I.L. Puteați să vă desfășurați activitatea didactică în oricare centru universitar din țară sau din  străinătate. Ați ales Iașiul . De ce Iașiul ? Și de ce ați decis să fiți profesor ?

D.D. Bună ziua! Înainte de a vă răspunde la întrebări, vreau să vă mulțumesc pentru onoarea de a fi inclus în categoria celor aleși de a fi intervievați de către dumneavoastră. Da, fără lipsă de modestie, consider că la finalul celor 5 ani de facultate și al celor 2 ani petrecuți la Stațiunea de Cercetări ”Stejarul” puteam face față, cu brio, cerințelor didactice din oricare centru universitar. Această certitudine se bazează pe faptul că soliditatea cunoștințelor dobândite de la mentorii mei, care, aproape în totalitate, nu acceptau jumătăți de măsură, mi-a insuflat convingerea că sunt pregătit să fac față oricărei provocări academice, indiferent de coordonatele geografice. Am avut privilegiul imens de a mă forma sub îndrumarea unor personalități remarcabile, precum Ioniță Ichim, care mi-au deschis orizonturile cunoașterii încă din facultate. Ulterior, la Stațiunea ”Stejarul”, am avut șansa să fiu alături de oameni deosebit de dedicați acestui domeniu (Constantin Grasu, Maria și Nicolae Rădoane, Crina Miclăuș), de la care am preluat nu doar informații, ci și rigoarea și pasiunea pentru domeniu. Când ești propulsat în carieră de mentori care aparțin școlii ieșene, întrebarea nu mai este „de ce Iașiul?”, ci „cum aș putea fi în altă parte?”. Am decis să fiu profesor tocmai pentru a duce mai departe această ștafetă a excelenței și pentru a oferi noilor generații aceeași bază solidă de care am beneficiat eu. Consider că aceasta este modalitatea mea de a-mi exprima profunda recunoaștere față de școala ieșeană; este dorința de a întoarce valoarea primită către locul care mi-a oferit nu doar educație, ci însăși identitatea de specialist.

I.L. Geografia v-a ales, având în vedere  că în gimnaziu ați avut-o profesoară pe celebra doamnă profesor Maria Lungu?

D.D. Într-adevăr, geografia m-a ales, însă a fost un proces care s-a conturat treptat. Totul a început în clasa a IV-a, la școala din Soci, atunci când doamna învățătoare Ileana Olaru a sădit în mine acea primă ”sămânță” a curiozității. Însă geografia s-a impus definitiv la Școala ”Mihail Sadoveanu” din Borca, unde pasiunea profesoarei Maria Lungu a acționat ca un veritabil catalizator, transformând curiozitatea mea incipientă în certitudine, mai ales prin intermediul expedițiilor ”Cutezătorii”. Atunci, ca urmare a experiențelor din teren, geografia a încetat să mai fie doar o materie. S-a apropiat tot mai mult de vocație. Cercul s-a închis armonios la Iași, unde doamna profesoară Andreea Șandru mi-a reconfirmat acest traseu vocațional. Ea a fost cea care a simțit că geografia nu este doar un hobby, ci destinul meu profesional, propunându-mi cu toată încrederea să urmez Facultatea de Geografie. Astfel, de la prima remarcă din clasa a IV-a și până la examenul de admitere, am fost ghidat de trei prezențe remarcabile, care au crezut în mine înainte ca eu să realizez pe deplin care îmi este drumul.

I.L. Ce fel de adolescent ați fost?  Ați avut dorința să deveniți un nume cunoscut ?

D.D. Nu cred că am fost un adolescent care a ieșit mult din tiparele acelei perioade. Eram un adolescent ancorat în specificul locului și al timpului respectiv. Făceam ce făceau toți ceilalți tinerii din Borca: trei trimestre de școală; în unele vacanțe de primăvară, pentru un ban de cheltuială în plus, mergeam la plantat puieți; în cea mai mare parte a timpului vacanței de vară ajutam părinții la fân, iar apoi mergeam la cules zmeură și afine, pentru aceeași ”independență” financiară. Duminicile și sărbătorile religioase erau momentele noastre de libertate deplină. Ne strângeam la scăldat, oină, fotbal, săniuș, schi sau hochei, iar mai târziu, nelipsite erau discotecile, mai ales cele de la Farcașa. În concluzie, am fost un adolescent tipic al anilor ’80, o perioadă marcată de declinul regimului comunist, cu o serie întreagă de lipsuri și dezavantaje. Paradoxal, privațiunile de la sfârșitul anilor ’80 au creat o solidaritate aparte; acele condiții dificile ne-au sudat atât de puternic, încât au transformat colegialitatea de atunci în prietenii de o viață, pe care le cultivăm și în prezent cu același entuziasm. Dincolo de latura aceasta a socializării, consider că eram un adolescent curios: îmi plăcea mult să citesc și făceam tot posibilul să fiu la curent cu ceea ce se întâmpla în lume, în ciuda barierelor informaționale de atunci. Cât despre dorința de a deveni un ”nume cunoscut”, nu mi-am propus niciodată faima în sine. Aspirația mea a fost mult mai așezată: mi-am dorit să fiu un om pe care ceilalți se pot baza, un partener de nădejde și de încredere, atât în viața personală, cât și în cea profesională. Cred că a fi un om de cuvânt este o realizare mult mai valoroasă decât notorietatea.

I.L.Cum arată o zi din viața unui profesor universitar ?

D.D. Nu cred că există un tipar standard pentru o zi din viața unui profesor universitar. Fiecare zi își are propriul ritm și propriile provocări. Deși din exterior, probabil că această activitate, mai ales după mulți ani în care experiența s-ar putea confunda cu rutina, ar putea părea facilă, adevărul este că un profesor care se respectă, trebuie să rămână într-o adaptare continuă pentru a răspunde noilor cerințe ale studenților și ale evoluției fulminante a societății. În general, activitățile zilnice pot fi grupate în trei categorii esențiale și anume: (i) activitatea didactică propriu-zisă, reprezentată de cursuri și seminarii, unde interacțiunea directă cu studenții este motorul principal; (ii) cercetarea științifică, categorie în care poate fi inclusă cercetarea de teren sau laborator, redactarea contractelor, a lucrărilor de specialitate sau a cursurilor universitare; (iii) responsabilitățile administrativ-didactice, care ocupă o pondere însemnată: de la coordonarea lucrărilor de licență, disertație și doctorat, până la participarea în comisii, consilii și procese de evaluare. Pentru a fi cu adevărat pregătit în fața amfiteatrului, nu te poți baza doar pe ceea ce știi deja. Trebuie să fii mereu la curent cu tot ce este nou, să filtrezi informația și să o livrezi într-o formă care să inspire, nu doar să informeze.

I.L.Ce admiră studenții la dumneavoastră ?

D.D. Este dificil să privesc prin ochii studenților pentru a cunoaște pe deplin toate laturile, umane sau profesionale, pe care aceștia le apreciază. Totuși, evaluările lor anuale îmi oferă câteva repere prețioase. Din motivările acestora, reiese că apreciază pasiunea pe care o arăt la fiecare curs, că reușesc să creez o atmosferă academică autentică și că pun un mare preț pe o evaluare echitabilă. Iată și câteva ”mesaje„ de la aceste evaluări: ”Am învățat lucruri noi în acest semestru la Geomorfologie. Am apreciat maniera în care predă domnul profesor, profesionalism!”; ”Cel mai bun profesor din semestrul acesta!”; ”Materia este explicată foarte bine și cu multă răbdare”; ”Mi-a plăcut foarte mult. Și acum la final îmi pare rău că nu am fost la mai multe cursuri. Informațiile au fost predate foarte bine și pe înțelesul studenților”; ”Este cel mai tare profesor și care explică ca să înțeleagă toată lumea”. Faptul că studenții apreciază răbdarea, profesionalismul și, mai ales, capacitatea de a explica pe înțelesul tuturor, îmi demonstrează că misiunea mea de a fi un ”partener de nădejde” a fost îndeplinită. Regretul lor că nu au participat la mai multe cursuri este, pentru un profesor, cea mai înaltă formă de validare: înseamnă că am reușit nu doar să informez, ci să trezesc o curiozitate autentică, transformând actul didactic dintr-o obligație într-o plăcere împărtășită. Tot în acest context, o amintire dragă mie provine de la o festivitate de absolvire de pe vremea când eram asistent. Atunci, studenții m-au onorat cu premiul pentru „cel mai bun actor în rol secundar”, în timp ce distincția pentru rol principal îi revenise, firesc, domnului decan. A fost o dovadă că, prin pasiune și dăruire, rezultatele și conexiunea cu sala de curs pot fi la fel de puternice ca ale unui profesor cu vechime. Acea distincție a fost, de fapt, prima mea confirmare că pot face performanță în educație, oferindu-mi încrederea că rolul meu „secundar” de atunci era, în ochii lor, unul de o importanță fundamentală pentru parcursul lor profesional.

I.L. Ce fel de studenți au ales geografia ca obiect de studiu ? Sunt pasionați? Frecventează cursurile 100% ?

D.D. Este foarte greu de precizat un anumit șablon al studentului geograf, deoarece profilul acestuia s-a diversificat mult în ultimul timp. Din constatările mele, nu toți cei care vin spre geografie sunt mânați de o pasiune reală; există o categorie destul de vizibilă, din păcate, care își dorește pur și simplu să bifeze o facultate și să obțină o diplomă. În ceea ce privește prezența, cursurile nefiind obligatorii, este aproape imposibil să atingi o participare de 100%, chiar și la prima întâlnire. Realitatea cifrelor ne arată că, în fiecare an, circa 20-30% din numărul total de studenți sunt cu adevărat interesați, vin regulat la cursuri și se implică activ. Rămân la părerea că reintroducerea unui examen de admitere sau a unei forme mai riguroase de triere, ar schimba radical datele problemei. O anumită formă de selecție ar ridica ștacheta calității, transformând orele de curs în sesiuni de lucru cu tineri care stăpânesc limbajul de specialitate și doresc să performeze în domeniu. Fenomenul diplomelor fără acoperire nu este nicidecum o invenție autohtonă; el își are originile în modelul nord-american, odată cu transformarea multor colegii în universități și mutarea accentului de pe educație pe profit. În momentul în care învățământul superior este finanțat doar în funcție de numărul de studenți, calitatea academică trece în planul secund, lăsând locul unei goane după cifre de școlarizare în detrimentul excelenței.

I.L. Credeți că îi inspirați pe studenții dumneavoastră ?

D.D. Îmi este foarte greu să apreciez singur în ce măsură reușesc să îi inspir, însă cred că există câteva semne, indirecte, care vorbesc de la sine. Faptul că numărul solicitărilor de a le fi îndrumător la lucrările de licență, disertație sau doctorat este constant ridicat îmi dă încredere că studenții văd în mine un reper. Mai mult, prezența lor la cursurile opționale și facultative, care sunt adesea după cursurile obligatorii, este pentru mine cea mai sinceră formă de validare. Aceste alegeri denotă faptul că am reușit să le trezesc interesul și că pot avea încredere în experiența mea pentru a-i îndruma în tainele domeniului. În final, consider că măsura în care eu i-am inspirat nu stă în cuvinte mari, ci în dorința studenților de a aprofunda geomorfologia alături de mine în afara amfiteatrului, explorând relieful pe ”viu”.

I.L. Am întâlnit tineri care studiază geografia și se îndoiesc de viitorul lor. Ei cred că profesorii sunt subevaluați atât de instituții, cât și de oameni. Ce le transmiteți? Oare merită să fie licențiați în geografie ?

D.D. Le-aș spune, în primul rând, că acest sentiment de incertitudine nu este specific doar Geografiei. Trăim ceea ce Tom Nichols numea sugestiv „sfârșitul competenței”, o epocă în care rolul expertului este tot mai des subestimat, deoarece trăim cu iluzia că oricine poate ști totul despre orice. Asistăm, din păcate, la o discreditare a specialiștilor și la o campanie subtilă împotriva cunoașterii tradiționale, riguroase. Motivele acestui declin sunt multiple, însă eu vreau să le transmit tinerilor un lucru cert: fără o cultivare a valorilor morale, științifice și democratice corecte, fără repere solide, societatea riscă să se rătăcească. Merită să fii licențiat în Geografie tocmai pentru că lumea are nevoie, mai mult ca oricând, de oameni care înțeleg mecanismele profunde ale planetei și ale societății. Chiar dacă instituțiile par uneori să subevalueze profesorul, valoarea competenței reale rămâne singura monedă care nu se devalorizează în crize. Le-aș spune să nu caute validarea în zgomotul mulțimii, ci în rigoarea proprii pregătiri, pentru că adevărații profesioniști vor fi întotdeauna cei care vor oferi soluții atunci când diletantismul va eșua.

I.L.Care sunt valorile și principiile după care vă ghidați ?

D.D. Valorile care mă călăuzesc sunt un amestec între cele provenite din cadrul familiei (muncă cinstită, respect etc.) și cele dobândite în timpul școlii (morala academică, etica cercetării etc.). În centrul lor stă corectitudinea, pe care încerc, pe cât posibil, să o aplic riguros atât în viața socială, cât și în cea profesională. Mi-am impus ca principiu de fier informarea temeinică înainte de a emite judecăți; într-o lume a opiniilor facile, consider că un specialist trebuie să se exprime doar pe baza faptelor. Totodată, caut mereu să fiu echidistant și să tratez orice problemă sau persoană cu maximă obiectivitate. Deși recunosc că este un ideal greu de atins în totalitate, busola mea morală rămâne ceea ce este considerată esența tuturor marilor concepte religioase și filosofice și anume: ”Comportă-te cu fiecare, așa cum ai dori tu să se comporte ceilalți cu tine”. Este un principiu simplu, dar care oferă cea mai sigură măsură a omeniei și a respectului reciproc.

I.L. Dar ce valori i-ați transmis fiicei  dv. ?

D.D. Aceasta este, probabil, întrebarea existențială a oricărui părinte. Dilema dacă am reușit (și în ce măsură?) sau nu să îi insuflăm copilului acele repere care să îi servească drept direcție în viața socială și profesională, ne urmărește constant. Orice eșec al ei l-am resimțit ca un eșec propriu, la fel cum în fiecare succes al ei  am regăsit, cu discreție, și propria-mi contribuție. Dincolo de cuvinte, am încercat să îi transmit, prin propriul exemplu, importanța corectitudinii și a curiozității intelectuale. Mi-am dorit să înțeleagă că valoarea unui om stă în capacitatea de a fi un partener de nădejde pentru ceilalți și în rigoarea cu care își construiește drumul. În final, cea mai mare reușită a mea ca părinte ar fi să știu că am ajutat-o să devină un om care tratează lumea cu echitate și care înțelege că respectul oferit este, de fapt, măsura respectului pe care îl primești. Faptul că a ales medicina, un domeniu în care rigoarea, empatia și etica sunt vitale, îmi reconfirmă că acele valori de bază au fost corect asimilate și vor fi puse, de acum înainte, în slujba vieții.

I.L. Șiu că sunteți un nostalgic, că iubiți Borca, așa cum este ea acum. Și eu iubesc Borca. Nu vă cer o previziune sumbră, dar schimbările climatice ar putea afecta  locul nostru atât de drag?

D.D. Iubesc Borca în toate ipostazele ei: cea povestită de bunici, cea a copilăriei mele, cea de acum și, cu siguranță, pe cea din viitor. O pot considera refugiul meu: ori de câte ori trec prin momente mai dificile, închid ochii și încerc o ”teleportare” în Borca copilăriei mele. Imaginile locurilor natale reușesc mereu să așeze totul într-un echilibru firesc. În ceea ce privește viitorul, prefer mai degrabă să privim aceste schimbări ca pe niște oscilații climatice, prin care planeta a trecut de multe ori, decât ca pe un scenariu catastrofal pentru generația noastră. Cu siguranță, în timpul experienței noastre pământene, nu vom resimți dramatic consecințele acestor schimbări. Desigur, o serie de  fenomenele extreme (precipitații abundente concentrate pe perioade scurte de timp urmate de evenimente de inundații, alunecări de teren)  pot reprezenta un dezavantaj, însă aceste variații pot aduce și oportunități, precum posibilitatea aclimatizării unor noi plante, de exemplu. Un alt dezavantaj al acestor oscilații climatice l-ar putea reprezenta diminuarea stratului de zăpadă și scurtarea perioadei în care acesta persistă. Această vulnerabilitate s-ar răsfrânge direct asupra unor investiții care au în vedere o serie de amenajări pentru sporturile de iarnă. Astfel, trebuie regândită strategia de dezvoltare turistică în funcție de noile tendințe climatice. Să fim optimiști însă, deoarece istoria ne-a demonstrat că omul are o capacitate extraordinară de adaptare continuă.

I.L. Credeți că Borca are potențial turistic ?

D.D. Din punct de vedere geografic, orice regiune posedă un anumit tip de potențial turistic, însă Borca are atuuri specifice unei zone montane autentice care merită valorificate. Desigur, nu putem și nici nu ar trebui să ne comparăm cu zone renumite din țară, deoarece indentitatea noastră turistică este cu totul alta. În contextul actual de recalibrare a turismului, în care călătorii caută experiențe mai aproape de natură și de activitățile tradiționale, Borca ar poate deveni o zonă extrem de atractivă. În plus, noua legătură facilă între Valea Bistriței și Valea Moldovei peste Pasul Stânișoara, scoate comuna din izolare și o plasează pe o axă turistică strategică, oferind acces rapid vizitatorilor care doresc să combine explorarea montană cu circuitele culturale din Bucovina. Sunt convins că, prin această deschidere, Borca va înceta să fie doar o destinație de tranzit, devenind un punct de reper pe harta turismului montan românesc. Totuși, potențialul rămâne doar o promisiune fără o infrastructură adaptată și fără o viziune care să țină cont de tendințele turistice și climatice despre care vorbeam. Investițiile trebuie gândite strategic: de exemplu, dacă zăpada devine nesigură pentru sporturile de iarnă, trebuie să mizăm pe soluții valabile în toate cele patru anotimpuri.

I.L. Dacă ar fi să adresați un ”mulțumesc” pentru tot ce ați primit și ce sunteți acum, cui i-ați spune ?

D.D. Ar fi nevoie de un interviu separat doar pentru a argumenta toate mulțumirile pe care le datorez celor care au contribuit la formarea mea. Într-o ordine a sufletului și a cronologiei, recunoștința mea se îndreaptă obligatoriu către părinții și fratele meu. Urmează toți profesorii menționați în acest interviu, cărora le sunt mereu recunoscător.  Apoi, gândurile și mulțumirile mele se îndreaptă către soția și fiica mea, care sunt pilonii echilibrului meu de zi cu zi. Acestora li se alătură foștii colegi din toate ciclurile de învățământ (dintre care unii au devenit prietenii de o viață!), dar și colegii de la Stațiunea „Stejarul” și de la Facultatea de Geografie și Geologie din Iași. Nu aș vrea să fac nicio ierarhie sau discriminare în privința aportului acestora, deoarece fiecare persoană menționată pe parcursul acestei discuții a avut un rol binedefinit în devenirea mea. Tuturor le mulțumesc pe această cale pentru încrederea și reperele oferite!

I.L. Sunteți un bun fotograf, am aflat că vă place să grădinăriți, ce pasiuni mai aveți ?

D.D. Mă consider mai degrabă un fotograf amator, deoarece această pasiune s-a născut dintr-o necesitate didactică: dorința de a colecta imagini autentice pentru cursurile predate. Cred cu tărie că, pentru a fi credibil în fața studenților, un geograf trebuie să fi parcurs și să fi văzut în realitate formele pe care le explică la catedră. Astfel, aparatul foto a devenit un instrument de lucru care mi-a permis să aduc relieful scoarței terestre în amfiteatru.

În ceea ce privește grădinăritul, am admirat întotdeauna curțile bine întreținute, așa că, odată mutat la casă, îngrijirea florilor, a livezii și a gazonului a devenit o îndeletnicire prin care rămâneam conectat cu natura. Aceste pasiuni, fie că vorbim de fotografie sau de grădinărit, au în comun același lucru: respectul pentru mediu și dorința de a păstra frumosul în stare pură. O altă pasiune care îmi definește spiritul este cea pentru călătorii și drumeții montane. După ani de zile în care majoritatea ieșirilor în teren au fost legate inevitabil de activitatea de la facultate, în ultima perioadă am reluat drumețiile „amicale” la inițiativa colegului și prietenului, Petrică Bostan. Alături de el și de colegul Costică Amariei, am trăit adevărate momente de prietenie autentică, străbătând culmile Munților Făgăraș sau Retezat.  Planul nostru este foarte optimist și curajos: să ne bucurăm de potecile muntelui în același ritm, cel puțin până la vârsta de 80 de ani.

I.L.În încheiere vă sfătuiesc să vă rugați timpului să vă păstreze la fel. Mulțumesc că ați stat de vorbă cu mine !

D.D. Vă mulțumesc și eu pentru acest dialog care m-a purtat prin atâtea amintiri dragi! Cred că, în sinea noastră, fiecare se roagă ca timpul să îi păstreze nealterate spiritul și sănătatea, tocmai pentru a putea continua cu aceeași bucurie pe calea despre care am vorbit astăzi. Atât timp cât curiozitatea de a explora natura rămâne vie, iar dorința de a transmite mai departe „sămânța” geografiei nu scade, înseamnă că timpul este un aliat. Îmi doresc să rămân același om de nădejde pentru studenții și prietenii mei, păstrând neschimbată pasiunea care m-a ghidat de la Soci și Borca până în amfiteatrele ieșene. Sper că acest interviu a reușit să surprindă esența parcursului meu, încercând să pătrundă în toate cele trei dimensiuni ale existenței despre care vorbea Gabriel García Márquez: viața publică a profesorului, viața privată a familiei și prietenilor, dar și acea viață secretă a pasiunilor.

Interviu realizat de Iolanda Lupescu

Articolul De vorbă cu universitarul ieșean Dan Dumitriu Geografia ca destin: De la expedițiile ”Cutezătorii” la catedra universitară ieșeană apare prima dată în Ecoul muntilor.

La Teatrul Tineretului din Piatra-Neamţ a fost distribuită în mai multe spectacole: „Vara trecută la Ciulimsk”, „Nevestele vesele din Windsor”, „Trei surori”, „O noapte furtunoasă”, „Cei trei muschetari”, „Dulcea ipocrizie a bărbatului matur”, „Îmblânzirea scorpiei”. Aici a lucrat cu regizori precum Alexandru Tocilescu, Eduard Covali, Emil Mandric, Alexandru Dabija, Iulian Vişa.

Când s-a decis să se înscrie la Facultatea de Teatru, a beneficiat de susţinerea părinţilor, care au fost, însă, surprinși de alegerea fetei lor. „Când am intrat prima dată, erau șase locuri pe țară! Nu știu de ce, dar în perioada aia, toate fiicele de la cei care lucrau în Comitetul Central, toate voiau să se facă actrițe. Era o nebunie. Eu eram fiica nimănui, venită din fundul Moldovei… şi am picat prima sub linie…”, își amintește Virgina Rogin.

Chiar dacă nu a intrat la facultate, a reușit să joace la un teatru, tocmai în capătul celălalt al țării, la Oradea. „A venit directorul teatrului din Oradea și m-a întrebat dacă vreau să lucrez. Și m-am dus. Nu împlinisem 19 ani. Am dat un examen, m-au acceptat. Mi-au dat o cabină din teatru în care să locuiesc, unde erau zidurile sparte pentru că se renova și era un frig groaznic”, mai spune actrița cu origini în județul Neamț. Apoi a urmat cursurile Facultății de Teatru, Secția Actorie, din cadrul Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică din București, la clasa profesorului Dem Rădulescu.

Valoarea artistică pe care a dovedit-o pe scândura pietreană a făcut ca Virginia Rogin să fie „ademenită” de instituții teatrale din București. Astfel, în anul 1981, s-a transferat la Teatrul „Ion Vasilescu”, iar ulterior (1987), la Teatrul „Giulești”, astăzi „Odeon”. În Capitală, a creat o serie de „măști” în spectacole precum: „Gaițele”, „Genocid sau ficatul meu e fără rost”, „Agnes, aleasa lui Dumnezeu”, „joi.megaJoy”, „Family Affairs”, Zița, din „O noapte furtunoasă”, alături de Florin Măcelaru (1979).

Actriţă completă, Virginia Rogin a făcut şi film, fiind distribuită de regizori precum Virgil Calotescu, Sergiu Nicolaescu, Dinu Cocea, Ion Cărmăzan, în filmele „Rețeaua S”, „Ultima noapte a singurătății”, „Lișca” , „Ecaterina Teodoroiu”, „Accident”, „François Villon”, „Buletin de București”.

În ceea ce urmează, vă propunem să o cunoaștem mai îndeaproape pe Virginia Rogin, printr-un dialog consemnat în decembrie 2023.

Fata de la poale de Ceahlău

– Copilăria și adolescența pregătesc și duc, firesc, către maturizare. Cum a fost la Dumneavoastră. Vorbiți-ne, vă rog, despre rădăcini, despre locul și oamenii care v-au pregătit pentru ceea ce a urmat.

– De la început pot spune că sunt foarte mândră de două lucruri din viața mea: locul de unde mă trag și zodia în care m-am născut. Sunt, ca zodie, scorpion (zodie foarte puternică și puțin influențată de alte zodii), și de loc din Buhalnița, comuna Hangu, de la poalele Ceahlăului. Sunt cele două caracteristici de bază ale mele, care m-au ajutat foarte mult în viață. Sunt mândră să afirm, de câte ori am ocazia, că sunt munteancă iar Ceahlăul străjuiește locul meu natal.

Copilăria mea s-a desfășurat, până pe la șase ani, până să se termine barajul de la Bicaz, la poale de munte. Apoi, și fiindcă tata era militar de carieră, ne-am mutat la Bacău. Acolo unde am făcut primii ani de școală și liceul. A fost vremea în care, fiindcă mama era foarte bolnavă și a tot stat prin spitale, am avut grijă de fratele meu mai mic, pentru care aproape că devenisem o a doua mamă. Am avut multe greutăți de înfruntat încă de mică. Mergeam la școală câte cinci-șase kilometri (dus și întors), cu fratele meu lângă mine (pe care, pentru că el era mic, avea vreo trei ani, îl țineam cu mine în bancă).

Vacanțele le petreceam la bunici. Cele de vară, la bunica maternă de la Buhalnița, cele de iarnă și primăvară, când era mai rece, la bunica de la Almaș. Pe Valea muntelui eram ocrotită, vara, și de unchii mei, care rămăseseră cu mama lor. Bunica de aici era o femeie extrem de bărbătoasă, iar în tinerețe fusese cochetă, se trăgea dintr-o familie înstărită de la Secu de notari și avocați. Fiindcă s-a măritat din dragoste, cu alesul inimii care nu era de aceeași condiție socială, familia a cam îndepărtat-o și, după ce a rămas văduvă, a trebuit să aibă singură grijă de copii și gospodărie. La bunica era un mic tranzistor pe baterii (nu era încă energie electrică în sat) și ascultam împreună cu ea teatru radiofonic. Aceste spectacole îi plăceau și ei foarte mult. Ce să zic? Verile erau minunate, deși viața pe atunci era dură – erau anii cincizeci –, eram liberă, umblam desculță pe dealuri. Așa s-a făcut că între mine și aceste locuri de la Buhalnița s-a creat o legătură foarte puternică care durează și astăzi. În fiecare an revin și îmi reîncarc bateriile. E locul în care doresc să rămân și când nu voi mai fi.

Bunica paternă a fost strămutată la Almaș. Aici, în vacanțe, petreceam timpul în compania verilor mei, cu toții băieți. Eu, fiind singura fată, eram răsfățată de ei, eram ca o prințesă. Aceste vacanțe m-au făcut să fiu o fire mai băiețoasă.

Am avut o copilărie frumoasă, ca orice copilărie, dacă ești sănătos și nu trebuie să mergi prin spitale. Au fost locurile în care s-a clădit caracterul meu, tăria și rezistența de acolo mi se trag.

Primii pași înspre cariera artistică și încercările pentru admitere

–  Ce a urmat?

– Simțind că am ceva talent, în adolescență m-am înscris, la Bacău, la cursurile Școlii Populare de Artă. Acolo am avut șansa să dau peste un actor al teatrului din Bacău, care mi-a fost câțiva ani profesor, Ion Ghelu se numea. Am luat un premiu de recitare la un festival al liceenilor, undeva pe la Slănic Moldova. Țin minte că mama îmi pregătise o rochiță nouă și frumoasă, care a fost distrusă într-un incendiu care a cuprins autobuzul cu care mergeam. Nu au fost victime, doar pagube materiale.

Domnul Ghelu m-a pregătit, mi-a făcut un repertoriu pentru concursul de admitere. El i-a convins pe ai mei că merit să merg pe drumul actoriei. Mama și tata, deși nu o duceau prea bine cu banii, m-au susținut mereu. La primul examen al meu pentru a intra la Actorie am picat. Prima sub linie. Erau șase locuri pentru toată țara, Bucureștiul având singura facultate de actorie din acea vreme. Eu am fost a șaptea. Eșecul l-am trecut ușor, fiindcă nu l-am considerat chiar eșec. A șaptea aspirantă la teatru pe țară nu era rău, mai ales că am avut contracandidate fiice de activiști de partid și chiar de actori. Conta pentru mine că fusesem luată în seamă.

După concurs, m-am angajat ca bibliotecară la o școală de la sat. Dar, ulterior, am fost sunată de directorul de teatru de la Oradea, care auzise de minte și m-a invitat să fac parte, după ce am dat și acolo un examen, din colectivul instituției ca actriță corp-ansamblu. A fost un an care m-a ajutat. Am jucat și am căpătat experiență. Trupa era destul de bună.

A trecut anul. Între timp, domnul Ghelu m-a recomandat lui Octavian Cotescu, fostul său coleg de facultate. Acesta, după ce m-a văzut, m-a încurajat și am dat și a doua oară examen de admitere la București. Iar am picat și tot prima sub linie. A fost momentul unei mari dezamăgiri și descurajări. Postul de la Oradea nu mai era, fiindcă fusese ocupat de o absolventă, Ruxandra Sireteanu.

Șansa a fost iar de partea mea. Am fost chemată să fac parte din colectivul de la Satu Mare. Acolo am lucrat cu Tocilescu. Era o trupă bună, cu Anca Pandrea, Ion Haiduc, Petre Moraru, Coca Bloos. Coca, care nici ea nu era actriță cu studii. Era ziaristă și, fiind pasionată și talentată, fusese chemată de la Cluj.

Am fost distribuită într-o piesă a lui Toca (Alexandru Tocilescu, n.r.), care era student la regie, în ultimul an. Cu acel spectacol am venit la București (la Teatrul de comedie), spre vară, când el trebuia să susțină în fața comisiei, examenul de licență, examenul de stat, cum se chema atunci. Așa s-a făcut că am fost văzută din nou de actorii mai vechi și de profesorii de la București.

M-am dus să dau iar admitere. A treia oară a fost cu noroc. Am intrat ultima pe listă, dar asta nu mai conta.

„Teatrul Tineretului era ceva de vis pentru orice tânăr actor, toată lumea era înnebunită să ajungă aici.”

– Cum au fost anii de la T. T.?

Deși până să vin la Teatrul Tineretului nu am stat în Piatra-Neamț nici o zi, acest oraș a rămas pe viață în sufletul meu.

La finalul anilor de studii, prin repartiție am ajuns la Piatra-Neamț. Pentru că am fost șefă de promoție și aveam posibilitatea să aleg. Doar că la Teatrul Tineretului nu se putea intra decât prin concurs, nu aveau locuri disponibile. Directorul teatrului de la Cluj, care mă văzuse de-a lungul timpului, mă aprecia și mi-a propus să merg acolo. Am zis da. Numai că în ultima secundă, Piatra a scos două locuri: fată și băiat. Aceast fapt îmi schimba perspectiva. Teatrul Tineretului era ceva de vis pentru orice tânăr actor. Toată lumea era înnebunită să ajungă aici. Era singurul teatru din țară care mergea în străinătate, lucrau regizori importanți la Piatra, era o trupă tânără și talentată. Ce mai, T. T. -ul era pe niște culmi înalte atunci!

Cei care plecau spre București erau Rozina Cambos, fosta mea colegă de bancă din anii de liceu, și Horațiu Mălăele. Pe locurile eliberate de ei am venit eu și Eugen Cristian Motriuc. Aici i-am găsit pe Carmen Petrescu, Chiribuță, Uritescu, Muscă, Nicoară, Dan Borcia, Raluca Zamfirescu, Gheorghe Dănilă, Mircea Bibac, Dragoș Pâslaru, Radu Voicescu, Eugen Apostol, Pușa Balaure, Cafrița, Ghenescu, Florin Măcelaru, Georgeta Cacevschi, Tatiana Ionesi.

Era o atmosferă minunată. Am fost primită foarte bine. Primul meu rol a fost într-o deplasare în străinătate, unde a trebuit să înlocuiesc o colegă care devenise indisponibilă. Debutul meu pe scena Teatrului Tineretului a fost cu „Nevestele vesele din Windsor” (de William Shakespeare, traducerea: Vlaicu Bîrna, regia: Alexandru Tocilescu, muzica: Nicu Alifantis, scenografia: François Pamfil, coregrafia: Doina Andronache – n.r.). A fost un debut fulminant. Îmi aduc cu drag aminte că toată ziua, ba chiar și noaptea, stăteam în teatru. Lucram, ne ajutam unii pe alții. Nimeni nu se ducea acasă, deși printre noi mai erau și familiști. Era o nebunie, nu m-am simțit o clipă că sunt în provincie. Era ca o prelungirea a „Casandrei” (Studioul „Casandra” era locul spectacolelor bucureștene ale studenților – n.r.). Toată lumea bună venea la Piatra în acea vreme.

Pe lângă Tocilescu, aici am jucat sub regizori importanți, precum Edi Covali, Iulian Vișa, Emil Mandric, Nicolae Scarlat, Sandu Dabija (în „O noapte furtunoasă”). Iar spectacolele în care am jucat au fost apreciate ca fiind dintre cele mai bune. Alături de „Neveste…”, au mai fost „Îmblânzirea scorpiei”, „Trei surori”. Cei patru ani de studenție și perioada de alți patru ani petrecută la Piatra a fost cea mai frumoasă parte a vieții mele de până acum.

„Când trece un cal alb pe lângă tine, pune-i căpăstru atunci, că nu se știe dacă mai trece vreodată”

Cu „Nevestele…” am o întâmplare care a m-a marcat. Se spune că, în viață, când trece un cal alb pe lângă tine, pune-i căpăstru atunci, că nu se știe dacă mai trece vreodată.

Am jucat la „Bulandra”, unde a mai rămas o sală pe-afară, așa de multă lume voia să vină să vadă spectacolul. A fost, cum se spune, rupere de uși. A fost în sală și Ciulei. Pe de altă parte, după două zile de la acest eveniment al nostru, Uritescu avea de susținut concurs de angajare la „Bulandra” și m-a rugat pe mine să urc cu el pe scenă și să îi dau replica din câteva secvențe din piesa lui Shakespeare. Fiindcă prilejul turneului T. T. -ului în Capitală era speculat de mai mulți colegi – urma să dea un concurs de intrare la un teatru din București și Chiribuță și alții – directorul Mandric m-a avertizat: „urci pe scenă alături de Uritescu, dar doar el susține concurs, nu și tu; tu rămâi la Piatra, unde am nevoie de tine să faci Mașa, din «Trei surori», va veni și Vișa cu un proiect important.” Mi-a fluturat pe sub nas un viitor strălucit care mă aștepta în continuare la Piatra.

În timpul concursului lui Uritescu, cu mine pe scenă, sunt întrebată de Ciulei dacă nu dau și eu concurs. Eu, de colo, că nu mă lasă, că sunt în plină stagiune. „Aranjăm noi asta”, a zis Ciulei. Eu o țineam pe-a mea. Ei bine, corectitudinea mea m-a costat alți câțiva ani, ca și la admitere. Cu greu am putut ajunge apoi în București, nu se mai scoteau posturi acolo, aveam nevoie și de buletin de Capitală. Am pierdut câțiva ani.

De aceea spun eu, când trece un cal alb pe lângă tine, pune-i căpăstru atunci, că nu se știe dacă mai trece vreodată. A fost o lecție dură pe care mi-am însușit-o.

„Premiile sunt doar pentru o recunoaștere pe moment”

– De-a lungul carierei ați primit premii și distincții care v-au răsplătit truda artistică. Cât de mult (sau de puțin) au contat acestea pentru Dumneavoastră? Au fost ele o motivație în plus?

– Nu. Desigur, pe moment m-au bucurat. Dar apoi, nu m-au ajutat. Cel puțin în România, premiile nu înseamnă nimic, decât o recunoaștere pe moment. Un premiu trecut în CV nu îți aduce regizorii pe cap, că vezi Doamne ce premiu ai luat tu. Lucru valabil și în trecut, valabil și astăzi. Din păcate.

Teatrul și filmul sunt două lucruri minunate, fiecare în felul său.

– Sunteți cunoscută și ca actriță de film. Cum ați făcut trecerea, încă de dinainte de ’89), ce v-a determinat să treceți „pârleazul”? Cum e pentru actrița Virginia Rogin comparația teatru/film, spre care înclinați balanța

– Primul film l-am făcut în studenție. Chiar m-a și mirat că mi-a dat voie „Bibanul” (Dem Rădulescu, profesorul de atunci al Virginiei Rogin, n.r.). Filmul, în care am făcut rol principal, se chema „Ultima noapte a singurătății”, cu Costel Constantin ca partener (1976, regizor: Virgil Calotescu, în distribuție mai apăreau, printre alții: Stela Popescu, Mircea Albulescu, Iurie Darie – n.r.). Eram, în acea vreme, studentă la clasa lui Dem Rădulescu, cu Constantin Dinulescu asistent în primul an, apoi cu Adriana Piteșteanu asistentă în ceilalți trei ani. Era prima clasă pe care o avea ca profesor principal.

Care îmi este mai aproape de suflet, teatrul sau filmul? Eu le iubesc pe ambele. Teatrul are partea de boierie, de lux. În film, în schimb, ești mercenar. Totul e pe moment, rămâne pe peliculă. Teatrul e o chestie vie, unde etapa cea mai dragă mie sunt repetițiile. Atunci se clădește personajul, îl descoperi, când pui cărămidă peste cărămidă, până scoți personajul. Îmi place la nebunie această etapă a lucrului de actor. Eu sunt o fire foarte serioasă și riguroasă. Bine, am și o intuiție a personajului foarte bună, fapt care mă ajută. Cam cum era Dinică. Acesta nu stătea prea mult să studieze, să gândească personajul. El mergea la țintă, prin intuiție. Îi ieșea rolul din prima.

La film nu întâlnești partea aceasta, a repetițiilor. Are alt farmec filmul. Aici e și alt stil de interpretare. Nu orice actor de teatru poate face film și invers. Teatrul și filmul sunt două lucruri minunate, fiecare în felul său. Amândouă sunt dragi sufletului meu.

Privire către tinerele generații

– Activați în continuare, în teatru și în film, alături de mulți tineri talentați care au pornit pe calea acestei frumoase arte. Vă regăsiți în aceștia?

– Nu prea. E o generație cu totul altfel față de ceea ce am trăit eu la acea vârstă. Eu am și predat vreo șase ani la facultate, la UNATC, la fosta clasă a Olgăi Tudorache, eram cu Adrian Pintea. Și am găsit că studenții nu erau atât de serioși, atât de pasionați pe cât mă așteptam. Nici respectul față de profesor, de meserie nu e același. O spun cu regret. Eu iubesc enorm tinerii, îmi place și îmi face bine să stau printre ei, și la teatru și când lucrez pentru filmările la diversele seriale, să iau din energia lor. Astfel că îi văd cum gândesc, cum reacționează. Nu-i învinuiesc, doar constat. Evident că și printre ei sunt actori foarte talentați, care nu sunt puși în valoare. Mă gândesc de multe ori că dacă nu ar fi serialele românești de pe posturile comerciale, televiziunea nu ar vedea actori români. Singura punte între noi și publicul din provincie sunt aceste seriale. Teatrele din București nu mai merg prin țară, cum se întâmpla când eram eu la Bacău. Fiind copilă, mergeam la teatru și îi vedeam pe cei mai mari actori ai țării. Noi, pe când eram la T. T., făceam turnee de câte o lună de zile numai în zona Ardealului, treceam prin toate localitățile mai mari sau mai mici. Jucam și câte două ori pe zi. Acum, cu excepția festivalurilor, teatrele din Capitală nu mai văd provincia. Din cauza lipsurilor financiare și din alte cauze.

– Un cuvânt, la final, pentru acești tineri, care vor merge sau care deja merg, pe cărările artei teatrale și/sau cinematografice.

– Dragii mei, să fiți foarte serioși făcând această frumoasă muncă. Să munciți mult. Să nu renunțați la pasiunea voastră, dacă este puternică și reală. Și să nu deznădăjduiți. Să mergeți până la capăt. Nimic nu se obține ușor, cu atât mai mult în această meserie.

– Vă mulțumesc!

Valentin Andrei

Articolul Interviu cu actrița Virginia Rogin: „TEATRUL TINERETULUI ERA UN LOC DE VIS PENTRU ORICE TÂNĂR ACTOR AL ACELOR VREMURI” apare prima dată în Ecoul muntilor.

Un film realizat de Florin Alexandru Iordache

1. Ce v-a atras spre drumul pe care sunteți astăzi?

Cred că totul a început în copilarie. Când am învățat să citesc, nu mă mulțumeam să parcurg poveștile de la început până la sfârșit. Simțeam nevoia să intru în ele, să le trăiesc. Ieșeam în natură și îmi imaginam că sunt unul dintre personaje, că fac parte din acele lumi. De multe ori, nici nu aveam nevoie de o carte în mână, inventam singur povești, personaje și destine. Uneori le construiam cu finaluri fericite, alteori dramatice, ca în romanele pe care le citeam. Îmi plăcea să le dau nume, să le creez un trecut, un viitor, să le fac cât mai reale în mintea mea. Cred că acea joacă a copilăriei a fost, de fapt, prima mea școală de imaginație.

2. Și totuși, nu ați ales arta din prima. De ce?

În anii de școală am descoperit că aveam și-o înclinație spre științele sociale exacte. Îmi plăceau matematica și fizica și reușeam să obțin rezultate bune. Părinții au văzut asta și m-au îndrumat către Politehnică. În adâncul meu, visam să fac cinematografie. Eram fascinat de filme și de ideea de a spune povești vizual, dar atunci, în contextul acelor ani, mi se părea ceva îndrăzneț, aproape science-fiction. Nu am avut curajul să spun„Asta vreau să fac”. Așa că am ales o variantă mai sigură.

3. Cum a fost experiența facultății?

Am intrat la Automatizări și Calculatoare și, încă din primele luni, am simțit că nu este drumul meu. Era un mediu extrem de tehnic, foarte riguros, în care creativitatea era aproape inexistentă. Eu venisem dintr-un univers interior plin de imaginație, iar aici parcă cineva închisese ușa către acea parte din mine. Cu toate acestea ,nu am vrut să renunț. Am considerat că trebuie să duc la bun sfârșit ceea ce am început, chiar dacă era greu. Așa am învățat disciplina si perseverența, calități care, culmea, mi-au fost utile mai târziu și în artă.

4. Ați lucrat în domeniu după absolvire?

Da, am lucrat aproape cinci ani ca inginer de test. A fost o experiență care m-a ajutat să îmi dau seama și mai clar de ce nu mă simțeam împlinit. Partea tehnică avea frumusețea ei, logica, ordinea, precizia, dar lipsea ceva esențial pentru mine: libertatea de a crea. Simțeam că nu pot să îmi pun amprenta personală pe ceea ce făceam, că totul era limitat de reguli stricte.

5. Și atunci a apărut fotografia?

Exact. Mi-am cumpărat primul aparat de fotografiat mai mult din curiozitate, fără să îmi dau seama atunci că va fi un punct de cotitură. Fotografia mi-a dat din nou libertatea de a spune povești, dar într-un mod diferit, imagini, prin lumină, prin compoziție. Am început să învăț singur, în paralel cu munca din domeniul tehnic. Mă documentam, citeam, experimentam în fiecare moment liber. Era o evadare din rigiditatea jobului meu. Și, încet-încet, am realizat că acolo, în acele cadre surprinse de mine, se regăsea aceeași bucurie pe care o aveam când eram copil și inventam povești.

6. Ați putea să ne împărtășiți o poveste din viața dumneavoastră?

Da, aș putea să spun o „felie” din viața mea, chiar dacă e o poveste bizară și dureroasă. S-a întâmplat în 2025, chiar după ce m-am titularizat ca lector. Ar fi trebuit să fie un moment de mare bucurie pentru mine, dar, cumva, nu m-am putut bucura cu tot sufletul. Parcă aveam un sentiment că urmează ceva rău.

7. Și acel sentiment s-a adeverit?

Da. La scurt timp după, bunica mea, singura bunică pe care o aveam, a căzut în curte. Era iarnă grea, ieșise după câteva zile de stat în casă, probabil a alunecat pe gheață. A căzut rău pe gheață, pe spate, și și-a rupt femurul. Era în vârstă, 81 de ani, dar încă mergea singură, era lucidă, doar că suferea de diabet și lua multe medicamente.

8. Cum a decurs totul după accident?

A fost dusă la spital chiar în ziua Sfântului Haralambie, o sărbătoare importantă în satul nostru. Din păcate, din cauza anticoagulantelor pe care le lua, medicii nu au putut s-o opereze imediat. Trebuia să treacă câteva zile pentru a-i scoate tratamentul din organism. Între timp, starea ei s-a înrăutățit. I-a scăzut mult saturația și a intrat într-o comă indusă.

Un film realizat de Florin Alexandru Iordache

9. Ați reușit să fiți lângă ea în acele momente?

Din păcate, nu. Eu eram la Cluj și nu am putut să ajung în timp să o văd. A fost foarte greu să stau departe, cu frica și incertitudinea în suflet.

10. Revenind la ocupație, ce ați învățat din acest parcurs?

Că drumul spre tine însuți nu e niciodată drept. De multe ori treci prin locuri care nu îți aparțin doar pentru a înțelege unde îți este locul. Am învățat să nu îmi fie frică să caut, să experimentez, să greșesc. Și am înțeles că poveștile, fie că le spui prin imagini, devin cu adevărat puternice doar atunci când le trăiești cu sufletul.                                                                                                                                                                                                                                

Alexandru Bianca și Tanasă Diana

Articolul Drumul spre tine însuți nu e niciodată drept Interviu – Florin Alexandru Iordache apare prima dată în Ecoul muntilor.

Alăturăm articolul realizat de două mici jurnaliste cu domnia sa:

În tabăra Catharsis am avut ocazia să-i luăm interviu domnului Sergiu Ciocoiu care este reporter.

1.Cum v-ați început cariera de redactor?

E o poveste lungă și oarecum legată de formarea mea. Îndrăgostit de lectură, am terminat Facultatea de Litere, și în ciclul facultății am colaborat cu o serie de reviste din rațiuni pecuniare, aveam nevoie de bani și o sursă de venit putea să intervină în urma acestor colaborări cu ziare. Făcând facultatea de filologie, scrisul îmi era la îndemână. Mi-a fost mult mai ușor să întocmesc articole, să mă descurc prin cuvântul scris datorită acestei facultăți, care presupune să citești și să scrii, sintetizând foarte multe. Am început încă de la vârsta de 18 ani să scriu. Când scrii un articol nu ești numaidecât redactor, poți fi și reporter. Un redactor poate să fie și reporter atunci când realizează și munca de teren pe care o faci dincolo de a redacta, de a alcătui un articol, care poate să fie o știre, o poveste, un reportaj despre ceva. Un reportaj este o știre mai lungă. O știre poate să fie de genul:,,Astăzi s-a întâmplat, a avut loc evenimentul cutare…în Piața Sfatului din localitatea…au luat parte invitați din alte comune. Organizatorul evenimentului este domnul director, profesor sau primar, acesta ne-a spus:’’ și ni se arată între ghilimele ceea ce a spus organizatorul și se continuă cu o concluzie. Asta ar fi știrea. Reportajul presupune să te mai întinzi puțin cu această știre: te mai duci la un participant și îl mai intrebi:,,Cum vă simțiți la acest eveniment?’’, te mai duci la un expozant și începeți cu introducerea. Deci reportajul este o poveste mai lungă decât știrea în sine, care răspunde la întrebările: ,,Când? Ce? Cum? Unde?’’.

2. Care este partea dumneavoasră preferată din munca de redactor?

Pot spune mai multe etape. În primul rând documentarea: vezi că este un eveniment. Apoi munca de pe teren, care este foarte plăcută și practică, aduni tot materialul vrut, apoi te întorci cu materialul vrut, de multe ori cu trei sau patru camere. După aceea ajungi cu toate cadrele acelea și trebuie să faci o emisiune inteligibilă, toate imaginile acelea trebuie să le pui într-un fel și începi să lucrezi la studio, să faci decupajul pentru fiecare sursă video, să faci textul, alegi ce anume pică, ce anume rămâne din ceea ce aveți pe casetă și asta îmi place cel mai mult. Îmi place foarte mult munca pe teren, dar la fel de bine mă simt în largul meu și atunci când scriu un text. Eu montez singur emisiunile, le mai și filmez, dar sigur echipele TVR sunt complete cu operator, asistent, șofer și redactor. Deci partea de teren mi-ar plăcea cel mai mult din ceea ce presupune să fac un articol.

3. 3. La ce vârstă ați constatat că sunteți pasionat de lectură?

Lecturile apar de mic copil, aș putea spune pentru că noi în anii ‘70, nu aveam la dispoziție telefoane mobile sau alte gadget-uri cu care să-ți ocupi timpul, așa că citeai. Erau fel de fel de cărți de povești, bineînteles, apoi povestiri, aventuri, cu vârsta. Am început să citesc la șase ani, înainte de a fi în clasa întâi. Când mi-am dat seama că-mi place, într-adevăr lectura? Cred că undeva pe la 19 ani, când i-am dat un alt sens lecturii, am văzut o altă valență în cărți și mi-am dat seama că ele pot să formeze un om, să-l schimbe, să-l întărească, să-i deschidă lumi și sensuri noi. În tot acest timp citeam ca să mă informez, citeam fiindcă programele de televizor nu erau așa captivante și vedeam o carte ca pe un film. Aș putea spune că nevoia ne-a făcut pe toți din perioada generației mele să citim, chiar dacă mai târziu ne-am dat seama că există un sens în această lectură.

4. Ce vă face să fiți pasionat de televiziune?

Televiziunea este un jurnalism dus la extrem, este complexă, deoarece dacă faci radio ai venit cu raportul bun, cum faceți și voi acum: ai tăiat, ai făcut, ai redactat și articolul e gata. Televiziunea e mult mai mult, sunt camere, trebuie să stai de vorbă cu oameni, trebuie să stai tu să faci o prezentare video, trebuie să fii convingător, trebuie să fii credibil, trebuie să fii plăcut și, cum vă spuneam, nu se termină totul aici, totul este gata în cabina de montaj, unde se montează acel puzzle, piesă cu piesă, și apare viziunea finală. Televiziunea cred că e o provocare, nu aș spune că sunt un om căruia îi plac numaidecât provocările, dar este ceva serios și complex, dacă este făcută așa cum trebuie.

5. Ce vă face să fiți pasionat de vehicule?

A fi pasionat de vehicule nu e mare lucru pentru un bărbat, la fel cum fetelor le plac păpușile, așa și băieții sunt de obicei aplecați înspre vehicule. Ar fi o ciudățenie, deoarece eu nu am terminat o facultate mecanică. Între filologie și mașini nu prea sunt raporturi imediate sau vizibile. Mi-au plăcut de mic mașinile, toate lucrurile la mine s-au întâmplat de mic, mi-au plăcut mașinile teribil, mi-au plăcut tot timpul. Mult timp a fost greu să faci o emisiune auto, deoarece presupune multe etape care țin de legea audiovizualului, de publicitate, este greu să vorbești despre o mașină fără să ai un contract de publicitate, fiindcă altfel se consideră că fac publicitate și poți fi tras la răspundere, să plătești amendă, etc. În sfârșit, acum am găsit un cadru în care să putem face aceste emisiuni și mă bucur de ele. Mașinile sunt o provocare, se dezvoltă, sunt ca niște ființe vii și tot timpul raportate la capriciile modei și exigențele vremurilor pe care le trăim. Mașinile evoluează la fel ca și telefoanele pe care le aveți voi.

6. Preferați mai mult cum sunt sau erau construite vehiculele în trecut sau în prezent?

Sincer să fiu, până să încep să fac emisiune, îmi plăceau mai mult cele din prezent. Ajungând să conduc foarte multe mașini ale prezentului mi-am dat seama că tot mașinile din trecut sunt mai frumoase. Mă deranjează enorm acel afișaj, acel display mare pe care îl au, ostentativ, aproape toate mașinile prezentului. Vreau ceasul la mașini așa cum era la mașinile mai vechi. Deci îmi plac mai mult mașinile ceva mai vechi, nu foarte vechi numaidecât. Acum toate mașinile tind să fie la fel din rațiune de posturi, de ergonomie, au ajuns într-un moment în care nu pot să arate altfel decât toate în aceeași manieră, ca să fie comode, să nu consume mult, și așa mai departe. Înainte mașinile erau mai cu personalitate, mai în felul lor.

          Îi mulțumim domnului Sergiu pentru sinceritatea sa și pentru timpul oferit!

Asavei Casandra

Bortișcă Ioana

Articolul Interviu cu domnul Sergiu Ciocoiu: De la pasiunea pentru lectură la Jurnalism și Televiziune apare prima dată în Ecoul muntilor.

Teatrul este una dintre cele mai vechi și mai nobile forme de artă, un univers viu în care emoția, cuvântul și gestul se întâlnesc pentru a da glas poveștilor care ne definesc. Pe scenă, timpul capătă altă dimensiune, iar realitatea se împletește cu visul, într-un dans delicat între actor și spectator. Fie că râdem, plângem sau rămânem tăcuți, teatrul ne atinge într-un mod profund, ne provoacă să gândim, să simțim și să ne descoperim pe noi înșine prin ochii altora. Este un act de creație efemer, dar cu ecouri puternice, o artă care respiră prin fiecare privire, replică și aplauze.

Pentru a afla mai multe detalii despre teatru și rolul său, am rugat-o pe doamna Andreea J. Darie (actriță la Teatrul Municipal „Bacovia”) să ne răspundă la câteva întrebări.

M.B – Bună ziua, doamna Andreea J. Darie! Vă mulțumim ca v-ați răpit din timpul dumneavoastră prețios, pentru a ne acorda acest interviu.     Fiecare din noi este, în primul rând, un om cu o poveste de viață. Cine este Andreea J. Darie?

Bună ziua, Maya! Mulțumesc că te-ai gândit la mine. Cine sunt eu? Cine știe… Nu cred că voi afla răspunsul la această întrebare prea curând, însă îți pot povesti câteva aspecte despre rolurile sociale pe care le-am primit de-a lungul timpului. Am fost sportiv de performanță, am practicat handbal 8 ani, apoi am devenit actriță, apoi mamă, iar acum asistent universitar doctor la Universitatea Națională de Arte „George Enescu” Iași. Sunt un om care încearcă să își îndeplinească rolurile sociale cu profesionalism și responsabilitate, precum și cel de mamă, care pentru mine este, în fapt, cel mai important și demn de menționat.

Ce v-a determinat să alegeți această profesie?

Voi vorbi pentru început de meseria de actor. Îmi este dificil să precizez ceva concret, căci a fost mai cu seamă o menire, o chemare lăuntrică, acompaniată de inconștiență și o dorință extremă de independență. De asemenea, încercarea de exprimare și de căutare de sine a fost, din nou, un important pilon în luarea acestei decizii. Apoi, în ceea ce privește profesia de pedagog cred că se conturează alte aspecte. În urma finalizării tezei de doctorat „Clovnerie și teatralitate. O cercetare asupra actorului-clovn”, angajarea în cadrul universității a venit ca un pas firesc. Pe parcursul anilor de studii am experimentat predarea sub forma orelor de voluntariat, iar astfel, atât eu, cât și conducerea facultății am sesizat că prezența mea ar putea aduce beneficii studenților. Scopul meu inițial nu a fost acela de a deveni asistent, ci m-a interesat, mai degrabă, cercetarea pe care o începusem, și pe care am bucuria să o continui și acum. Cred că pedagogia implică, pe lângă profesionalizarea responsabilă în acest sens, și har. Mai cred că dascălii devin suma dascălilor adevărați pe care i-au avut. Eu am avut bucuria întâlnirilor cu astfel de profesori, cărora le voi rămâne recunoscătoare pentru totdeauna.

Care sunt hobby-urile dumneavoastră?

Din fericire, hobby-urile mi-au devenit profesie. Îmi place, totuși, să privesc filme, să citesc, să ascult sau să vizionez spectacole de operă și să citesc copilului meu povești.

Ai nevoie de o pregătire aparte pentru a merge la un spectacol de teatru?

Nu cred că se pune problema unei pregătiri aparte, însă consider că nivelul cultural și educațional pe care îl ai îți poate oferi perspective diferite asupra produsului pe care îl vezi. Astfel, spectatorul care nu cunoaște piesa spectacolului, curentul literar în care a fost scrisă, situația geo-politică ș.a.m.d. va avea mai puține informații despre mesajul profund pe care scrierea dorește să îl transmită. Apoi, teatrul este o formă de artă hibridă, care include sensuri multiple și simboluri. Acestea provin, de cele mai multe ori, din conștiința culturală colectivă, care poate fi dobândită doar prin însușirea de informații. Cu cât „bagajul” cultural este mai vast, cu atât spectatorul va avea o privire mai clară asupra produsului pe care îl consumă.

În ce măsură considerați că teatrul ne ajuta pe plan emoțional și cum se raportează muzică, literatură și alte tipuri de arte?

Este o întrebare dificilă. Cu siguranță ne ajută. N-aș ști să nominalizez precis care sunt acțiunile și rezultatele, căci există un grad mare de subiectivitate și cauzalitate. Fiecare individ este diferit, iar contextul vieții sale influențează rezultatele unui demers. Însă, teatrul contribuie la o mai bună exprimare în public, la o cunoaștere mai amplă asupra mecanismelor psihologice de funcționare, construiește sentimentul de empatie și dezvoltă simțul estetic. Cu siguranță aceste lucruri ajută pe plan emoțional. Despre alte timpuri de arte nu aș ști să mă exprim decât folosind deduceri și supoziții. Muzică, fără îndoială, este strâns legată de emoțional, îl desăvârșește și stimulează. Cred că de aceea avem nevoie de a înțelege ce e bine să ascultăm, la ce ne lăsăm sufletul să tresară. Pictura, literatura și toate celelalte tipuri de arte vor impulsiona și oferi imbolduri specifice dezvoltării noastre. Cred că, de fapt, ar fi indicat să ne gândim ce anume ar trebui îmbunătățit pe plan emoțional pentru a ști ce avem de experimentat. Aceasta ar fi, poate, o cheie de căutare.

Ce vă amintiți despre primul rol?

Îmi amintesc întotdeauna bucuria și nesațul jocului. Acestea îmi vor rămâne ca stâlp întotdeauna. Pentru ca, atunci când nu-mi voi mai ști menirea, să îmi aduc aminte.

În ce măsura un actor poate educa, schimba publicul?

Nu știu dacă actorul poate educa, dar poate oferi perspective prin joc, prin interpretare care să intrige spectatorul și să-l facă să caute informații pentru a înțelege. Teatrul este o dezbatere despre orizonturile diferite pe care le avem. Merită să dezbați cu tine însuți, sau cu ceilalți, dacă ești de acord sau nu cu ce ai văzut.

Cum credeți că ar putea fi mai promovat teatrul în școli decât în acest moment?

Cred că cea mai bună variantă ar fi aceea de a se include ore specifice, precum sunt și orele de desen și muzică. Cred cu tărie, de asemenea, că acestea ar trebui realizate de oameni licențiați în arta actorului și regie, căci doar practicienii pot înțelege din interior arta dramatică. Estetica teatrului sau literatura și practica teatrului sunt lucruri total distincte și trebuie tratate ca atare.

Care e rolul care v-a marcat cariera dumneavoastră de până acum și de ce?

Ofelia din „Hamlet” de William Shakespeare este rolul care m-a „bântuit” foarte mulți ani. Recent am realizat o monodramă pe un text scris de mine după faimoasa piesă. Am jucat acest rol în anul II. După 8 ani am făcut acest spectacol. Cred că Shakespeare a surprins complexitatea umană și a relațiilor dintre oameni atât de autentic, încât se vor putea găsi la nesfârșit cărări nebătătorite. Shakespeare este despre ce dorești să vezi, ce alegi să vezi, din ce unghi privești personajul și ce vrei să arăți din el. Este o responsabilitate să conții această libertate.

S-a schimbat teatrul în ultimii ani?

Teatrul evoluează, la fel ca noi toți. Dacă se modifică în bine sau în rău, nu știu. Poate pentru tradiționaliști, senzația este de degradare, poate pentru progresiști se vede o înaintare greoaie. Nu sunt adepta teatrului ca produs comercial. Cred că teatrul creează gust estetic, și dacă spectacolele promovează divertisment fără font atunci spectatorii vor crede că acesta este, în fapt, teatru de artă. Sunt împotriva comercialismului de acest fel.

Cât de mult contează să aveți ceva, cât de puțin, în comun cu personajul?

Nu cred că are importanță. Arta actorului ține de compoziție, actorul trebuie să construiască personajul, nu să fie el însuși personajul.

Este teatrul o formă de terapie și pentru actori?

Este pentru actori, atât cât este pentru oricine. Ține de multe aspecte contextuale ca terapia să funcționeze. Dar da, teatrul îți oferă libertatea de a te exprima, mai mult decât, poate, alte profesii. Iar această formă de libertate este interpretată de societate după buna ei înțelegere.

Care au fost momentele/oamenii care v-au făcut să creșteți? Fără de care nu ați fi fost ceea ce sunteți acum?

Voi începe cu profesorii mei din liceu: prof. de lb. și literatura română Lenuța Andonesei, dirigintele Anca Mihaela Ghiurco, prof. de educație muzicală Teodora Oglan și antrenorul Veniamin Lupan. Apoi indispensabili pentru dezvoltarea mea au fost prof.univ.dr. Emil Coșeru și conf.univ.dr. Tatiana Ionesi, fiind dascălii care au participat la insuflarea pasiunii pentru teatru și pentru frumos, a conștiinței profesională, dărunindu-mi zi de zi exemple pe care să le pot urma. Nu poate fi omisă prof.univ.dr. Anca Maria Rusu, excepțional profesor de Teoria dramei și Istoria teatrului universal, care a știut să planteze în interiorul inimii și minții mele fericirea revelației estetice. Un alt factor decisiv în formarea mea l-a avut conducătorului meu de doctorat, prof.univ.dr. Călin Ciobotari, căruia îi datorez ascuțimea, temperarea și coordonarea gândirii, dar și bucuria de a experimenta multe din șansele pe care le-am avut. Nu în ultimul rând, îi datorez mult din ce sunt astăzi lui prof.univ.dr. Octavian Jighirgiu, care m-a învățat să visez, să iubesc și să sper.

Cât de important este pentru un actor să fie activ, să caute lucruri noi și dincolo de scenă?

Cred că ține de cercetarea profesională și îl văd drept un fapt fără de care nu există dezvoltare. Viața, în toată pluridimensionalitatea ei, este obiectul de studiu al artei actorului.

Ce prețuiți la colegii dumneavoastră?

Prețuiesc la colegii mei mă învață ce înseamnă profesionalismul, dăruirea și bucuria de a fi.

Cum definiți performanța?

Definesc performanță drept cercetare permanentă, dezvoltare, punctualitate și experiment.

Poate teatrul sa facă o lume mai bună?

Nu cred. Îi poate stimula pe oameni să devină mai curioși, să caute, să se educe și astfel să devină ei singuri, conștient, mai buni, mai stăpâni pe sine. Poate oferi perspective asupra consecințelor pe care acțiunile noastre le poate avea. Dar teatrul, în sine, fără a modifica ceva în oameni, fără ca aceștia să își dorească să devină mai buni, nu poate face nimic.

Considerați că ne reprezintă ceea ce vedem la teatru? Este un fel de oglindă a noastră sau este ceva distinct?

Teatrul întotdeauna va fi o oglindă a societății și a omului, fie ea realistă sau metaforică.

 Care este mesajul pe care dumneavoastră îl adresați elevilor?

Credeți în idealurile voastre! Căutați! Munciți! Și creați-vă viața pe care considerați că o meritați. Puterea stă doar în voi. Doar voi sunteți responsabili pentru ceea ce veți deveni! Nu vă mințiți că cineva trebuie să vă ofere ceva de-a gata. E o minciună. Viitorul este în mâinile voastre. Cu bucurie, demnitate, cultură și muncă puteți ajunge oriunde vă doriți!

M.B – Vă mulțumesc frumos pentru timpul acordat!

Maya Bicăjanu, clasa a VIII-a

Articolul Interviurile revistei: Actriţa Andreea J. Darie apare prima dată în Ecoul muntilor.

E: Bună! Cu mare  drag, este o plăcere! Mă simt foarte bine. Mă bucur că am reprezentat România la un simpozion internațional! Am reprezentat cu cinste România, alături de două formații, din Oaș și Maramureș la o întâlnire culturală de nivel european.

A:  Povestește-ne puțin despre cum a început aventura ta artistică.

E: Am început să cânt cu maicile de la Petru Vodă când eram mică. Acolo m-am născut și mereu mergeam la slujbă. Învățasem răspunsurile de la strană. Apoi, prin clasa a 6-a am mers la un concurs, nici nu am rămas la premiere, mă interesa doar să-mi depășesc emoțiile. După vreo săptămână am primit acasă două premii, spre surprinderea mea. Atunci am prins curaj și am căutat profesori de canto în apropiere. După câteva încercări eșuate, am renunțat. Să nu crezi că lumea muzicii este numai lapte și miere… Practic, activitatea mea muzicală începe la sfârșitul clasei a 8-a când profesoara de matematică, doamna Dumitrina Erhan m-a înscris, cadou de 1 Iunie, la un concurs de muzică.  Cântărețul și profesorul Laurențiu Marian era președintele juriului, m-a premiat  și m-a anunțat că peste câteva luni mă așteaptă la Şcoala Populară de Artă. Nu m-am dus, am crezut că o fi uitat. Dar m-a sunat peste câteva luni  să-mi spună să mă înscriu numaidecât. Iar acum am ajuns să absolv această școală de frunte, a Centrului Județean pentru Cultură și Arte-„Carmen Saeculare”. Din această poziție au mai aflat unii și alții despre mine. Eu nu am nici TikTok, nici pagină de YouTube.

A:  Pe ce scene ai cântat?  În ce oraș a avut loc spectacolul din Paris?

E: O acustică specială am descoperit in Catedrala Ortodoxă din Paris, dar și în biserica din Serbia a Sf. Nicolae Velimirovici. De asemenea, la Nice, am avut șansa de a cânta fără microfon, într-o sală construită de un român foarte bogat din familia Negresco. Pe 15 februarie am cântat  la Facultatea “Paris-Est-Creteil-Val-de-Marne” și la Teatrul Antoine Watteau-Nogent-sur-Marne.

A: Care  a fost reacția publicului francez? Ai simțit o diferență față de publicul din România?

E: Publicul francez a fost adorabil, impresionat de cobza mea veche  și de faptul că, spre deosebire de formațiile anterioare, cu peste 20 de membri, eu am fost singură cu instrumental  meu, dar i-am ridicat de pe scaun… Mulți mi-au cerut cobza să o atingă, să se pozeze cu ea. La piesele de joc, publicul a urcat pe scenă și a jucat în jurul meu.

A : Dar ce fel de instrument este cobza ?

E: Cobza este un instrument care reprezintă dorul și Jalea. În Borca, acum un secol, erau doi cobzari și o cobzăriță. Cobza este un instrument magic, se spune că alungă duhurile rele, de aceea după miezul nopții are o putere aparte. Cobza m-a atras după ce am stăpânit chitara. Am cântat pentru o doamnă din Olanda, iar ea m-a răsplătit cu 300 de euro. Am mai pus 200 de euro și am cumpărat cobza din Chișinău. Am găsit un profesor la Iași, părintele diacon Ciprian Rus, dirijorul grupului ”Chivotul”, membru al trupei ”Vechi și nou”. După două lecții de cobză, am luat deja un premiu I. E foarte greu de cântat la cobză. Mă acompaniez la cobza când cânt doine și balade… chiar și cântece de joc.

A: Cum te-ai pregătit pentru momentul  Paris? Ai avut emoții? Cum le -ai gestionat?

E: Am avut emoții, am repetat pe scenă cu un domn care nu știa engleză, aveam și un clip cu poze de pe Valea Bistriței, am prezentat câte un cântec de leagăn, de nuntă și de înmormântare, nu a fost ușor… La Simpozionul Internațional am popularizat un cântec aflat în Sabasa despre dragostea unor tineri, înțeleasă doar de regele Carol I, ceea ce li s-a părut fenomenal. Era o scriitoare venită din America, Alta Ifland, care citise despre Principesa Ileana devenită monahia Alexandra.

A: Ce ai învățat din această experiență?

E.: Că românu-i  locul 1. Suntem atât de bogați, cultura și spiritualitatea românească nu are egal.

A: Ce mesaj ai pentru tinerii care visează să cânte pe scene internaționale?

E: Să cânte  mereu pentru ei , pentru cei dragi, sincer, fără adaosuri, fără complexe. Am ascultat-o pe Angela Gheorghiu și mi-a plăcut sinceritatea ei dură.

A: Mulțumim încă o dată! Unde te pot urmări cei care vor să afle mai multe despre tine?

E: Am o pagină de Facebook și 50 de videoclipuri pe YouTube, sper ca, peste câțiva ani, pe scena marilor săli de spectacol…

Ana Bezim, clasa a IX-a A,

Liceul ”Mihail Sadoveanu” Borca

Articolul Eugenia Petrea – confesiuni artistice apare prima dată în Ecoul muntilor.

Teatrul influenţează pozitiv procesul de învăţare, dezvoltând psihicul și socialul printr-o metodă plăcută, veselă, fiind în contrast cu acel comportament convenţional și cu învăţarea formală. Oferă o educaţie activă, încurajează originalitatea dăruind libertatea maximă, fiindcă jocul își creează propria lume.

Pentru a afla mai multe detalii despre teatru și rolul său, l-am rugat pe domnul Dumitru Florescu (actor la Teatrul Național din Iași) să ne răspundă la câteva întrebări.

Bună ziua, domnule Dumitru Florescu! Vă mulțumim că v-ați răpit din timpul dumneavoastră prețios, pentru a ne acorda acest interviu. Fiecare din noi este, în primul rând, un om cu o poveste de viață. Cine este Dumitru Florescu?

Sunt un băiat din Liteni, județul Suceava, care nu s-a săturat de joacă. De când am terminat liceul, mi-am propus să fac doar lucruri care mă fac fericit. Și iată, am ajuns actor.

Ce v-a determinat să alegeți această profesie?

Cochetam cu meseria asta din școală, dar nu am crezut că pot ajunge să trăiesc din actorie. Am avut de mic niște abilități care mă făceau unul dintre preferații serbărilor și a evenimentelor din școală. Toți profesorii spuneau că ar trebui să ajung actor, dar eu nu luam sugestiile astea în serios. „Fix de Florescu de la Liteni are nevoie lumea teatrului”, mă gândeam eu ironic. Până într-o zi, când tata m-a întrebat dacă n-aș vrea să merg la facultatea de teatru. Am fost ușor reticent la început, pentru că auzeam peste tot că actorii mor de foame. Tata mi-a spus că poate nu chiar toți mor de foame. Și a avut dreptate. N-am murit.

Care sunt hobby-urile dumneavoastră?

Îmi plac mult oamenii. Îmi place să vorbesc cu oameni cât mai diferiți, să-i ascult, să le înțeleg bucuriile și necazurile. Îmi place să râd.

Și îmi mai place să merg cu motocicleta.

Ai nevoie de o pregătire aparte pentru a merge la un spectacol de teatru?

Nu e nevoie de nicio pregătire pentru a fi spectator, dar fără îndoială că cineva care citește mult și care are o cultură vastă, înțelege și se bucură mai mult de ceea ce receptează.

În ce măsură considerați că teatrul ne ajuta pe plan emoțional și cum se raportează muzică, literatură și alte tipuri de arte?

Nu-mi dau seama cum îi ajută pe spectatori teatrul, dar pe mine, în calitate de creator, teatrul m-a îmbogățit enorm, prin faptul că m-a pus în situația de a înțelege în profunzime emoțiile fiecărui personaj pe care a trebuit să mi-l asum. Cu fiecare rol pe care l-am interpretat, aproape că am trăit încă o viață. Am devenit mult mai empatic și mai înțelegător inclusiv în viața din afara scenei. În momentele când sunt spectator al unui spectacol bun, mă ajută să mă rup de cotidian, să iau o pauză de la viața mea, așa cum e ea, cu bune și cu rele (slavă Domnului, mai mult cu bune). Literatura ajută mult la dezvoltarea imaginației, fiind creatoare de imagini mentale. În dezvoltarea oamenilor, literatura e esențială. Teatrul e în bună măsură un lux, din cauza accesului destul de limitat al unei bune părți din populație, dar fără cărți, fără muzică, viața ar fi mult mai tristă.

Ce vă amintiți despre primul rol?

Destul de puține. Am trăit atâtea lucruri în anii de după, încât amintirile alea s-au șters în bună parte. Probabil pentru că nu erau neapărat emoții pozitive și creierul a preferat să le arunce la gunoi. Mă simțeam nesigur, vulnerabil, expus. Din fericire, anii și experiența au făcut aceste stări să dispară aproape în totalitate.

În ce măsura un actor poate educa, schimba publicul?

Doar în măsura în care publicul are disponibilitate pentru schimbare. Dacă vine în sala de teatru cu sufletul deschis, cu smerenie, fără pretenția că știe deja totul, orice om poate învăța lucruri.

Cum credeți că ar putea fi mai promovat teatrul în școli decât în acest moment?

Dacă Ministerul Educației ar introduce în programul elevilor ore de teatru, cu siguranță mai mulți s-ar infecta cu microbul ăsta. Altfel e greu, pentru că mulți oameni nu-și permit să călătorească câteva zeci de kilometri până la un teatru.

Care e rolul care v-a marcat cariera dumneavoastră de până acum și de ce?

Fiecare rol m-a îmbogățit. Am avut parte de o evoluție constantă în cei 15 ani de când am intrat la facultatea de teatru, deci nu pot vorbi despre un singur rol care mi-a marcat cariera. Încă îl aștept pe cel care să îmi schimbe viața în mult mai bine.

S-a schimbat teatrul în ultimii ani?

Fără îndoială. Totul se schimbă, nu doar teatrul. Apar proiecții, holograme, tot felul de efecte. Dar în esență, funcția principală rămâne neschimbată. Aceea de a spune povești.

Cât de mult contează să aveți ceva, cât de puțin, în comun cu personajul?

Pentru mine nu contează mai deloc. Nu știu, însă, ce părere are personajul despre chestiunea asta, fiindcă vrea, nu vrea, împărtășim același corp și aceleași experiențe de viață. Unde memoria nu ne ajută, intră imaginația la treabă.

Este teatrul o formă de terapie și pentru actori?

Absolut. Explorarea diferitelor destine ne îmbogățește, fără doar și poate. Iar ce se întâmplă pe scenă e pur și simplu magic. Aproape orice durere sau disconfort pe care îl ai înainte de spectacol dispare ca prin minune o dată cu ridicarea cortinei.

Ce determină, până la urmă, un actor să-și asume o asemenea responsabilitate?

Inconștiența. Când te apuci de treabă nu te gândești că ești responsabil de ceva.

Care au fost momentele/ oamenii care v-au făcut să creșteți? Fără de care nu ați fi fost ceea ce sunteți acum?

Dincolo de răspunsul evident: mama și tata, au fost mulți oameni care m-au ajutat să cresc, dar fără îndoială cel mai important în formarea mea actoricească este prof.univ.dr. Octavian Jighirgiu, cel care a creat fundația pe care experiențele ulterioare au construit. În ceea ce privește momentele, afirm cu tărie că am învățat cel mai mult din experiențele negative; spectacole slabe, roluri care nu mi-au ieșit. Când ceva merge foarte bine, te bucuri și atât. În schimb, când ceva nu funcționează, îți pui întrebări, te frămânți și atunci apare evoluția.

Cât de important este pentru un actor să fie activ, să caute lucruri noi și dincolo de scenă?

Este vital. Un actor sărac în materie de experiențe își epuizează rapid resursele și nu mai are ce arăta, după o perioadă.

Am avut privilegiul să vă văd jucând alături de Maia Morgenstern în piesa „Baltagul”. Cum este să jucați alături de nume celebre ale teatrului românesc?

A fost o experiență foarte plăcută din care am avut enorm de învățat. Doamna Maia Morgenstern este un mare talent cu un bagaj de viață plin ochi. Dar totodată un om. Ne raportăm uneori la aceste nume mari ca la niște semizei și avem impresia că e imposibil de ajuns acolo. Lucrând cu dumneaei, am cunoscut un om ca mine, ca tine, ca oricine altcineva. Un om care a muncit enorm și care și-a dorit mult de tot să facă asta. Și se cunoaște.

Ce prețuiți la colegii dumneavoastră?

Prospețimea, generozitatea, prietenia.

Cum definiți performanța?

E greu să-mi dau cu părerea despre performanță, în condițiile în care nu simt că fac așa ceva. David Popovici face performanță, eu doar fac ce mă face fericit și îmi dau silința să fiu cât mai bun la asta.

Poate teatrul să facă o lume mai bună?

Teatrul poate doar să spună povești. Spectatorii sunt cei care pot face lumea mai bună.

Considerați că ne reprezintă ceea ce vedem la teatru? Este un fel de oglindă a noastră sau este ceva distinct?

Fiecare spectator se raportează la ceea ce vede din perspectiva lucrurilor pe care le-a trăit sau auzit sau citit. Spectacolul în sine nu, dar percepția oamenilor despre ce au văzut este acea oglindă despre care vorbești tu.

Care este mesajul pe care dumneavoastră îl adresați elevilor?

Citiți! Gândiți! Învățați! Jucați-vă (nu pe telefoane sau pe calculatoare)! Și cel mai important, fiți fericiți!

Vă mulțumesc frumos pentru timpul acordat!

Maya Bicăjanu, clasa a VII-a

Articolul Dumitru Florescu, actor la Teatrul Național din Iași, se destăinuie revistei „Ecoul Munţilor” apare prima dată în Ecoul muntilor.

Eu am predat științe sociale şi istoria. La consfătuirile pe care le aveam ni se spunea categoric: “Spuneți-le copiilor să nu meargă la biserică”. Eram şi cu pionierii, instructor superior de pionieri şi apoi comandant, cum s-a numit, şi la instruirile pe care le aveam pe această linie aceleași lucruri ni se spuneau. În cărţile de cunoştinţe social-politice erau lecții speciale in ce privește religia, fiind combătute cât se poate de mult, ori în asemenea calități nu puteam să nu spun copiilor aceste îndrumări şi recomandări care ne erau făcute în timpul consfătuirilor, în timpul instruirilor de la Centrul de Raion, cum era pe atunci. Nu am mers însă prin Cimitir sau la Biserică să îi pândesc, așa cum poate chiar unii dintre colegi au insinuat, dar le-am spus, așa cum nu numai eu, dar şi un vârstnic învățător, domnul Vasilică Cocoş, le spunea. Şi în condiţiile acestea, trebuia să le spun, pentru că mă gândeam că poate veni cineva de la Raion şi să întrebe dacă li s-a spus să meargă la biserici? Şi atunci o păţeam, mai ales că am pățit-o cu icoana despre care am povestit şi mai ales că fusesem exmatriculat şi de la Facultate pe motive politice. Cu toate acestea era o situație cât se poate de jenantă, cât se poate de penibilă pentru noi profesorii când trebuia să adresăm, să transmitem asemenea recomandări.

Ştiu că în alte zone se organizau activități de strângere a recoltelor, alte activități sportive chiar în ziua în care erau hramurile bisericilor.

Nu mai vorbesc, în legătură cu această problemă, trebuia să întocmeşti planuri lunare sau trimestriale cu activități duminicale, adică in timpul slujbelor, afişate asemenea planificări în cancelarie pentru a anunţa copiii să vină. Cât privește, personal, ce făceam ca să mă bucur de toate aceste slujbe religioase, era următorul lucru: cum se spunea că fiecare casă era o biserică, aveam aparat de radio, puneam aparatul de radio când se transmiteau slujbe din alte ţări şi le ascultam, iar de mers la alte mănăstiri sau biserici, mergeam, dar nu anunţam pe nimeni. Chiar am aici, dacă nu plictisesc, o poezie cu mersul la Horaița şi de aici se poate vedea foarte bine cum le era interzis copiilor să meargă la mănăstire: “În drumeţie la schitul Horăicioara”. Voi cita numai versurile care se referă la așa ceva: “Mă lua bunica şi pe la mănăstiri, la Horaița am fost de atâtea ori,/ Oricând înţelegeam din ale ei priviri cât de mult preţuieşte schitul de sărbători./ Văzând că toamna e gata de plecare, am întrebat în clasă cine ar vrea/ Ca într-o Duminica, zi de sărbătoare la Schit să meargă cu bunica mea./ Amatori de mers erau foarte mulți copii, dar dintre ei doar vreo doi ne-am dus/ A doua zi dimineaţa doar bucurii, cei mai cuminţi la drum am purces”. Şi asta pentru că n-aş fi vrut să se afle că făcem această excursie la mănăstire, întrucât eram criticați şi am ales doar doar copii care nu divulgau mersul la mănăstire.

O alta etapă, alimentele din casă. Ați prins perioada de foamete?

În orice caz, nu pot să uit că datorită războiului, dacă ne referim la încălțăminte, până prin clasa a III-a chiar şi în clasa a IV-a fiind după război şi negăsindu-se pantofi sau ghete, purtam papuci. Papucii fiind făcuţi de o femeie din Bălțătești ce se ocupa de așa ceva erau din cârpe. Cât privește alimentația, hrana zilnică consta în lapte, carne de pasăre sau porc, peşte din râul Cracău, cartofi, fasole, brânzeturi de vacă, de oaie. Duminica şi în sărbători, ca şi la alţi locuitori, alimentația era mai deosebită. Nu pot spune că nu aveam o masa îmbelşugată. Am prins însă perioada de foamete, nici atunci, sincer să fiu, niciodată n-am avut mai puţin de două mese pe zi, ci întotdeauna trei mese cel puţin, dar pe timpul foametei mâncărurile obișnuite erau borșurile de zarzavat, salatele, ciulamaua, papanașii, iahnia de fasole, cartofii fierți etc. Mi-amintesc ca ajunsesem într-o criză de făină de porumb şi de grâu. Nemaiavând faină de porumb, de grâu am plecat la bunicii de pe mamă, din satul Trohan, comuna Gârceni, județul Vaslui, unde 15 km până la gară, unchiul nostru ne-a dus cu căruța cu vaci vreo 2 -3 saci de făină de porumb şi de grâu şi apoi din gara Gârceni cu trenul până în gara Pașcani. De la Pașcani cu mașina am adus sacii acasă. Așa că vă închipuiți cât de grea era situația pe timpul foametei, mai ales ca o fată a femeii care făcea papuci în Bălţătești a şi murit din cauză că fără să cunoască buruiana respectivă, mama ei a făcut un borș de buruiene şi s-a nimerit ca să fie o plantă otrăvitoare pusă în borș și a murit la numai 16 ani, cam așa ceva. Așa am auzit, așa spun şi eu.

Au măi fost plecați din localitate după porumb, după altele?

Nu au avut de unde aduce, la noi a fost întâmplarea. Bunicul a avut transmis din moși-strămoși 11 hectare de pământ, pe care strămoșii lui le-au primit de la Ștefan cel Mare pentru participarea la luptele de la Vaslui din 1475. Nu numai bunicul meu a primit astfel, ci și alți săteni de acolo din sat, ori cu limbă de moarte ei au păstrat din tată în fiu această răzeșie, fără să vândă nimic. Ba chiar bunicul mai cumpărase vreo 7 hectare, având 18 hectare. Ei, în condițiile acestea, a putut să ne dea câțiva saci de faină, dar alții de unde puteau să dea? Am avut colegi de școală, care au plecat în Ardeal, țin minte ca spuneau de localități cum ar fi Beiuș, Zalău şi altele ca să nu moară de foame aici.

După perioada ’89, familia a mai putut răscumpăra o parte din terenurile pe care spuneți ca bunicul dumneavoastră le-a avut?

Eu țin minte ca am avut 1 hectar şi jumătate răscumpărat de mama mea. Înainte de a se încheia în ’62 colectivizarea, cooperativizarea agriculturii, l-am înregistrat pe numele unui văr de-al meu şi când s-a făcut restituirea terenurilor m-am dus cu acest văr la Primărie, el a fost descărcat de terenul respectiv, eu l-am primit şi în felul acesta am primit 1 hectar jumătate de pământ. Unchiul meu, neavând copii, a înfiat o fată în clasa a III-a. Aceasta, între timp, după cooperativizare s-a căsătorit, având 3 copii, deși acel primar care era atunci a insistat să iau o jumătate de teren, am zis că nu e drept să iau jumătate de teren, am zis că iau numai terenul pe care l-am cumpărat. De ce? Pentru că ea a îngropat pe unchiul şi mătușa mea, le-a făcut de 40 slujbe, de 3 luni, de 6 luni. Normal este, mai ales că are 3 copii să aibă toată moștenirea şi le-a rămas toata moștenirea lor. Doar un polog de 15 prăjini, 10 prăjini le-am mai luat eu şi vreo 22 prăjini de pădure care, sincer să fiu, acea pădure a dispărut pentru că a fost tăiată complet, nu mai sunt decât niște tufe. Primarul a spus: „Domle, dacă mi-a tăiat mie toată pădurea, da păi dumitale?”. Mai trebuia să iau 5 hectare de pădure, conform actului succesiunii, însă n-a vrut băiatul pentru ca să o luam să fie tăiată, nu are rost. Însă dacă am luat aceste proprietăți, le-am luat numai din motive sentimentale, datorită faptului că au fost moștenite de la Ștefan cel Mare și sunt în satul natal al mamei mele, al bunicilor, chiar dacă lucrează cineva aceste pământuri eu nu le iau nici un leu sub acest motiv.

Vă mulțumesc pentru interviul dat, domnule profesor!

Gabriela Chihaia, clasa a VI-a, prof. Luminița Savin

Articolul Interviurile noastre şcolăreşti: Profesorul Teodosiu Laurențiu, comuna Crăcăoani (III) apare prima dată în Ecoul muntilor.