Copil fiind, am petrecut multe după amieze în cancelaria liceului. Mama avea ore și prefera să ma știe aproape, decât să stau singură în casă .De fiecare dată , un tânăr profesor, era cufundat în studiu. Înconjurat de un vraf de cărți, le deschidea pe rând, nota ceva într-un caiet și făcea abstracție de tot ce se petrecea în jur. Mă întrebam de ce nu se duce acasă la el, dar acum știu că acela era mediul în care se simțea cel mai bine. Era deja, după mama, modelul meu. Pregătea lecțiile pentru a doua zi, se instruia personal și această îndeletnicire era pentru mine un act sacerdotal. Colegii îi spuneau Mircea. Da, era minunatul profesor Mircea Afloarei. Așa erau profesorii mei din perioada liceului. Devotați până la sacrificiu actului de învățământ. Ne modelau pe noi. Modelau istoria. Ne orientau viața. Creativitatea, insuflarea, entuziasmul erau însușirile pe care ni le transmiteau și nouă. Intram la liceu în urma unui examen de admitere, unde se făcea o selecție riguroasă. Rămâneau cei mai buni elevi, restul se orienta spre școlile profesionale. Știam că dacă ”ai carte, ai parte”, de aceea învățam temeinic. Citeam, biblioteca liceului fiind foarte bine dotată. În anii 70 România a trecut printr-un dezgheț ideologic. Așa că vedeam la ”Telecinemateca” de miercuri seara mari filme, cu mari actori. ”Teatrul TV” era prezent lunea cu piese preluate de la teatrele bucureștene. Așa am cunoscut pe marii actori și regizori ai țării. Sigur că ne ajutam și părinții la treabă, mai urcam un munte, mai plecam cu bicicletele la Borcut. Banii erau puțini, salariile profesorilor erau mici, dar nu se plângea nimeni. Toți știau că au venit cu un scop pe această lume. Mă voi opri asupra a două discipline care m-au bucurat pentru că le-am parcurs. Astăzi ar putea fi pe nedrept numite activități extraccuriculare. Se făcea educație prin artă. Și ce educație! Fără frumos, chipul, mintea și spiritul capătă dimensiuni grotești. Ansamblul coral se desfășura în două ore pe săptămână. Făceam repetiție la corul de cameră ”Gaudeamus”, arhicunoscut pentru performanța artistică. Se cânta pe 4 voci, îndrumați de maestrul Ștefan Mălinescu. Maestrul ”scotea untul” din noi. Armonia trebuia să ajungă la simplitate, dar până acolo drumul era lung, anevoios, cu efort din ambele părți. Era greu, dar cât de frumos! Am făcut cunoștință cu un repertoriu care ne-a educat: prelucrările populare ale compozitorilor români celebri, dar și lieduri de Schubert. O demnă urmașă a maestrului Mălinescu este prof. Teodora Harton- Mălinescu, fiica sa.
Instruirea practică era cealaltă disciplină la care participam cu drag. Maistra Maria Mucenicu, o profesionistă în adevăratul sens al cuvântului, făcuse un contract cu o firmă din Târgu Neamț, care ne trimitea material din care croiam, apoi coseam ii. Iile erau trimise peste hotare. Liceul se autofinanța, iar noi aduceam bani frumoși, munciți de noi. Băieții aduceau și ei bani prin atelierul de mecanică. A fost pentru prima dată în viață când am descoperit simbolurile de pe cusăturile românești. Modelele erau scoase din vechile lăzi de zestre. Patrimoniul material era salvat. Căpătasem îndemânare, eram mai atentă la lucru, aveam simțul observației. Ar fi necesare și acum asemenea ore, pentru că dezvoltă percepții, sensibilitate, responsabilitate. Gândindu-mă la maturitatea și statornicia foștilor mei dascăli, mă gândesc la Brâncuși și găsesc analogii între cele două vocații: învățământul și sculptura. Brâncuși modela cu mâinile libere, se zgâria în piatră, lemn sau marmură și umplea atelierul de sânge. Osteneală și sânge. Artă și sânge. Sacrificiu. Credință. Asta a fost școala pe care am făcut-o la Borca și de care sunt mândră. La mulţi ani, liceul meu iubit!
