Evenimentul a oferit un moment artistic complet, în care elevii au demonstrat sensibilitate, talent și respect pentru valorile culturale românești. Programul a inclus recitări de poezii eminesciene, interpretarea unor cântece inspirate din versurile marelui poet, prezentări tematice și momente de reflecție asupra operei și personalității celui care a definit, prin creația sa, profunzimea limbii române și spiritul național.

Un punct deosebit al activității l-a constituit alocuțiunea domnului profesor de istorie Savin Dionisie, care a subliniat importanța lui Eminescu în contextul istoriei și culturii românești, evidențiind rolul său în formarea conștiinței naționale. Totodată, elevii au fost invitați să redescopere plăcerea lecturii prin prezentarea volumelor aparținând lui Mihai Eminescu, realizată de doamna bibliotecar de la Biblioteca Comunală Bălțătești, Amariei Andreea, care a încurajat apropierea autentică de carte și de valorile perene ale literaturii.

Coordonarea activităților a fost susținută de doamnele profesoare de limba și literatura română Anghel Mariana și Istrate Maria-Mădălina, care au oferit elevilor informații relevante despre viața și opera poetului, contribuind la conturarea unui demers educativ coerent și inspirat.

La eveniment a fost prezentă și doamna director Ivan Daniela, care a felicitat elevii pentru implicare, dar și cadrele didactice pentru organizarea unei activități deosebite, menite să cultive respectul pentru cultură, identitate și patrimoniu spiritual.

Prin astfel de inițiative, Ziua Culturii Naționale devine nu doar un moment comemorativ, ci o adevărată lecție de suflet, în care Mihai Eminescu rămâne un reper viu, actual și necesar, iar școala – spațiul privilegiat în care cultura este trăită, nu doar predată.

Daniela Ivan, Maria Mădălina Istrate

Articolul Ziua Culturii Naționale celebrată prin artă și lectură la școlile din comuna Bălțătești apare prima dată în Ecoul muntilor.

Contribuţii importante au adus pentru acest număr preotul Gheorghiţă Anisiea, învăţătorii Gladiola Bondar şi Ilie Alexandru, profesoara Gabriela Vanda Cortez, bibliotecara Iolanda Lupescu, profesorii de istorie Daniela şi Vasile Ciubotaru, Ana şi Andrei Nica, Emanuel Bălan sau Mirela Curcă, Valentin Andrei are un interviu deosebit, la fel şi Alexandru Andrieş. Mulţumim profesoarelor Cristina Chirilă şi Ecaterina Caraza, universitarului Florin Alexandru Iordache. Mici intervenţii au avut Eusebiu Popa şi Contantin Mîrcă. Nu puteau lipsi juniorii: Maya Bicăjanu arată veleităţi istorice, iar literare dovedesc Ioana Bortişcă şi Casandra Asavei.

Despre visul unui copil ce a iubit fotbalul (şi-l iubeste şi matur şi este alături de el) aflaţi dintr-un interviu. Avem din nou „O personalitate a lunii” şi considerăm că merită tot respectul nostru!

Ca de obicei, istorie, literatură, etnografie, poveşti de viaţă, biografii etc.

O bună şi folositoare lectură!

Articolul Ecoul Munţilor nr. 38, anul IV, serie nouă apare prima dată în Ecoul muntilor.

 În București predă pedagogie, filosofie și limbă română la mai multe școli. Intră în rândurile elitei intelectuale, împrietenindu-se, printre alții, cu Ioan Slavici, Mihai Eminescu, Alexandru Vlahuță, Bogdan Petriceicu- Hașdeu, Odobescu, Delavrancea. Publică poezie patriotică și erotică în toate revistele vremii, elaborează manuale școlare, scrie eseuri de filosofie și estetică. Versurile lui au fost foarte apreciate în perioada în care a trăit, dar  Petre Dulfu rămâne în memoria noastră cu inegalabilele și hâtrele ”Năzdrăvăniile lui Păcală”, carte ce se citește și astăzi cu deosebit interes. Pare paradoxală asocierea lui  Petre Dulfu cu filosofia, dar astfel l-a propulsat în conștiința publicului cititor pe istețul și nemuritorul Păcală.

Lumea snoavelor lui Păcală este cea a satului românesc tradițional. Preoți, primari, negustori, bogați, săraci, avocați, vecini, devin personaje în care umorul involuntar, ironia și sarcasmul  scot în evidență prostia, răutatea, zgârcenia, aroganța. Păcală iese mereu învingător din confruntările cu aceste personaje. Sintagma care-l definește este ”a da peste nas ” și pentru a o pune în aplicare , Păcală face uneori pe prostul, iar moralitatea lui nu e întotdeauna exemplară.  A mai scris basmele ”Gruie a lui Novac”, ”Povestea lui Făt- Frumos” și cântecul de dor ”Dor de sat”. Petre Dulfu era vorbitor de limbă greacă, engleză, germană și maghiară,  iar activitatea sa de traducător a fost foarte intensă. Deși Păcală este un personaj de care toată lumea a auzit, autorul a intrat în umbra eroului. Ediții de cărți apărute la ”Editura Tineretului” conțin doar titlul. Este important să ne amintim și de numele autorului: Petre Dulfu.

Iolanda Lupescu

Articolul Petre Dulfu şi snoavele cu Păcală apare prima dată în Ecoul muntilor.

Melancolia și sensibilitatea l-au definit pe Ciprian Porumbescu nu doar ca om, ci și ca artist. Prin muzica sa și-a exprimat sentimentele profunde de dor, speranță și dragoste pentru țară. Firea sa sensibilă l-a făcut să vadă lumea din jur altfel decât ceilalți, ceea ce l-a ajutat să-și transforme emoțiile în sunete și să creeze opere precum cele pe care le admirăm acum.

Acesta s-a născut pe 14 octombrie 1853 la Șipotul Sucevei și și-a petrecut copilăria la Stupca. A urmat școala din Ilișești unde a primit primele lecții de vioară și unde a învățat de la scripcarul Urdă cântece populare și doine. A plecat apoi la Cernăuți pentru studiile liceale și a intrat la institutul teologic din Cernăuți unde a luat lecții de pian și s-a perfecționat în vioară. În vremea acelor studii apar și primele sale compoziții, și anume „Marș festiv”, „Dorința” și „Hora națională”. Ajunge să facă parte dintr-o societate numită „Arboroasa” pe care o va și conduce, însă din pricina căreia este arestat. Acolo s-a îmbolnăvit de tuberculoză, o boală care îi va aduce mai târziu moartea. În ciuda tuturor acestor lucruri, Ciprian Porumbescu rămâne un om la fel de plin de viață și chiar le cântă la vioară deținuților.

După ce iese din închisoare ajunge la Viena unde dă naștere unor noi creații deosebite. În timp apar operele „Reveria”, „Balada”, „Dorul” și opereta „Crai nou” care are un mare succes. Din păcate, boala i se agravează, iar după o perioadă petrecută în Italia și trei luni de suferință moare la doar 29 de ani și este dus de un car cu boi până la mormântul său împodobit cu tricolorul românesc, așa cum își dorise acesta. Moartea sa a fost ca o melodie oprită brusc, însă care încă dăinuie în inimile românilor.

De-a lungul vieții a reușit să facă lucruri fascinante și, în ciuda tuturor dificultăților pe care le-a întâmpinat a continuat să-și urmeze pasiunea, creând capodopere remarcabile care continuă să fie admirate și astăzi. Deși a trăit o viață scurtă, a reușit să-și transforme talentul într-un simbol al muzicii românești și poate că atâta timp cât se mai cântă undeva „Balada”, sufletul lui Ciprian Porumbescu încă trăiește.

Teodora Topoliceanu, clasa a VIII-a

Articolul Ciprian Porumbescu – simbol al culturii și mândriei naționale apare prima dată în Ecoul muntilor.

Pornind de la această mărturisire, opinia aproape generală este că Amintirile nu reprezintă o scriere confesivă, ci un roman în care biografia reală se pierde, după cum observase și Maiorescu. G. Călinescu exprimă fără echivoc acest punct de vedere „În Amintirile lui Creangă nu există nimic individual, cu caracter de confesiune ori de jurnal. Creangă povestește copilăria copilului universal.” Anterior, în articolul Creangă… țăranul și târgovețul din „Viața Românească”, din 1924, G. Ibrăileanu accepta ideea că biografia autorului „cât ne trebuie pentru explicarea operei lui ” se află în Amintiri din copilărie, dar adăuga numaidecât că biografia, în partea ei esențială este asemănătoare cu a oricărui copil de țăran din Humulești. Aceeași linie este urmată de Vladimir Streinu în studiul Clasicii noștri care observă „homerismul viziunii, adică facultatea de a vedea și evoca în dimensiune uriașă”, propunând imaginea unui creator care reproduce modelul arhaic cu „adaosuri de istoricitate și complexitate individuală”.

O opinie contrară are însă Valeriu Cristea în Dicționarul personajelor lui Creangă, considerând că biografia se confundă în Amintiri cu ficțiunea și că multe personaje sunt atestate documentar. Întărim cu afirmația lui Cornel Regman „Înclinarea spre biografie e mai veche la Creangă, căci cu trei ani înainte, în 1977, el inaugurase strălucit seria povestirilor sale impregnate de referințe biografice și istorice, prin Moș Nichifor Coțcariul”, completată de ideea că una dintre sursele de inspirație ar constitui-o nuvela Budulea Taichii, apărută în iunie 1880 în revista Convorbiri literare. Din punct de vedere cronologic este posibil, prima parte a textului este datată „București, 1880, septembrie”, fiind dedicată fiicei lui Maiorescu.

Această opinie contară este împărtășită într-o mare măsură de Eugen Simion care o nuanțează astfel: „Amintiri din copilărie este nu o autobiografie, ci o autoficțiune, o confesiune, cu alte vorbe, în care elementele biografice(evidente) nu-și pierd urma în text, dar își înmulțesc semnificațiile”, iar „opera, odată tipărită și citită de multe generații începe să-i scrie viața, să-i compună, altfel zis, o biografie fabuloasă ce crește pe măsură ce este citită și analizată”. Conform viziunii criticului literar, autoficțiunea ar reprezenta o scriere în care naratorul se identifică până la un punct cu autorul și cu personajul, astfel că Ion Creangă se identifică în narațiune cu Nic-a lui Ștefan al Petrei, Ion, zis Torcălăul, Ștefănescu de la școala de catiheți de la Fălticeni.

Însă ar fi naiv să credem că tot ceea ce Creangă povestește i s-a întâmplat copilului din Humulești și că imaginația lui nu are niciun fel de contribuție. Discursul epic nu este cel al unui veritabil jurnal, dar are toate elementele unei confesiuni de tip autobiografic, deosebită de memorialistică prin faptul că pune în narațiune un mai mare accent pe funcția artistică decât pe funcția istorică și obiectivă. Naratorul își pune viața în scenă, se joacă pe sine și îi interpretează, ca actor, pe alții.

Există, așadar, în Amintiri, această temă a naratorului și, implicit, o temă a amintirii, într-o confesiune în care spontaneitatea este dramatizată. Toate cele patru părți (ultima citită în public în 1886, dar tipărită postum) încep cu o punere în temă: „Stau câteodată și-mi aduc aminte”, „Nu știu alții cum sunt, dar eu…” „o bucată de humă însuflețită din sat de la noi”, „așa nu mă dam eu dus din Humulești”. Confesiunea lui Creangă este căutarea unui timp care s-a dus și a unui miracol care s-a pierdut, o autoficțiune ce cuprinde o istorie a naratorului (Nic-a lui Ștefan a Petrei), o tipologie( lumea care populează universul copilăriei) și o geografie imaginară (zona Neamțului, și, în centrul ei, satul bine întemeiat Humulești).

Cristina CHIRILĂ

Articolul Lumea lui Creangă apare prima dată în Ecoul muntilor.

S-au dus zilele Babei și nopțile vegherii.

Câmpia scoate aburi; pe umedul pământ

Se-ntind cărări uscate de-al primăverii vânt.” V. Alecsandri

Natura este una și aceeași pretutindeni și de-a pururi cu toate frumusețile ei atât de deosebite. Lumina blândă a primăverii ne inundă sufletul și totul miroase a proaspăt. Dintr-o rădăcină sau dintr-un ram uscat apar muguri de un verde crud, semn al renașterii. Plantele își scot degetele firave afară din pământ ca într-o rugă mută și solemnă către soarele dătător de viață. E un adevărat miracol. Copacii își tremură frunzele în aer, norii se mișcă încet ca niște corăbii, pe marea albastră a cerului; iarba încropită de soare aburește, parcă te cheamă la odihnă în pacea creatoare a naturii.

Ca o catedrală vie e natura. Are păduri ce par vitralii, iar șoaptele vântului trec printre frunzele copacilor ca o muzică solemnă. Totul are un sens al eternității. Ea ne amintește că există un ritm universal, o ordine tainică venită din neant. Schimbările ne dau sentimentul că participăm la un miracol ce se repetă. Simțim în adâncul sufletului că fiecare dintre noi are o scânteie divină, o chemare spre mai bine, spre o lume mai frumoasă, mai armonioasă.

Toată frumusețea e la îndemâna noastră: cerul, albinele, plantele, roua, lumina blândă și cântecul păsărilor. Totul e un rai pe pământ, încât acceptăm binecuvântarea Domnului „precum în cer, așa și pe pământ”.

Legile naturii sunt puse tot de Dumnezeu și sunt o minune în sine. Ele guvernează tot universul și nu pot fi schimbate, fără ca totul să nu se năruie. Viziunea omenească e mărginită, dar dorințele noastre sunt nemărginite, iar conflictul dintre cele două macină pe orice muritor.

Frumusețea e pentru suflet. E atâta agresivitate în jur, dar trebuie să facem și lucruri pentru inimă, nu numai pentru supraviețuire. Datoria noastră creștină și umană e să găsim pacea în liniștea lăuntrică. Cu cât devenim mai conștienți de lumea din interiorul și din exteriorul nostru, cu atât mai mult înțelegem că existența e un act de curaj. Speranța ne permite să vedem dincolo de întuneric și să pășim cu încredere spre lumină.

Aflată la granița dintre iarnă și primăvară, luna februarie, „făurar”, deși capricioasă, alternând zile friguroase cu zile mai blânde, este un simbol al speranței, al nerăbdării. Soarele va triumfa, natura se va trezi la viață, iar un  nou ciclu al existenței va începe în forță și bucurie.

Primulele, unele dintre primele flori care apar la sfârșitul iernii, anunțând venirea primăverii, sunt sensul tinereții, speranței, al renașterii. În tradițiile populare europene, primula era considerată o floare aducătoare de noroc și de protecție împotriva spiritelor rele.

În satul arhaic românesc exista obiceiul ca, în prima zi de Făurar, livezile să fie stropite cu aghiazmă pentru a le feri de dăunători. La data de 2 februarie, creștinismul marchează sărbătoarea „Întâmpinarea Domnului”. Această zi este închinată sfințirii apei ce devine aghiazmă pentru recolte. În tradiția populară ea e socotită ziua ursului, bazată pe credința că, dacă ursul iese din bârlog și își vede umbra, se va speria, va reveni la hibernare, iar iarna va continua. Dacă nu își vede umbra, primăvara este aproape.

Pe 24 februarie este ziua unei sărbători precreștine „Dragobetele” sau „ Cap de primăvară”, care anunță primele semne ale renașterii naturii. Sosirea lunii martie, cu gingașii ghiocei și cu micile mărțișoare întăresc această speranță în triumful vieții.

În acest anotimp, mult așteptat, sosește Paștele, amintind de Învierea lui Hristos, după suferințele și după moartea cumplită dictată de necredincioși. Pentru această mare sărbătoare, oamenii postesc, se leapădă de păcate și se cuminecă cu trupul și cu sângele Domnului. Tot satul merge la biserică, după ce și-a curățat casele și a pregătit cozonacii și ouăle roșii. E o sărbătoare solemnă în toată omenirea creștină. Credința populară consideră „Noaptea de Paște” ca fiind cea mai importantă noapte dintr-un an, când cerurile se deschid și energiile dumnezeiești se manifestă înfăptuind lucruri minunate. E o datorie sfântă să ne amintim de cei dragi plecați pentru totdeauna dintre noi. Mormintele dorm sub veghea lumânărilor și stelelor.

Granița ce desparte lumea noastră de cea divină fiind ștearsă, după unii, preț de câteva minute, iar după alții, timp de o oră, de la douăsprezece la unu, comunicarea dintre slăbiciune și putere, dintre finit și infinit, între cer și pământ, se întâmplă într-un mod miraculos, omul căpătând un drum de sfințenie, prin puterea celui Preaînalt. Doar o viață trăită frumos și închinată celor din jur, merită să fie trăită. „Dragostea față de oameni constituie aripile cu ajutorul cărora omul se înalță.” (A.M. Gorki)

Omul nu învață niciodată din succese, ci din eșecuri. Succesul e o bucurie de scurtă durată și e greu să înveți din el. Însă dintr-un eșec purtat în genunchi câștigi una din cele mai importante virtuți: răbdarea.

„Dacă omul ar acorda morții măcar un minut pe zi de meditație, conflictele în care ar fi implicat și-ar micșora importanța și soluțiile cele mai rele l-ar speria mai puțin, ar fi oricum mai îndrăzneț și s-ar bucura mai mult că există.” (Marin Preda)

Pentru cei cu suflet nobil, pământul întreg e familia lor. Datorăm respect celui ce stăpânește peste spirite prin puterea adevărului, iar nu celor care fac sclavi prin violență. Suntem păpădii luate de vânt la un moment dat, dar purtătoare de semințe, ce duc mai departe civilizația umană.

Ce subtilă similitudine găsește marele Eminescu între oameni și natură:

„Multe flori sunt, dar puține

Rod în lume o să poarte,

Toate bat la porțile vieții

Dar se scutur multe moarte.”

Viața-i cuibul morții, iar moartea e sămânța vieții noi!

Prof. Elena Aflorei

*Desen Ştefania Bulache

Articolul Eseurile revistei: Renaștere apare prima dată în Ecoul muntilor.

Autor: Hiro Arikawa

Categorie: Povestiri

Vârstă recomandată: 12+

Editura: Humanitas Fiction

Număr de pagini: 265

Anul publicării: 2021

Sinopsis: În această carte ne sunt prezentate 7 povestiri, ai căror protagoniști sunt niște pisici. Povestirea care îți captează atenția într-un mod deosebit este cea a lui Hachi, un motan cumpătat, gingaș și naiv. În urmă cu mulți ani, acesta a fost găsit pe vârful unui deal de către doi elevi: Satoru și Ko-chan. Fiindcă părinții săi erau de acord să adopte pisoiul, Satoru l-a luat acasă și i-a pus numele Hachi, datorită codiței îmbârligate. Aceștia se distrau de minune împreună, până când s-a ivit un eveniment neașteptat. Părinții lui Satoru au fost uciși într-un accident rutier, lăsându-l pe bietul băiat orfan. O rudă îndepărtată a acestuia s-a oferit să-l ia în grijă, însă a fost nevoită să plaseze motanul unei alte familii, deoarece ea era alergică la feline.

Fragmente din carte:

„Măiculiță! Poalele muntelui erau scăldate într-o lumină atât de puternică, de-ai fi zis că-i plină zi.

Nemaipomenit! Oamenii ăștia chiar știu să facă din noapte zi!”.

Alte recenzii:

„Cărțile lui Hiro Arikawa sunt adevărate ode închinate prieteniei și pisicii. Sunt cărți pline de sensibilitate, frumoase, pe care pisicofilii știu să le găsească imediat. Dar cei care iubesc pisicile ar trebui să aibă la îndemână o batistă citind Motanul care și-a luat rămas-bun, pentru că scriitoarea atinge, cu intensitate, corzile emoției într-un mod specific japonez. O lectură foarte plăcută, cu umor delicat și, în unele pasaje, de o profunzime uluitoare. Un volum de povestiri perfect pentru orice stare de spirit.” – (meerlezen.nl)

„Hiro Arikawa are un talent inegalabil de a face din pisici o sursă credibilă de literatură.” – (Asian Review of Books)

Recenzie: „Motanul care și-a luat rămas-bun” ne oferă ocazia de a vedea lumea prin ochii a șapte feline diferite, fiecare având propria ei poveste de viață. În centrul acestor povestiri se află iubirea, grija pentru ceilalți, inocența și devoțiunea, însă întâlnim și emoțiile pierderii, dar și ale regăsirii. Toate acestea își dau mâna pentru a ne povesti cele mai frumoase întâmplări.

Notă: 5/5

Maya-Mihaela Bicăjanu

Articolul De la cei mici care citesc: Recenzie de carte – Motanul care și-a luat rămas-bun apare prima dată în Ecoul muntilor.

Data de 11 decembrie, 2024, a însemnat pentru două clase de la Liceul „Mihail Sadoveanu” din Borca, ocazia de a se întâlni, prin intermediul dnelor. bilbiotecar Iolanda Lupescu și Despina Gheorghiu, atât cu poezia lui Vasile Voiculescu, scriitor român interbelic, asociat tradiționalismului literar, cât și cu biografia de excepție a acestuia, o adevărată demonstrație de curaj, credință și devotament.

Într-o Antologie Vasile Voiculescu, îngrijită de Sultana Craia, găsim următoarea mărturisire de autor, care face trimitere la perioada copilăriei (este al șaselea copil al unei familii înstărite de țărani, născut pe 13 octombrie, 1884, în comuna Pârscov): „În casa noastră s-a citit mult, mai ales cărți religioase și rituale (…) și mama și tata, ca toți oamenii de la țară, erau mari pasionați ai cititului, mai ales ai cititului cu glas tare ca la strană. (…)  Trăiam însă o viață autentic rurală, ritmată de anotimpuri, poruncită de natură, înseilată pe datine și străvechi obiceiuri.” La vârsta de 6 ani pleacă la Buzău, pentru învățătură, liceul absolvindu-l însă la București, în 1902. Se înscrie la Facultatea de Litere și Filosofie, dar o abandonează după un an, pentru a se orienta către Medicină.

Citește enorm, în perioada studenției, din variate domenii, fiind avid de cunoaștere, dar toată cultura îl apropie și mai mult de esența credinței, pe care a cunoscut-o în copilărie: „pregătirea științifică, studiile medicale, cunoștințele de filosofie și tot câștigul meu în celelalte domenii de cultură, artă, literatură, în loc să mă depărteze, m-au apropiat de credință.” Filonul religios, dar și miturile, credințele, superstițiile, eresurile, legendele, tot ceea ce înseamnă cultură populară, vor constitui dominanta literaturii sale, atât a poeziei, cât și a prozei și dramaturgiei.

Anul 1910 îl găsește cu un doctorat în Medicină, căsătorit cu o colegă de la facultate, iar patru ani mai târziu debutează cu două poezii în revista „Convorbiri literare”. Până în 1958, când este arestat și condamnat la închisoare comunistă (ca membru al cercului religios „Rugul Aprins”, de la Mănăstirea Antim) scrie, publică și își exercită meseria de doctor cu mult devotament (ca medic pe front, de exemplu, se îmbolnăvește de tifos, dar refuză concediul și-și continuă practica până la finalul războiului), fiindu-i recunoscute meritele în ambele domenii, prin acordarea unor premii și distincții. „De n-aş fi ajuns medic, aş fi fost preot”, mărturisea scriitorul care şi-a petrecut ultimii 20 de ani în sihăstrie, profund afectat de pierderea femeii care i-a stat alături toată viaţa. Deşi a continuat să scrie, nu a mai publicat nimic, iar biografia sa rămâne un model de asceză, de credință și interiorizare. Postum, apar volumele cu proza și poeziile, adunate în volumul „Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare.”

Se pare că versurile sale continuă – și după ani buni, să ne sensibilizeze, să ne reamintească de forța cuvântului care ajunge la inimă, să ne facă să ne amintim sau să proiectăm o lume mai bună, la care să ne întoarcem din când în când, nu numai cu prilejul Sărbătorilor.

Pe parcursul acestei activități dedicate lui Vasile Voiculescu, s-a povestit, s-a recitat și s-au ascultat interpretări ale poeziilor sale, excepțional performate de corala Armonia. Toți cei prezenți am trăit sentimentul că suntem un pic mai aproape de adevăr, de frumos, de Crăciun, adică de esența omenescului din noi.

Ecaterina Carază

Articolul Vasile Voiculescu: portret de autor apare prima dată în Ecoul muntilor.

Zavaidoc era model de eleganță, bun gust, seducător înnăscut. Doar că el nu avea ochi decât pentru Matilda, o studentă care obținuse o bursă la  Sorbona, femeie emancipată, care ascunde taina unei crime pe care o săvârșise în legitimă apărare, crimă care zguduise în acel an Bucureștiul. Copil orfan, Zavaidoc iubea femeile cu patimă, dar era rezervat față de ele. Iubirea lor nu se poate  finaliza, Matilda dispare, iar concertele lui sunt pline de tristețea iubirii neîmplinite. Zavaidoc cânta în restaurante, la grădinile de vară, sau chiar pe stradă, dacă lumea i-o cerea. Când chiuia Zavaidoc, chiuia toata strada, precupețele își ridicau fustele, toți erau în delir. Zavaidoc începuse să înregistreze pentru case de discuri, venite din toată lumea, și mai ales din America. Zavaidoc a fost brandul muzical al României interbelice. Nu știu dacă a cântat la Hanul lui Manuc, dar pot să-mi imaginez Centrul  Vechi al Bucureștiului invadat de vocea mistuitoare a acestui mare artist, pot sa-mi imaginez cum lumea care chefuia, era într-un entuziasm excesiv. ”Dragostea e ca o râie”, ”Aleargă, Gheorghiță, aleargă”, ”Maria neichii, Marie”, ”Cine te-a făcut pe tine” sunt doar câteva cântece pe care n-ar trebui să le uităm. Unele cântece au fost preluate cu succes de Maria Tănase.  Antropologie socială și culturală a făcut Doina Ruști în romanul său, amintindu-mi de un alt mare scriitor pe care-l admir, Orhan Pamuk.

La bună lectură !

Iolanda Lupescu

Articolul Prezentare de carte: ZAVAIDOC în ANUL IUBIRII de Doina Ruști apare prima dată în Ecoul muntilor.

„Durerile ulceroase (sau ce-or mai fi) sunt de-a dreptul cumplite azi. Ai clipe în care ai prefera să fii împușcat decât să mai fii atât de chinuit. Sărăcia cumplită din aceste vremuri face aproape imposibilă ținerea unui regim alimentar în favoarea vindecării. La școală faci crize de nervi aproape din cauza imbecilității și a bătăii de joc ale elevilor. Ai senzația că totul putrezește, inclusiv tu. Azi n-ai reușit să citești decât câteva eseuri din Jose Ortega Y Gasset. Ești nefericit. Stai ca o cârpă, întins sau ghemuit și nici o poziție nu schimbă situația. O scrisoare de la Liviu Ioan Stoiciu (te-ai gândit la el în ultima vreme) te incită. Îi scrii cu dragoste și amărăciune acestui om de caracter. La umbra lămpii, singur și bolnav, ai început parcă să urăști.  Mama, bolnavă și necăjită, nu mai are nici lumânări. Stă pe întuneric. Îi spui: „Vezi, pentru asta a luptat tata pe front!”.

„Aseară ai fost la poștă și l-ai sunat pe Florin Mugur. Zicea că, acum, cartea („Biblioteca din Nord”, n.m.) ar fi în tipografie deja. La capătul unui fir era un om tânăr, bolnav și amărât. La celălalt capăt de fir era un om de cincizeci de ani, bolnav și amărât ”

„Sunt zile  când nici nu aveți ce mânca. Dar cei care au câte cinci, șase copii, ce fac? Pătrat negru pe fond negru”. Miercuri, 25 noiembrie, 1986

„Tăiatul purcelei, ieri, aduce, ca de obicei, probleme. Tu, de-a dreptul imbecil în nepriceperi de acest gen, n-o poți ajuta aproape cu nimic pe mama. Ea, singură, toată ziua, tăind carnea, preparând-o, stând deci în picioare. Și seara aceasta cu ea aproape amețind, evident la pământ de oboseală, reflex al lipsei ei de măsură atunci când muncește. Epuizată, vomând ce a mâncat (dar ce a mâncat, că aproape nimic nu mai suportă stomacul ei neapărat), chipul ei exprimă renunțare și sfârșit. Te amesteci în treburile sorții și refuzi orice sfârșit în ceea ce o privește. Neputința în care dragostea ta pentru ea trebuie să recunoască datele care sunt, ei bine, te scandalizează. Este extrem de dureros să nu prețuiești pe nimeni pe lume mai mult decât pe mama ta și să asiști neputincios la sfârșiturile ei, la chinurile ei. O încăpățânare țărănească, întotdeauna auto-distructivă, vizează tot neamul ei.  Poate că numai dintr-o astfel de încăpățânare, plus indiferența seniorială și livrescă a tatălui te puteai naște tu, vai, poet!” 9 decembrie, 1986.

Din volumul „Carnete maro”, Jurnal 1982-1990, îngrijire ediție, prefață și note Adrian Alui Gheorghe, Editura Conta, Piatra Neamț, 2011.

Iolanda lupescu

Articolul Comemorare: Scriitorul Aurel Dumitrașcu la ceas aniversar apare prima dată în Ecoul muntilor.