 va fi numit arhimandrit de scaun pe lângă Mitropolia Dunării de Jos, preluând directoratul Seminarului Teologic din Galați. În aceste funcții va rămâne până în 1912 când va fi numit Episcop de Huși, iar în 1917 va primi misiunea de a reprezenta Biserica Ortodoxă Română la lucrările Sinodului Bisericii Ortodoxe Ruse, care a hotărât reînființarea Patriarhatului rusesc. Revoluția l-a surprins în Rusia, de unde s-a întors cu bine.
A fost stareț la Mănăstirea Neamțului vreme de 11 ani, dăruindu-se cu totul slujirii altarului, a trudei cărturărești și a chivernisirii mănăstirii.
În anul 1925 a înființat un seminar monahal, mutat mai apoi în 1928 la Mănăstirea Cernica, dar și o școală pentru călugării din mănăstire. A rechemat la viață vocea tiparniței din cadrul Mănăstirii Neamț, răspândind învățăturile ziditoare de suflet prin mii de pagini scrise sau tălmăcite de el în graiul curat românesc. Astfel, între anii 1932-1947 tipărește și publică colecția Semințe Evanghelice pentru Ogorul Domnului”, care însumează 35 de volume. A mai publicat, de asemenea, predici apologetice, care au îmbogățit bibliotecile parohiale cu material omiletic. A dat o nouă traducere a „Psaltirii” (în trei ediții: Chișinău, 1927, București, 1931 și 1943) și a „Noului Testament” (în cinci ediții: Neamț, 1924, 1926, 1931, 1937 și București, 1941).
Apariția în 1935 a „Bibliei” la Tipografia Cărților Bisericești, la care a contribuit atât în calitate de coordonator, cât și de traducător împreună cu preoții profesori Gala Galaction și Vasile Radu, rămâne până astăzi una dintre valoroasele repere spirituale și culturale românești.
În 1936, publică „Biblia ilustrată”, în colaborare cu profesorul I.D. Ștefănescu. Această lucrare, prima de acest fel la noi în țară, are 181 de pagini și 96 de planșe.
Despre graiul său va scrie mai târziu Nicolae Colan, Episcopul Clujului, membru al Academiei Române, că „este curat și cu bună mireasmă, ca vinul când îl beai în cramă. Nu-i amestecat cu vorbe pe care nația nu și le-ar recunoaște ca ale sale. De aceea Înaltul Ierarh poate vorbi la fel ori se adreseză cărturarilor, ori cuvântează către norod: toți îl ascultă și-l înțeleg”. La 15 octombrie 1918 a fost ales membru de onoare al Academiei Române, fiind proclamat și „Doctor Honoris Causa” al Universității din Cernăuți în 1920.
În anul 1939, Patriarhul Miron Cristea trece la cele veșnice, apoi Nicodim Munteanu, conform regulamentelor bisericești, a fost chemat să ia în primire Locotenența de Patriarh. A refuzat să candideze, îndemnându-l pe Mitropolitul Nicolae Bălan al Ardealului să se înscrie în această cursă, dar cu două luni înainte de la izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, la data de 30 iunie 1939, Marele Colegiu Electoral Bisericesc l-a ales Patriarh cu unanimitate de voturi.
Cuvintele rostite la învestitură arată programul său de activitate: „Voi evangheliza poporul, voi vesti legea Domnului cu timp și fără timp, voi creștina mereu poporul și-l voi sfinți, până vor deveni toți, dacă e cu putință, cetățeni destoinici ai Împărăției Cerești și prin aceasta, cetățeni destoinici ai împărăției pământești, ai Patriei.” Tot în această cuvântare cere întemeirea de școli bisericești, pentru formarea candidaților la preoție și călugărie. Școala bisericească, Seminarul, Academia, Facultatea de Teologie aveau lipsuri şi el arată mare grijă pentru formarea desăvârșită a tinerelor generații de preoți și călugări. S-a preocupat de renovarea mănăstirilor, de punerea în acțiune a Institutului Biblic și de Misiune, alcătuirea Eforiei Bisericii Ortodoxe Române.
Istoricul și bizantologul roman, I. D. Ștefănescu, definea activitatea Patriarhului Nicodim astfel: „Este recunoscută ca fiind una condusă de o linie hotărâtă de la care nu s-a abătut. Biserica are datoria să nu piardă din ochi Evanghelia și porunca Mântuitorului. Pentru Evanghelie și pentru România, nici o jertfă nu trebuie cruțată. Mântuitorul a lăsat drept poruncă și testament, ucenicilor săi dragostea creștină: „Să vă iubiți unul pe altul, cum v-am iubit Eu pe voi”. Patriarhul Nicodim n-a înțeles niciun fel de nedreptate. El a suferit și a luptat pentru toți cei ce sufereau… A izbândit în cauze de importanță excepțională”.
În semn de profundă recunoștință pentru îndelunga sa activitate pusă în slujba bisericii noastre naționale, dar și a culturii românești, în anul 1946 i-a fost dedicat volumul „Prinos închinat Înalt Prea Sfințitului Nicodim, Patriarhul României, cu prilejul împlinirii a optzeci de ani de vârstă, cincizeci de ani de preoție și șapte ani de patriarhat”.
În luna august a anului 1947, Patriarhul Nicodim se afla la Mănăstirea Neamț pentru odihnă, dar din nefericire a făcut o congestie pulmonară, iar în luna noiembrie a fost transportat la București cu un tren special pentru a primi îngrijiri medicale. Cu tot efortul pe care l-au depus medicii de a-l salva, a trecut la cele veșnice la 27 februarie 1948, fiind înmormântat în partea dreaptă a pronaosului Catedralei Patriarhale, alături de primul patriarh al României, Miron Cristea.
Nota red.: În realizarea acestui articol s-au folosit următoarele surse: site-ul creștin-ortodox.ro, Enciclopedia României, Membrii Academiei Române din Neamț.
Roxana GABOR TĂNASE
