Pentru comunitatea noastră, această zi nu reprezintă doar încheierea unui amplu proces de restaurare materială, ci, înainte de toate, confirmarea faptului că Dumnezeu binecuvintează întotdeauna osteneala oamenilor atunci când aceasta este însoțită de credință, unitate și dragoste pentru Biserică.

O comunitate născută din suferință

Istoria satului Călugăreni este una aparte. Ea este strâns legată de una dintre cele mai importante transformări sociale și economice petrecute în Moldova în a doua jumătate a secolului al XX-lea: construirea hidrocentralei și a lacului de acumulare Izvorul Muntelui.     Vechea vatră a satului, asemenea altor aproape douăzeci de așezări de pe Valea Bistriței, a fost înghițită de apele lacului între anii 1957–1960. Familii întregi au fost nevoite să-și părăsească gospodăriile, locurile copilăriei, cimitirele strămoșilor și biserica în care generații întregi se rugaseră lui Dumnezeu.   Vechea biserică a satului a fost strămutată în localitatea Leghin, iar puținii locuitori rămași în actualul Călugăreni au fost nevoiți să înceapă aproape de la zero reconstruirea vieții comunitare.    În anul 1973 a fost finalizată noua biserică, un edificiu modest, apropiat ca aspect de o casă țărănească, dar ridicat cu aceeași credință care i-a caracterizat pe înaintași. Ea a fost sfințită de vrednicul de pomenire Patriarh Iustin Moisescu și avea să devină singurul reper spiritual al unei comunități mici, dar statornice.   De-a lungul deceniilor, numeroși slujitori ai altarului au purtat grijă acestei comunități: părintele Constantin Stăcescu, părintele Bucur Ilie, părintele Emil Cotârgașanu, părintele Ioan Irina, iar după înființarea parohiei de sine stătătoare, în anul 2011, părintele Costel Ștefan, care a contribuit la ridicarea casei praznicale și a primei clopotnițe.   În luna octombrie a anului 2020, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu și cu binecuvântarea chiriarhală, am fost rânduit să continui această lucrare.

Cinci ani și jumătate de muncă neîntreruptă

Privind retrospectiv, îmi este greu să descriu în câteva cuvinte ceea ce au însemnat acești aproape cinci ani și jumătate.     Am venit într-o comunitate formată din puține familii, însă cu oameni de o aleasă frumusețe sufletească. Mulți priveau cu neîncredere posibilitatea ca o parohie atât de mică să poată realiza lucrări ample de restaurare și dezvoltare.   Realitatea de astăzi demonstrează contrariul.  Împreună cu sprijinul neprețuit al familiei mele, al tuturor prietenilor, apropiaților, binefăcătorilor și al oamenilor pe care Dumnezeu i-a trimis în calea noastră la vremea potrivită, am reușit să consolidăm, să restaurăm, să reparăm, să înnoim și să construim aproape tot ceea ce există astăzi în această curte bisericească.  Această experiență mi-a confirmat încă o dată că Dumnezeu nu lucrează prin numărul oamenilor, ci prin credința lor. O comunitate mică poate realiza lucruri mari atunci când este unită în jurul altarului și când fiecare om pune umărul după puterea sa.

Restaurarea integrală a sfântului locaș

Starea tehnică a bisericii impunea intervenții urgente. Trecerea timpului afectase structura construcției, iar numeroase elemente necesitau refacere completă.   Cu binecuvântarea IPS TEOFAN și după întocmirea documentației necesare, au fost demarate lucrări ample de consolidare și restaurare.   Biserica a fost decopertată integral, fiind înlocuită întreaga structură a acoperișului și a turlelor. Noua structură a fost realizată respectând arhitectura inițială a edificiului, iar vechea învelitoare din tablă zincată a fost înlocuită complet.   Au fost executate lucrări de subzidire și consolidare a fundației, placarea acesteia cu piatră naturală și amenajarea scărilor de acces.   Interiorul bisericii a fost, la rândul său, decopertat până la nivelul tavanului pentru verificarea structurii de rezistență. Au urmat lucrări complexe de refacere, finisare și consolidare.   Au fost restaurate Sfânta Masă, proscomidiarul și catapeteasma, fiind înlocuită tâmplăria și puse în valoare elementele liturgice existente.     În paralel, biserica a fost înzestrată cu candelabre noi, veșminte liturgice, mochete bisericești, un sistem modern de încălzire prin termoșemineu și numeroase alte dotări absolut necesare desfășurării vieții liturgice.

Înnoirea întregului ansamblu parohial

Lucrarea nu s-a limitat la restaurarea bisericii.    Întregul ansamblu parohial a cunoscut o transformare profundă.  Au fost finalizate lucrările la clopotniță, au fost montate clopote noi, s-a construit un lumânărar nou, au fost amenajate curtea, aleile pietonale și împrejmuirea, iar exteriorul bisericii a fost înfrumusețat prin placarea cu lambriu semirotund.   Astăzi, întreaga curte bisericească reprezintă un spațiu liturgic și comunitar unitar, armonios și demn de frumusețea slujbelor săvârșite aici.

O lucrare a întregii comunități

Dacă ar trebui să definesc printr-un singur cuvânt ceea ce s-a întâmplat în acești ani, acel cuvânt ar fi comuniune.     Nimic din ceea ce s-a realizat nu aparține unui singur om.  Fiecare piatră, fiecare metru de alee, fiecare grindă, fiecare restaurare și fiecare obiect liturgic poartă în ele dragostea și osteneala unor oameni care au înțeles că lucrarea pentru Biserică este o lucrare pentru Dumnezeu.    Le sunt profund recunoscător membrilor Consiliului și Comitetului Parohial, tuturor credincioșilor, sponsorilor, donatorilor, ctitorilor, meșterilor, voluntarilor și tuturor celor care au sprijinit această lucrare prin bani, materiale, muncă, sfaturi sau rugăciune.    În mod cu totul aparte, adresez mulțumirea mea familiei, care a împărtășit fiecare sacrificiu, fiecare bucurie și fiecare încercare.    Fără sprijinul lor necondiționat, multe dintre aceste lucrări nu ar fi fost posibile.

Bucuria resfințirii

Momentul culminant al întregii lucrări l-a constituit slujba de resfințire. Prezența Preasfințitului Părinte Nichifor Botoșăneanul, delegatul Înaltpreasfințitului Părinte Mitropolit Teofan, a reprezentat pentru întreaga comunitate o binecuvântare deosebită.    Slujba de târnosire a redeschis altarul și a reașezat întreaga comunitate sub binecuvântarea lui Dumnezeu, oferind credincioșilor posibilitatea de a participa la unul dintre cele mai impresionante momente din viața unei biserici. Această zi a devenit, în același timp, o zi a recunoștinței față de toți ctitorii de ieri și de astăzi și o zi de reafirmare a identității spirituale a satului Călugăreni.

Privind spre viitor

Resfințirea unei biserici nu înseamnă sfârșitul unei lucrări.  Ea reprezintă începutul unei noi etape.  Biserica restaurată trebuie să rămână vie prin rugăciune, prin Sfânta Liturghie, prin prezența copiilor și a tinerilor, prin activitățile catehetice și filantropice și prin unitatea credincioșilor.   Adevărata frumusețe a unei biserici nu este dată doar de zidurile ei, ci mai ales de oamenii care se roagă în ea și care își trăiesc credința în fiecare zi.   Plecând de la această convingere, nădăjduim ca generațiile viitoare să găsească aici nu doar un monument restaurat, ci o comunitate vie, unită și puternică în credință.   În încheiere, aduc slavă lui Dumnezeu pentru toate binefacerile revărsate asupra acestei parohii și înalț rugăciune pentru toți cei care au făcut posibilă această lucrare.  Fie ca Bunul Dumnezeu să răsplătească tuturor ctitorilor, binefăcătorilor și ostenitorilor sănătate, pace, ajutor, bucurie și mântuire, iar celor mutați la cele veșnice să le dăruiască odihnă în Împărăția Sa.

Resfințirea Bisericii „Sfântul Mare Mucenic Dimitrie” nu este doar povestea unei restaurări arhitecturale.    Este mărturia vie că, atunci când oamenii Îl pun pe Dumnezeu în centrul vieții lor, chiar și cea mai mică comunitate poate înfăptui lucruri mari, lăsând generațiilor viitoare o moștenire de credință, demnitate și speranță.

Pr. Prof. Sandu Marius-Emanuel
Parohul Bisericii „Sfântul Mare Mucenic Dimitrie” Călugăreni
Protopopiatul Ceahlău – Arhiepiscopia Iașilor

Articolul Resfințirea Bisericii Parohiale „Sfântul Mare Mucenic Dimitrie” din Călugăreni – mărturia unei comunități mici care a făcut lucruri mari prin credință apare prima dată în Ecoul muntilor.

Ana Ilie era o femeie fără educație școlară, trăind simplu, în mediul satului românesc, unde își câștiga existența prin muncă cinstită și asiduă. Cu toate acestea, viața ei interioară era de o bogăție spirituală deosebită, fiind statornic ancorată în rugăciune, evlavie și milostenie. Era recunoscută pentru dărnicia sa, ajutând necontenit pe cei nevoiași, uneori chiar în detrimentul propriei gospodării. Soțul ei obișnuia să glumească pe seama acestei dărnicii, spunând: „Măi femeie, eu aduc cu căruța, iar tu împarți totul din traistă!”. Totodată, era o femeie înzestrată cu o sensibilitate duhovnicească profundă, adesea rugându-se cu lacrimi și smerenie adâncă, ceea ce i-a adus reputația de suflet „plângător în rugăciune”.

Viața ei a fost încercată în moduri copleșitoare. Dumnezeu a supus-o unor suferințe asemănătoare celor ale Dreptului Iov, permițând pierderea treptată a celor dragi. Rând pe rând, toți cei nouă copii ai săi, precum și soțul, au trecut la viața veșnică. O parte dintre copii au ales calea monahală, intrând în obști precum Sihăstria și Agapia, însă au murit de tineri. Singurul copil care a ajuns la vârste înaintate a fost Părintele Cleopa, devenit ulterior una dintre cele mai importante figuri duhovnicești ale Ortodoxiei românești.

În pofida acestor pierderi copleșitoare, Maica Ana a primit toate încercările cu o credință neclintită, având convingerea că Dumnezeu îi primește pe cei dragi în Împărăția Sa. Rămasă văduvă în anul 1943, și lipsită de sprijin familial, și-a trăit restul zilelor în rugăciune neîncetată și în suferință tăcută. Singurele locuri unde își găsea mângâierea erau biserica și cimitirul satului, unde, după fiecare slujbă, își plângea copiii plecați din această lume. Sprijinul ei sufletesc a rămas fiul supraviețuitor, Părintele Cleopa, aflat în slujire la Schitul Sihăstria. În anul 1946, acesta și-a adus mama la Sihăstria, unde a fost primită în viața monahală. Un an mai târziu, a fost tunsă în monahism, primind numele de Agafia, fiind ulterior așezată în obștea duhovnicească de la Mănăstirea Agapia. A fost călăuzită duhovnicește și a trăit în ascultare deplină, devenind o prezență blândă, maternă și ocrotitoare pentru comunitatea monahală.

În cadrul mănăstirii, Maica Agafia s-a evidențiat prin smerenie profundă, rugăciune neîntreruptă și iubire necondiționată față de toți. Era cunoscută pentru actele ei de milostenie constante, împărțind tot ce avea celor sărmani, fără ezitare și fără atașament față de bunurile materiale. Deși își pierduse propriii copii, ea afirma cu nădejde că Dumnezeu i-a dăruit „mai mulți fii duhovnicești decât i-a luat la mormânt”, devenind astfel o adevărată mamă spirituală pentru întreaga obște. Chiar și în viața monahală, inima ei rămânea strâns legată de fiul său. Întreba necontenit de el și se întrista profund atunci când nu știa unde se află, rostind cu durere:

„N-ați văzut pe Cleopa al meu?”.Această trăire evidențiază intensitatea iubirii sale materne, împletită în mod tainic cu iubirea față de Hristos.

Maica Agafia a trecut la Domnul la data de 15 septembrie 1968, la vârsta de 92 de ani, după o viață întreagă de rugăciune, încercări și dăruire totală. A fost caracterizată de părinții duhovnicești ca o „maică izvorâtoare de lacrimi”, dar și ca o ființă care a transformat suferința în rugăciune, iar durerea în credință vie. Ea este înmormântată în cimitirului Schitului Agapia-Veche.

În ansamblu, viața Maicii Agafia, mama Părintelui Ilie Cleopa, rămâne o mărturie puternică despre biruința credinței asupra durerii. Deși a fost lipsită de aproape tot ceea ce înseamnă sprijin omenesc, ea a rămas neclintită în nădejde, transfigurând suferința în rugăciune și devenind un model de mamă, jertfelnicie și viață monahală pentru generațiile următoare.

Pr. Anisiea Gheorghiță

Articolul MAICA AGAFIA, MAMA SFÂNTULUI CUVIOS PĂRINTE ILIE CLEOPA: MODEL DE VIAȚĂ JERTFELNICĂ ȘI TRĂIRE DUHOVNICEASCĂ apare prima dată în Ecoul muntilor.

În timpul chinurilor sale, care au culminat la Roma, numeroși martori ai răbdării și credinței sale s-au convertit la creștinism. Între aceștia s-a numărat și împărăteasa Alexandra, care a primit, la rândul ei, cununa martiriului. Renumele Sfântului Gheorghe s-a răspândit cu rapiditate în întregul imperiu, mai ales după stabilirea capitalei la Constantinopol. Moaștele sale au fost depuse în orașul Lida, unde a fost ridicat un lăcaș de cult impunător, existent până în zilele noastre.

După trecerea sa la cele veșnice, Sfântul Gheorghe s-a făcut cunoscut prin numeroase minuni, care i-au consolidat locul în conștiința credincioșilor. Dintre acestea, cea mai răspândită este izbăvirea unei cetăți din Siria de un balaur înfricoșător, motiv pentru care iconografia îl înfățișează adesea ca pe un ostaș călare, străpungând cu sulița simbolul răului. Alte relatări vorbesc despre ajutorul oferit unei văduve, despre convertirea unui necredincios sau despre mustrarea unui soldat care nu și-a respectat făgăduința. Aceste episoade subliniază rolul său de mijlocitor și ajutător grabnic al celor ce îl invocă în rugăciune.

Considerat ocrotitor al ostașilor, Sfântul Gheorghe este, deopotrivă, protector al tuturor celor aflați în lupta vieții, fie ea materială sau spirituală. Totodată, este cinstit ca apărător al păstorilor, agricultorilor și călătorilor, numele său având semnificația de „lucrător al pământului”. El rămâne un sprijin pentru cei săraci, bolnavi și încercați, fiind perceput ca un mijlocitor puternic înaintea lui Dumnezeu. Cultul său s-a extins rapid, devenind ocrotitorul mai multor popoare, între care Anglia, Georgia, Grecia și Serbia.

În spațiul românesc, evlavia față de acest sfânt este deosebit de intensă, un număr impresionant de credincioși purtându-i numele. Numeroase lăcașuri de cult îi sunt dedicate, iar prezența sa este adânc înrădăcinată în tradiția spirituală și culturală. O cinstire aparte i-a fost acordată de Ștefan cel Mare, care îl considera ocrotitorul armatei și al Moldovei, purtându-i chipul pe steagul de luptă și înălțându-i rugăciuni înaintea bătăliilor. În prezent, Sfântul Gheorghe este recunoscut drept ocrotitor al Forțelor Terestre ale României, imaginea sa biruitoare asupra balaurului simbolizând triumful binelui asupra răului. Printre lăcașurile reprezentative care îi sunt închinate se numără și Mănăstirea Voroneț. Pomenirea sa, la data de 23 aprilie, se află în strânsă legătură cu perioada pascală, fiind uneori apropiată de sărbătoarea Învierii Domnului, fapt ce conferă slujbelor dedicate o notă de bucurie și lumină.

Astfel, Sfântul Mare Mucenic Gheorghe rămâne, peste veacuri, un model desăvârșit de credință vie, curaj și jertfelnicie, îndemnându-i pe credincioși să-și păstreze statornicia în fața oricăror încercări.

Pr. Anisiea Gheorghiță

Articolul SFÂNTUL MARE MUCENIC GHEORGHE MODEL DE CREDINȚĂ, CURAJ ȘI BIRUINȚĂ apare prima dată în Ecoul muntilor.

Această întâlnire, dedicată tinerilor, se organizează anual, fiind găzduită de fiecare dată de una dintre parohiile din cadrul protopopiatului. În acest an, evenimentul s-a desfășurat la Biserica „Sfântul Gheorghe” din Parohia Dreptu, păstorită de P.C. Pr. Protopop Ionel Cuțuhan.

Întâlnirea a debutat cu săvârșirea Sfintei Liturghii de către preoții moderatori, moment de rugăciune și comuniune pentru toți participanții. A urmat conferința duhovnicească susținută pe tema „Relații care te cresc / Relații care te consumă”, prezentată de P.C. Pr. Nicolae Capșa, paroh al Parohiei Corni, Protopopiatul Piatra Neamț.

Evenimentul a continuat cu două sesiuni de dialog, în cadrul cărora tinerii au fost încurajați să-și exprime opiniile, întrebările și trăirile legate de tema propusă. Discuțiile s-au desfășurat într-un cadru deschis și prietenos, favorabil comunicării și reflecției.

Întâlnirea s-a încheiat cu formularea unor concluzii relevante, participanții dovedindu-se implicați și entuziasmați de activitățile desfășurate, precum și de oportunitățile de socializare oferite.

Pr. Ghiba Teodor, Responsabil de activitățile cu tinerii din Protopopiatul Ceahlău

Articolul Întâlnirea Tinerilor Ortodocși din Protopopiatul Ceahlău apare prima dată în Ecoul muntilor.

Concursul se adresează grupurilor catehetice parohiale din țară și din diaspora și constă în realizarea unui proiect catehetic, finalizat printr-un portofoliu și un material video care reflectă întreaga activitate.  El își propune să pună în lumină învățătura Bisericii despre familia creștină și grija pastorală față de aceasta, precum și exemplul de credință oferit de femeile mironosițe, mucenițe, cuvioase, soții și mame din viața bisericii. În același timp, concursul urmărește să dinamizeze activitatea catehetică parohială adresată copiilor și tinerilor, contribuind la creșterea numărului de parohii din Patriarhia Română implicate în astfel de activități.

În data de 21 aprilie la sediul Protopopiatul Ceahlău s-a desfășurat etapa locală a acestui concurs, fiind implicate patru parohii:

1. Parohia Potoci, paroh Pr. Anghel Valelentin Ioan, cu proiectul: ,,Familia sub asediu: cum protejăm cetatea iubirii de ecrane, singurătate și indiferență?’’
2. Parohia Poiana Largului-Lunca, paroh Pr. Costin Angelo Paul, cu proiectul: ,,Precum în cer, așa și pe pământ’’
3. Parohia Frumosu, paroh Pr. Apopei Constantin, cu proiectul: ,,Rugăciunea părinților împreuna cu copiii. Liturghie după Liturghie în familie’’
4. Parohia Pârâul Cârjei, paroh Pr. Nicorescu Gheorghe, cu proiectul:,,Familia creștină: puterea rugăciunii și frumusețea modelelor de mame sfinte’’.

În urma prezentării proiectelor și a jurizării de către comisia formată din membrii: Pr. Anisiea Gheorghiță, paroh la Grințieș, Pr. Simionescu Gheorghe, paroh la Grințieșul Mare, Pr. Murariu Cezar-Ilie, paroh Chirițeni, Protopopiatul Ceahlău a fi reprezentat la etapa eparhială a concursului de către Parohia Pârâul Cârjei, cu proiectul realizat de către Pr. Nicorescu Gheorghe: ,,Familia creștină: puterea rugăciunii și frumusețea modelelor de mame sfinte’’.

Din partea organizatorilor parohiile au fost premiate cu diplome, iar copiii prezenți au primit și sfinte icoane.

Pr. Cezar-Ilie Murariu – responsabil cu catehizarea în Protopopiatul Ceahlău

Articolul Etapa locală a Concursului Național Catehetic 2026 în Protopopiatul Ceahlău apare prima dată în Ecoul muntilor.

Popularitatea acestei cântări este remarcabilă: aproape orice credincios, indiferent de frecvența participării la slujbe, cunoaște melodia Prohodului. Este un fenomen aparte faptul că oameni care nu merg des la biserică se pot integra cu ușurință în cântarea comună, demonstrând forța acestei tradiții vii. Marele teolog Serghei Bulgakov considera Prohodul „cea mai frumoasă creație liturgică bisericească”, subliniind valoarea sa spirituală și artistică.

Participarea la această slujbă produce o puternică transformare interioară. Credincioșii nu sunt doar spectatori, ci trăiesc intens fiecare moment al Pătimirilor lui Iisus Hristos. Răstignirea, suferința de pe cruce, plângerea Maicii Domnului și punerea în mormânt devin realități trăite sufletește. Această implicare totală creează o legătură profundă între om și învățătura Bisericii.

În același timp, Prohodul devine expresia unei solidarități autentice cu Hristos în suferință. Credincioșii simt că participă la jertfa Sa, că poartă împreună cu El povara crucii. Această comuniune este una dintre cele mai intense experiențe spirituale din viața liturgică ortodoxă. Paradoxal, deși este o cântare de jale, Prohodul este străbătut de un fir luminos al speranței. Tristețea profundă este transfigurată de bucuria Învierii. În timp ce credincioșii plâng moartea lui Hristos, ei sunt în același timp animați de certitudinea biruinței asupra morții. Această îmbinare unică între durere și speranță reflectă esența credinței creștine, așa cum o exprimă și Sfântul Apostol Pavel: nu ne întristăm ca cei fără nădejde.

De aceea, slujba Prohodului este completată de cântări ale Învierii, care anticipează bucuria pascală. După încheierea cântării, Binecuvântările Învierii deschid perspectiva biruinței lui Hristos, arătând că moartea nu este sfârșitul, ci începutul vieții veșnice.

Un moment deosebit îl constituie procesiunea din jurul bisericii. Aceasta simbolizează conducerea Mântuitorului la mormânt, epitaful reprezentând trupul Său. Credincioșii participă cu lumânări aprinse, cântând și rugându-se, într-o atmosferă solemnă, dar plină de sens. Este o procesiune de înmormântare, dar și una a speranței, în care rugăciunea pentru cei vii și cei adormiți se împletește cu nădejdea Învierii.

Din punct de vedere teologic, Prohodul este extrem de bogat. În textele sale se regăsesc principalele învățături ale Bisericii: creația lumii, răscumpărarea prin Hristos, rolul Maicii Domnului, Sfânta Euharistie și, mai ales, învierea morților. Citirile biblice din cadrul slujbei întăresc aceste adevăruri, oferind o perspectivă profundă asupra sensului morții și al vieții veșnice.

În final, Prohodul nu este doar o cântare liturgică, ci și un puternic mijloc misionar. El unește comunitatea, sensibilizează sufletele și transmite mesajul iubirii lui Dumnezeu. Atmosfera unică a acestei slujbe – desfășurată primăvara, în dangăt de clopote și miros de flori – atrage chiar și pe cei mai îndepărtați de viața bisericească.

Astfel, Prohodul Domnului rămâne o expresie vie a credinței ortodoxe: o cântare în care durerea se transformă în speranță, iar moartea devine poarta către bucuria Învierii.

                                                                                                                 Pr. Anisiea Gheorghiță

Articolul PROHODUL DOMNULUI, PRIVEGHEREA PLINĂ DE NĂDEJDE A ÎNVIERII apare prima dată în Ecoul muntilor.

Așezarea celor două comemorări în aceeași zi nu este întâmplătoare, ci exprimă o legătură profundă între mucenicia din primele veacuri creștine și mărturisirea credinței în vremurile recente ale prigoanei comuniste.

Cei 40 de Mucenici din Sevastia au ales să rămână statornici în credința lor în Hristos, primind moarte martirică în locul lepădării. Exemplul lor a devenit, peste veacuri, o icoană a curajului și a fidelității față de Dumnezeu. În mod asemănător, în perioada regimului totalitar comunist, mii de români au fost arestați, anchetați, condamnați sau deportați pentru convingerile lor politice, pentru apartenența religioasă ori pentru simpla opoziție față de ideologia ateistă impusă de stat.

Potrivit profesorului universitar Gheorghe Boldur-Lățescu, calitatea de deținut politic nu trebuie atribuită doar celor condamnați prin articole explicite din Codul Penal, ci și celor închiși fără proces, celor deportați în zone speciale din țară sau în fosta URSS, precum și militarilor și civililor români ridicați de trupele sovietice după august 1944. Valorificând cu prudență datele disponibile, acesta estima numărul deținuților politici din perioada 1944–1989 la aproximativ 1.131.000 de persoane.

La rândul său, istoricul Romulus Rusan sublinia dificultatea stabilirii unei cifre exacte, arătând că numeroase familii nu își regăsesc rudele în evidențele existente, ceea ce indică faptul că statisticile cunoscute sunt, cel mai probabil, inferioare realității. În spatele acestor cifre se află însă destine frânte, ani de suferință și vieți marcate de experiența detenției.

În închisori precum Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței, Închisoarea Aiud sau Închisoarea Pitești, deținuții politici au îndurat frigul, foamea, izolarea și umilința. Pentru mulți dintre ei, credința a devenit sprijin și putere. Rugăciunea rostită în șoaptă, psalmii învățați pe de rost și solidaritatea dintre camarazi au transformat celula într-un spațiu al rezistenței morale și spirituale.

În semn de recunoștință și prețuire, în fiecare an, la 9 martie, sunt săvârșite slujbe de pomenire pentru cei care s-au jertfit pentru apărarea credinței și a demnității poporului român. Biserica îi pomenește la Sfânta Liturghie alături de eroii din toate timpurile și din toate locurile, ca pe unii care s-au sacrificat pentru libertate, unitate și adevăr. Amintim că anul trecut, dedicat Centenarului Patriarhiei Române, a fost și momentul istoric al canonizării celor 16 preoți și mărturisitori ortodocși români din secolul al XX-lea – exemple de jertfelnicie și misiune creștină desfășurată în perioada dificilă a regimului totalitar comunist.

Comemorarea acestei zile nu este doar un act de rememorare istorică, ci și un îndemn la responsabilitate. Libertatea de care ne bucurăm astăzi a fost câștigată cu prețul suferinței celor de ieri. Așa cum mucenicii din Sevastia au rămas statornici în fața morții, tot astfel deținuții politici anticomuniști au rămas statornici în fața presiunii de a-și trăda credința și valorile. Memoria lor rămâne o candelă aprinsă în conștiința națională și o chemare la demnitate, credință și adevăr.

Preot Anisiea Gheorghiță

Articolul 9 MARTIE – ÎNTRE MUCENICIE ȘI MEMORIE: ZIUA SFINȚILOR 40 DE MUCENICI ȘI COMEMORAREA DEȚINUȚILOR POLITICI ANTICOMUNIȘTI (1944–1989) apare prima dată în Ecoul muntilor.

În mod deosebit, două sâmbete din cursul anului bisericesc sunt consacrate, în toate Bisericile Ortodoxe, pomenirii generale a celor adormiți, fiind cunoscute drept sâmbete ale morților sau sâmbete de obște și anume: sâmbăta dinaintea Duminicii Lăsatului sec de carne, numită și Sâmbăta Moșilor de iarnă și sâmbăta dinaintea Duminicii Pogorârii Duhului Sfânt, cunoscută ca Sâmbăta Moșilor de vară sau sâmbăta Rusaliilor.

Sâmbăta Moșilor de iarnă se află în strânsă legătură duhovnicească cu Evanghelia Înfricoșătoarei Judecăți, ce se citește în această duminică, chemându-ne la pocăință, iubire și responsabilitate față de aproapele. Fiind o sărbătoare cu dată schimbătoare, sâmbăta Moșilor de iarnă se stabilește în funcție de praznicul Sfintelor Paști. Anul acesta, această sâmbătă de pomenire va fi prăznuită la data de 14 februarie, când în toate bisericile se va săvârși Sfânta Liturghie, urmată de slujba Parastasului, spre odihna sufletelor celor adormiți.

În tradiția ortodoxă, termenul „moși” desemnează întregul neam din care provenim: de la strămoșii îndepărtați până la rudele apropiate, prieteni și toți cei dragi care au trecut în lumea de dincolo. Pentru aceștia se rostesc rugăciuni și se fac pomeniri, ca expresie a continuității legăturii dintre cei vii și cei adormiți. Moșii de iarnă nu sunt o zi a tristeții, ci un prilej de aducere-aminte și de reafirmare a legăturii spirituale cu cei care nu mai sunt printre noi.

Cu prilejul acestei sâmbete deosebite, credincioșii aduc la biserică daruri de jertfă pentru cei adormiți, care sunt sfințite și împărțite ca milostenie, în semn de dragoste, recunoștință și nădejde în mila lui Dumnezeu. În multe zone ale țării,

Între jertfele aduse pentru cei adormiți se află și coliva, făcută din grâu fiert și îndulcit, care simbolizează trupul celui răposat și credința Bisericii în învierea morților. Bobul de grâu, care moare pentru a aduce rod, este imaginea vieții ce renaște, așa cum și trupul omului este chemat, la vremea rânduită, la înviere. Pâinea și vinul, nelipsite de la slujbele de pomenire, ne trimit la Taina Sfintei Împărtășanii și la făgăduința vieții veșnice. Simbolismul pâinii este trupul, căci Pâinea devine Trupul lui Hristos prin Euharistie, aşa că orice pâine are vocaţie de a simboliza trupul. Vinul simbolizează sângele, adică viaţa care curge prin oameni. Vinul devine prin Duhul Sfânt Sângele Domnului la Liturghie. Aşa că orice vin simbolizează sângele. Stropirea mormântului sau a jertfelor de pâine sau colivă cu vin este aşadar un simbol liturgic complex care arată vocaţia celor adormiţi, şi a tuturor oamenilor, de a învia din morţi la sfârşitul lumii. Prin rugăciune şi pomenire, noi proorocim liturgic Învierea universală, adică curgerea sângelul prin trupurile înviate din morţi. La proorocia lui Ieremia se spune: ,,Vino Duhule şi suflă peste oasele aceste şi ele vor învia”.

Lumânările aprinse reprezintă jertfa credinței și rugăciunea înălțată pentru sufletul celui adormit. Deci aprindem și împărțim lumânări pentru că acestea reprezintă întruchiparea fizică a rugăciunii noastre pentru sufletul celui adormit întru viața cea veșnică

Așadar, rugăciunea pentru cei adormiți este un act de iubire și milostenie duhovnicească, prin care cerem lui Dumnezeu iertarea păcatelor, odihna sufletelor și așezarea lor „în loc luminat, în loc cu verdeață, în loc de odihnă”. Ea se întemeiază pe credința în milostivirea lui Dumnezeu și în puterea jertfei mântuitoare a lui Hristos, Care a biruit moartea și a deschis oamenilor calea vieții veșnice. Prin pomenirea celor adormiți la Sfânta Liturghie, mai ales la Proscomidie, Biserica îi încredințează iubirii lui Dumnezeu, arătând că rugăciunea comunității are putere mângâietoare și izbăvitoare. În acest fel, cei vii devin mijlocitori înaintea lui Dumnezeu pentru frații lor adormiți, împlinind porunca iubirii aproapelui. Totodată, rugăciunile pentru cei adormiți au un rol pedagogic pentru cei vii, amintindu-ne de trecerea vremelnică a vieții pământești, de responsabilitatea faptelor noastre și de chemarea la pocăință și pregătire pentru întâlnirea cu Hristos. Ele întăresc nădejdea în învierea morților și în viața veacului ce va să fie, întărind legătura dintre Biserica luptătoare și Biserica triumfătoare.

Preot Anisiea Gheorghiță

Articolul MOȘII DE IARNĂ – COMUNIUNEA IUBIRII DINTRE CEI VII ȘI CEI ADORMIȚI apare prima dată în Ecoul muntilor.

În cadrul acestui post, un moment semnificativ este sărbătoarea Intrării în biserică a Maicii Domnului (21 noiembrie), care simbolizează pregătirea ei de a deveni locașul în care va înălța taina Întrupării. Asemenea Maicii Domnului, și noi, creștinii, trebuie să ne curățim sufletele și trupurile, pregătindu-ne să devenim locașuri sfinte pentru Hristos. Astfel, Postul Crăciunului devine, înainte de toate, o perioadă de curățire și sfințire a gândurilor, simțirilor și trupului nostru prin pocăință, Spovedanie și Împărtășanie. Este un timp în care suntem chemați să aprofundăm lectura Sfintei Scripturi și a scrierilor sfinților, să fim mai atenți la viața noastră spirituală și să ne transformăm în „biserică sfințită” în propriile noastre suflete și trupuri.

Unul dintre cele mai îndrăgite momente ale acestui post este pomenirea Sfântului Ierarh Nicolae (6 decembrie), care, în secolul al IV-lea, a îmbinat apărarea credinței ortodoxe cu grija față de cei aflați în nevoi. Pilda sa de milostenie ne învață că, pe lângă pregătirea duhovnicească interioară, trebuie să fim și milostivi, oferind ajutor celor săraci, bolnavi sau singuri, fie prin daruri materiale, fie printr-un cuvânt de încurajare sau un gest de ajutor. Acesta este modul nostru de a ne pregăti pentru primirea Mântuitorului, Marele Dar al lui Dumnezeu Tatăl, care vine pentru mântuirea noastră. Postul Crăciunului, prin abținerea de la produsele de origine animală, se îmbină cu rugăciunea și cu o participare mai frecventă la Liturghie, dar și cu milostenia, ca semn al iubirii divine care locuiește în noi. De fapt, atunci când dăruim cu bucurie și smerenie, inima noastră se umple de prezența lui Hristos, Cel care a venit să ne mântuiască.

Postul Crăciunului reprezintă o perioadă de daruri: daruri care se manifestă prin milostenie și care culminează cu darurile de Crăciun, un răspuns la darurile duhovnicești pe care Dumnezeu ni le face prin Întruparea Sa.

Anul acesta, Postul Crăciunului începe pe 15 noiembrie și se încheie în Ajunul Crăciunului, pe 24 decembrie. În comparație cu Postul Paștelui, Postul Crăciunului este mai ușor de urmat, având mai multe zile în care se permite consumul de pește, vin și ulei. În 2025, vor fi 14 zile cu dezlegare la pește. De asemenea, există zile cu dezlegare la pește în funcție de sărbătorile bisericești, iar Ajunul Crăciunului, ultima zi de post, are o semnificație specială, fiind dedicată pregătirii sufletești prin post negru și prin consumul unor alimente simple, precum grâu fiert cu miere, fructe și covrigi, simboluri ale curăției și smereniei.

Așadar, Postul Crăciunului nu este doar o perioadă de abstinență, ci o oportunitate de a trăi o libertate duhovnicească autentică, prin rugăciune, milostenie și dragoste față de semeni. Este o cale de apropiere de Dumnezeu și de împlinire a misiunii noastre de a răspândi iubirea și bucuria divină.

Pr. Anisiea Gheorghiță

Articolul POSTUL CRĂCIUNULUI – CALEA SPRE LUMINĂ ȘI IUBIRE MILOSTIVĂ apare prima dată în Ecoul muntilor.

Originară din Epivat, localitate aflată pe țărmul Mării Marmara, în proximitatea fostei capitale bizantine, Constantinopol, Sfânta Parascheva a deprins din copilărie valorile credinței creștine, îmbrățișând viața duhovnicească și înțelegând importanța milosteniei, iubirii față de aproapele și faptei bune.

La doar 10 ani, în timpul unei slujbe, a auzit versetul evanghelic: „Vinde-ți averile și dă-le săracilor, apoi urmează-Mi” (Matei XIX, 21). Aceste cuvinte i-au marcat destinul și au determinat-o să urmeze calea ascezei și a dăruirii de sine. A trăit în sărăcie voluntară, oferind tot ce avea celor nevoiași. După vârsta de 20 de ani, a plecat din casa părintească într-un pelerinaj îndelungat spre Țara Sfântă, trecând prin Constantinopol și închinându-se la moaștele sfinților din cetate. S-a oprit o vreme în Calcedon, apoi la Heracleea Pontului, într-un așezământ monahal dedicat Maicii Domnului. După cinci ani de căutare spirituală, a ajuns la Ierusalim, unde a decis să rămână. A vizitat Locurile Sfinte și s-a retras în pustiul Iordanului, într-o mănăstire de maici, ducând o viață aspră de nevoință, asemenea Sfântului Ioan Botezătorul sau Cuvioasei Maria Egipteanca.

La 25 de ani, în urma unei viziuni divine, a fost îndemnată de un înger de lumină să se întoarcă în locurile natale. S-a reîntors la Constantinopol, s-a rugat în biserica Sfânta Sofia și la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului din Vlaherne, după care, potrivit unor izvoare, s-a întors în Epivat, unde a organizat o comunitate de femei care îngrijeau bolnavii și săracii. Alte surse susțin că s-a stabilit în Kallicrateia, unde a trăit în anonimat până la sfârșitul vieții.

La vârsta de 27 de ani, și-a dat sufletul în mâinile lui Hristos. Trupul ei a fost îngropat aproape de malul mării, însă mai târziu, în urma unor descoperiri miraculoase, moaștele sale au fost aflate neputrezite și răspândind bună mireasmă. În urma unor viziuni avute de oameni evlavioși – un călugăr, un credincios pe nume Gheorghe și o femeie pe nume Eftimia – sfintele moaște au fost mutate în biserica Sfinților Apostoli din Kallicrateia, unde au rămas aproximativ 200 de ani, atrăgând numeroși pelerini, după ce au început să se săvârșească minuni.

Din Kallicrateia, moaştele Sfintei Parascheva au fost mutate în 1235 la Târnovo (Bulgaria de astăzi), unde au stat vreme de 160 de ani. De aici au fost duse la Belgrad, unde au stat până în 1521, de unde s-au întors la Constantinopol pentru alţi 120 de ani. În 1641, Cuvioasa a pornit spre Moldova, într-o lungă călătorie, după ce domnitorul Vasile Lupu a primit sfintele sale moaşte în dar de la Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol. Racla cu moaştele Sfintei a fost adusă cu o corabie pe Marea Neagră până la Galaţi, fiind însoţită, aşa cum consemnează documentele vremii, de trei mitropoliţi greci. De la Galaţi a fost adusă la Iaşi într-un car cu boi, înconjurată de mulţimi de clerici şi credincioşi. În capitala Moldovei Sfânta a fost întâmpinată cu mare cinste de Vasile Lupu, mitropolitul Varlaam şi de episcopii de Roman şi Huşi. Astfel, la 13 iunie 1641 Cuvioasa a fost aşezată în Biserica ,,Sfinţii Trei Ierarhi”, unde moldovenii au cinstit-o până în 1889, când a fost mutată în Catedrala mitropolitană, acolo unde se odihneşte şi astăzi.

Preot Gheorghiţă Anisiea

Articolul SFÂNTA CUVIOASĂ PARASCHEVA – OCROTITOAREA MOLDOVEI, PRĂZNUITĂ ANUAL PE 14 OCTOMBRIE apare prima dată în Ecoul muntilor.